Fragment din romanul „Ulmii de la răspântie”
Cămaşa de in, albă, cu înfl orituri simple, de-un deget, pe la
tivurile mânecilor şi în jurul gâtului, mai mult scotea în
relief rotunjimile Vetei decât ce le ascundea. A fost croită
pe vremile când era fată mare, nu îndepărtate – grăsuţă se
ţinea şi pe atunci, totuţi avea măsuri ceva mai reduse. Mânecile doar, care
coborau cu o palmă în jos de cot, erau poate prea lărguţe – când ridica
braţele, cât de puţin, la iveală ieşea umbra părului de subsuori, tufos.
Lărguţă era şi tăietura din jurul gâtului, iar deschizătura de la piept cobora
adânc între sâni – şiretul în culori, din mătase împletită, care împreuna
bordurile făcând încrucişări, întruna se deznoda.
Şedea în căruţa cu gazda al tânăr, Zicu, umăr la umăr. Asudau, trăgeau
în piept aerul clocit – soarele, ajuns aproape în cucuiul cerului, prăjea.
Zăpuşeala pulsa parcă şi din miriştile dimprejur. Zarea, pe unde bolta
începea să-şi piardă contururile albăstrii, tremura în scăpărări cu suprafaţa
unor ape de argint, fără margini, înfi orate de-un sufl u de zefi r, care se
desprindeau de către pământ. Zefi r însă nu adia de nicăieri.
Veta îşi dezlegă năframa şi o adună la ceafă, sub coc văitându-se cu glas
de copil răzgâiat – ştia că-i dădea farmec:
- Numa’s-ajungem, în şanţ îmi dau, îmbrăcată cumă mi-s.
66 LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019
Din gura lui Zicu, largă, duhni, o dată cu râsul, un miros de tutun şi de
rachiu, stătut:
- Mă tem că io, înainte de tine, o să-mi dau de-a cufundişilea, până-n
ţărmu’ de dincolo.
Veta se dădu uşor pe spate ferindu-se de mirosul greţos – ţigară nu
lua între buze nici în glumă, nici băutură nu gusta. Din râsul ei transpira
prospeţime de femeie tânără, olecuţă şi trufaşă:
- Da’ io mă tem că totuşi o s-ajung a dântâi acolo.
Zicu o privi neîncrezător, apucat de-o nelinişte uşoară:
- Vrei să spui că şti să noţi?
Pieptul Vetei, ţâţos, ieşi în afără sfi dător – gazda îşi închipuia că era una
care vorbea palavre.
- Casa mea a fost lângă a lu’ Păliuţ, la luntre...
La şanţ a crescut, la vadu’ de la pesăc; se bălăcea în apă de cu dimineaţa
până pe-nserate, mai avan decât un pui de raţă; se întrecea cu băieţii la not
şi la pozne; de-a cufundişilea se dădea pănă la fund, în locurile unde râul
era mai adânc, scotea nisip în pumni; prin călduri, ca, bunăoară, acu, sărea
în apă şi noaptea, întunericul n-o înfrica...
- Truţu meu mi-i fl oare la ureche, ţi-l cufund ca pe-un snop de tulei.
- Hm...
Zicu pricepu că şi-a dat în urzici – Veta nu le inventa, îi apunea siguranţa
din glasul ei, naturaleţea. El însă era un înotător neajutorat. Copilaş
molăieţ, cam fricos, cu un sul de pipirig în spate, se ţinea de sălcii. Abia
târziu, după ce a ieşit din şcoală, a început să facă ocoluri de după pinteni,
înotând câineşte. Ortacii, din plăcere drăcească, îi puneau mâna în creştet
şi-l trimiteau la fund – nu le păsa că înghiţea apă de i se făcea pântecele
tobă.
Bată-te-n cap – murmură lânced. - Că eşi o...
