Panopticum : Prietenii canadiene
“E lung pământul, ba e lat,” spune poetul ca să sugereze imensitatea planetei noastre, navetă solară miraculoasă pe care călătorim incert spre o destinaţie necunoscută.
Dar oricât ar părea Terra de vastă şi complexă, în anumite împrejurări se vădeşte neaşteptat de mică, iar surpriza acestei constatări este atât de mare încât lumea se îndoieşte chiar în prezenţa unor probe irefutabile.
Ca de exemplu, întâmplările ce vă împărtăşesc aici şi care sunt absolut autentice.
Începutul la făcut naşterea a doi băieţi la mai puţin de o lună diferenţă în decada treizeci a secolului trecut.
Copilăria şi cea mai productivă parte a vieţilor lor le-au petrecut în Bucureşti fără să se cunoască, deşi au locuit timp îndelungat la distanţă de un sfert de ceas de mers pe jos.
Băieţii au ieşit teferi din război în ciuda bombardamentelor ruseşti, anglo-americane şi germane, n-au murit în marile cutremure din 1940 şi 1977 şi au supravieţuit chiar şi catastroficei construcţii lărgite a socialismului.
Maturi, s-au căsătorit aproape deodată şi au avut fiecare câte un fiu şi o fică.
Deşi originari din grupuri etnice diferite, unul minoritar, iar celălalt majoritar, s-au simţit în mod egal discriminaţi şi frustraţi de lipsa, în România postbelică, a libertăţilor şi perspectivelor de realizare personală.
Când comuniştii români au început să facă comerţ cu Israelul şi Germania, schimbând fiinţe omeneşti pe mărfuri de valoare strategică, minoritarul a folosit ocazia ca să părăsească împreună cu ai săi patria vitregă, optând iniţial pentru Pământul Sfânt unde curge lapte şi miere.
Dar dieta de lactate nu se potriveşte oricui şi concetăţeanul nostru a decis să se strămute pe fabuloasele pajişti amerindiene.
Pentru aceasta a fost însă necesar un stagiu în minunatul lagăr de refugiaţi din Lavrion (Grecia), înainte de stabilirea definitivă în estul Canadei.
Cel de-al doilea personaj nu avea pe meleaguri străine rude de puterea politico-economică a cărora să beneficieze şi după cum stăteau lu-crurile nu ar fi putut părăsi niciodată ţara de baş-tină. În schimb poseda o doză bună de speranţă şi credinţa în rugăciune.
O vreme nu s-a întâmplat nimic căci “morile lui Dumnezeu macină încet,” după cum obişnuia să spună bunica lui paternă. Într-o bună zi a anului 1980 însă, un fost coleg de liceu, ajuns mare în turism, l-a informat despre semnarea unui acord interguvernamental potrivit căruia românilor le era îngăduit să-şi petreacă concediile în Albania comunistă. Acordul ascundea un dedesubt apa-rent irezolvabil: România nu avea graniţe cu Albania, unde se putea ajunge numai traversând Jugoslavia, ori prin Bulgaria traversând Grecia, iar Jugoslavia şi Grecia erau ambele pe lista ţărilor interzise omului nostru.
După o noapte nedormită i-a venit inspiraţia să ceară totuşi aprobare pentru o vacanţă, menţionând numai Bulgaria şi Albania.
Deschiderea spre Albania fiind recentă, speranţa lui era ca tovarăşii de la biroul de paşapoarte, care nu excelau prin inteligenţă, să nu observe lacuna din itinerariu. Ca prin minune ipoteza s-a dovedit corectă si spre surpriza tuturora, bărbatul cu soţia, doi copii şi un câine au ajuns în Grecia.
Acolo au obţinut azil politic şi au fost găzduiţi nu numai în acelaşi lagăr ci incredibil în aceeaşi cameră, unde primul personaj al povestirii şi familia sa îi precedaseră.
Din Grecia ei, adica noi, fiindca este vorba de fa-milia subsemnatului, am imigrat în 1982 la Vancouver, Canada.
Am scris multe în viaţă, dar literatură nu am pu-blicat până la apariţia volumului Soft Tales from a Refugee Camp (2010).
Ca urmare acestui eveniment şi unor sugestii pertinente, datorate poeţilor Adrian Erbiceanu şi Traian Gărduş din Montreal, am descoperit Observatorul.
Redactorul magazinului, Domnul Dumitru Puiu Popescu, un apostol cultural ale cărui editoriale îmi mângâie adesea sufletul, m-a primit cu braţele deschise şi spre bucuria mea i-am devenit colaborator.
Trebuie să mărturisesc că atunci când citesc un autor cu care mă simt în comuniune de idei, eu îl consider prieten, chiar fără să-l cunosc personal.
Aşa s–a întâmplat şi cu David Kimel, ale cărui articole din Observatorul, mi-au atras atenţia.
El scrie curajos, cinstit şi nu se sfieşte să spună adevărul. Dar, a trebuit să treacă câţiva ani şi să citesc Zori Înceţoşate ca să realizez că de fapt el este primul personaj al prezentei istorioare.
De curând destinele noastre s-au împletit şi ne-am întâlnit faţă cu faţă la Toronto la lansarea cărtilor noastre.
A fost un moment emoţionant ce a deschis porţile unei prietenii fără egal.
David şi Vali, soţia sa, sunt nişte fiinţe de bunătate şi generozitate rarisime a căror ospitalitate se mai regăseşte poate numai în mitologia românismului, dovadă fiind modul princiar în care soţia mea şi cu mine am fost găzduiţi de ei în casa lor confortabilă din Tornhill.
În această ambianţă de amiciţie elevată am avut fericirea să-mi prezint volumul doi al trilogiei mele într-un duet cu David.
Evenimentul a fost unul din acelea memorabile, care ne înfrumuseţează din când în când vieţile precum a relatat folosind cuvinte bine temperate colega noastră Veronica Pavel Lerner.
Ajunşi la o vârstă, din nefericire punctată dureros de dispariţia prietenilor de o viaţă, ocaziile prielnice unor noi amiciţii se ivesc rar, făcându-le cu atât mai preţioase.
În speţă mai suntem supuşi şi efectului eroziv al distanţei dintre noi şi noii prieteni, considerând faptul trist că şi numai scurta plimbare în jurul blocului a devenit o expediţie aventuroasă.
Dar n-a spus oare Topârceanu, prin gura ministrului de externe al lui Ciubăr Vodă, că destinul nostru este să ne duşmănim vecinii şi să fim prieteni cu cei de peste mări şi ţări?
Penticton / B.C.
|
Gabriel Watermiller 7/18/2019 |
Contact: |
|
|
