”România oamenilor mari ne cheamă acasă”
Dinăuntrul meu venea o chemare. Ca o hârtie indigo care, folosită prea mult dedesubtul colilor albe, nu mai imprima bine, gândul acesta ascuns în spatele gândurilor mele cotidiene, le transfera, doar parțial, în banca de
Timp de un an de zile, miercuri de miercuri, mergând către centrul de mediere de pe Upper West Side unde îmi făceam practica în medierea de divorț, luam trenul din New Jersey până în Penn Station, NYC. De acolo, expresul 2 sau 3, uptown, până la strada 96. Mergeam pe pilot automat până pe la intersecția Amsterdam cu strada 90. Făceam la stânga și lăsam, pe partea stânga, un bloc în care locuiau familii de culoare care beneficiau de asistența socială, înainte să ajung la etajul 1 al townhouse-ului unde mentorul meu, psiholog și mediator, aștepta un număr de aproximativ 6-8 discipoli.
Îmi amintesc cele două săptămâni petrecute în cursul de executive education în leadership la Harvard. Îmi amintesc că am luat multe notițe, am interacționat cu colegii din echipa din care făceam parte, am căutat să văd dacă băncile din amfiteatrul de la parterul Harvard Kennedy School îmi spun povești.
Ani de-a rândul, șapte mai exact, ducând copiii la grădiniță și apoi la școală, făcând chit-chat-ul de rigoare cu alte mămici la drop off și pick up, eram și nu eram acolo. Am vorbit, timp de șapte ani, atât de mult despre mâncare, sale-uri și vreme, încât de un an încoace nu mai pot să emit nicio politețe pe niciuna dintre aceste teme. Timpul trecea. Nu știu cum au trecut atât de repede șapte ani din viața mea, șapte ani în care, din diferite motive, nu am vizitat deloc România.
Iar când m-am întors, după șapte ani, în aprilie 2018, simultaneitatea existenței gândurilor mele, cele din fața și cele din spatele indigoului, a încetat aproape imediat. A încetat, de fapt, în momentul în care am văzut un foarte bun prieten, trecut în cealaltă lume, luându-și rămas bun de la cei dragi într-o capelă mică la câțiva kilometri de București. Aceea a fost ziua în care mi-am înfrânt cea mai mare frică pe care o avusesem până la 38 de ani. Iar acela a fost cadoul lui pentru mine, o hârtie indigo nou-nouță, cu miros de tei și iasomie de Cotroceni.
În ultimele 10 luni (atâta timp s-a scurs de când m-am întors acasă), am reînvățat să trăiesc, să simt și să gândesc profund românește, adică fără a aplica, în permanență, filtrul ”în SUA era așa, în SUA asta mergea, în SUA oamenii ar fi reacționat așa”. Am zile în care mă simt recunoscătoare, pur și simplu, pentru că mă plimb prin Cișmigiu. Pentru că am cunoscut, în 10 luni, mai mulți oameni ”mari” în țara noastră mică decât am cunoscut în 10 ani, în America. Asta nu înseamnă că în America sunt mai puțini oameni excepționali, ci că nu am regăsit, exprimate la superlativ, valorile care sunt importante pentru mine, la atât de mulți oameni în timpul și în spațiul în care eu am trăit în afara României. Iar ceea ce este important pentru mine m-a lovit, efectiv, ca o palmă puternică peste față, în acea zi de aprilie 2018, într-o capelă mică. Să fiu înconjurată de oameni dragi, buni, veseli, generoși, optimiști, cărora le este drag de țara noastră, de istoria și cultura noastră. Să fiu și eu toate acestea, pentru oamenii din jur. Dar, mai ales, să pot face ceea ce orice părinte ar trebui să aibă drept misiune, când vine vorba despre copilul său: să le ofer copiilor mei șansa de a o vedea pe mama lor fericită, împlinindu-și visurile și potențialul.
Aveam 27 de ani când am vizitat pentru prima dată New York-ul și m-am îndrăgostit de forța energiei lui, de puterea intențiilor locuitorilor lui, de posibilitățile de a fi (și nu de a avea) pe care le-am întrezărit acolo.
Tot la vârsta de 27 de ani, un neamț pe nume Karl venea, în urmă cu 153 de ani, la București. El, soția lui și moștenitorii lor au văzut în această țară, de care nu i-au legat (inițial) nici sângele, nici vreun mare câștig la nivelul puterii politice a familiei lor la nivel european, ceva ce propriii noștri oameni politici ai vremii nu mai vedeau: că această țară mică este țara oamenilor mari. Lor le-a demonstrat-o timpul și pentru noi a consemnat-o istoria.
Cred în continuare că perspectiva vieții în altă țară, de preferat una în care instituțiile funcționează bine și talentul individual este încurajat, oferă un avantaj oricărei activități ulterioare în propria țară. Exemplele demne de urmat, dintre românii imigranți sau dintre elitele intelectuale străine, au inspirat și ghidat întreaga noastră elită politică din perioada interbelică.
Țara noastră a trecut printr-o perioadă de 40 de ani de comunism, dintre care 10 au fost grei, foarte grei. Precum un copil constrâns, constant pedepsit și neînțeles de părinți, ale cărui dorințe și talente sunt reprimate din lipsa de educație și viziune a adulților din jur, o mare parte a populației nu și-a dorit nimic mai mult decât să plece. Să părăsească acest spațiu energetic, anti-cultural și anti-intelectual, care ajunsese să acopere întreg pământul țării noastre. Însă acel timp a trecut, acele răni, nevindecate, nu fac decât să readucă în prezent emoțiile negative ale acelor vremuri. România lui 2019 este România în care zeci de autocare cu turiști din toată Europa vin zilnic, pe timpul verii, în parcare la Peleș. România în care Simona Halep joacă finala la Wimbledon împotriva Serenei Williams cu șanse mari de câștig și nu se sfiește să-și facă cruce pe teren și să-i mulțumească, prin gesturi, lui Dumnezeu. România în care o mare parte dintre străinii, americani și vest-europeni care au venit aici să lucreze, la începutul anilor 2000, nu vor să mai plece. România în care familii de români care au trăit în SUA 15 ani sau în Franța 20 de ani, se relochează acasă, cu tot cu copiii, pentru a schimba ceva, pentru a experimenta antreprenoriatul. Este adevărat că numărul acestor familii nu este destul de mare ca să echilibreze balanța migrației negative. Și Israelul a trecut prin acest fenomen timp de câteva zeci de ani, până când brand-ul lor de țară a crescut atât de mult și s-a contopit cu inovația și tehnologia, încât tineri născuți în SUA, din familii de evrei care au emigrat acum zeci de ani, vin să își urmeze visurile de antreprenoriat la Tel Aviv, mai degrabă decât la New York sau Sillicon Valley.
Lucrurile se schimbă, iar a ști care sunt cotiturile istoriei și momentele-cheie când țara are nevoie de noi face diferența între oamenii ”mari” și oamenii ”mici”. Oamenii mari nu sunt cei mai bogați, cei mai educați, cei mai nobili. Oamenii mari sunt cei care sunt prezenți, atunci când este nevoie de ei. În jurul oamenilor mari nu este ”gol”, iar oamenii nu stau lângă ei din frică. În jurul oamenilor mari și ceilalți cresc, în fiecare zi.
N>N>
Text premiat la concursul realizat de Asociația Culturală Leviathan,
|
de Dana Tudose-Tianu 7/21/2019 |
Contact: |
|
|