Nici vorbă că Veta avea să-şi dea în şanţ, nici îmbrăcată nici dezbrăcată,
era sigur de aceasta. A spus-o doar aşa, îngreţoşată de căldură, fără s-o
judece – cel mult dacă şi-o înmuia picioarele. Dar în apă n-avea să-şi dea
nici el – de la mişcarea cea dintâi ar fi cunoscut c-a fost numai un pârţag
făgăduială c-avea să treacă de-a cufundişilea până-n sălciile de dincolo.
Căută s-o cocoloşească:
- Vorbim de pare c-am fi copilaşi.
Pe Veta n-o ului vorba gazdei – îl ştia om sucit:
- Văd; le zicem şi pe urmă gărbim să le dezicem.
Gazda ăsta al tânăr nu-i seamănă cu tată-său nicidecum – ăla se băga-n
muiere ca lupu-n oaie, da’ el... Prin sat nu umbla nici vorbă despre el c-ar fi
sărit peste poartă la vreo ruptură, ori c-ar fi tunat pe fereastră – îndemânatic
nu se arăta nici la vorbă scârnavă. Putea să fi e, cum se şoptea, că nu era
bun de femi, sau că ele, femeile, nu-l atrăgeau – îl momea birtu’, ortăcia
LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019 67
cu Pălincuţă. Poate că d-aia şi Nuşca lui... Şi mai putea să fi e fl eoncănea
din gură şi că mai pişca din când în când numai ca să pară c-ar fi un armig
nesătul – în felu’ăsta îşi ascundea scăderea. Ca să-şi înfl orească slăbiciunea,
bagseama, tuna asupra ei cu o vorbă mai păcătoasă, o prindea, în trecere,
de ţâţă, rar îi băga mâna sub catrinţa dinapoi – dar n-a cuprins-o niciodată,
ori s-o fi proptit în zid, sau că s-o trântească.
Arătă cu mâna crupele cailor – să le dea zbici ca să înteţească trapul:
- Numa’ un picuţ de vânt să ne facă.
- Da’ că-s vlăguiţi, săracii de ei.
Mai înşiră Zicu vorbe despre istoveală, totuşi trase două dungi peste
pântecele cailor, strujite, dar nu fu de folos trainic – după un trap mai viu,
de-o clipă-două, pasul se scurtă iarăşi, un fel de ţopăit. Veta puse mâna pe
codirişte, iritată:
- Adă la mine, io să trag, apoi să vezi cum le trece somnu›.
Zicu strânse codiriştea râzând a batjocură:
- Să fi tras tu prin foc de ăsta, nu încărcat, cu golu’, şi numa’ o sută de
paşi, apoi să te fi văzut.
Veta îşi îngurguie buzele, ofensată – ea nu era cal. Îl ghionti pe gazda în
coastă gemuindu-se şi cât putu mai lângă leucă. Adaugă arţăgos:
- Şi trage-ţi picioru’, că numa’ mă-nfoc.
Mai lângă leucă se trase şi gazda, nu tocmai cât ar fi putut. Vorba ţâfnoasă
îi alimenta vanitatea – Veta, sigur că fără să-şi dea seama, recunoştea că-i
băga văpaie în sânge. Răspunse vesel, cu o nundă de admiraţie în râs –
şedea lângă el un drac de muieruşcă:
Că eşti o... Am spus-o şi o spun – eşti o... şucheată.
Coapsa lui reveni la loc, hoţeşte, alipindu-se de carnea dracului de
muieruşcă din şold până-n genunchi – încă o dată se îmbinară căldurile
trupurilor cătându-se prin urzeala îmbrăcămintei sumare. Supărarea Vetei
se spulberase ca luată de vânt – nu mai protestă...
Hârjoana lor a început de astă-primăvară, de la săpatul porumbului – pe
nesimţite, cum treceau zilele, tot se înteţea statornicind între ei un fel de
prieteşug. Bătrâna, soacra Vetei, se megura, tăcea însă. Tăcea şi Truţu –
zbenguielile nevestei parcă nu-l deranjau.
La cărătură s-au aşezat alături de ziua dintâi – Ida s-a urcat în căruţa
lui Truţu, iar Andrei, sluga, a luat-o pe Răţoanea. De azi-dimineaţă însă,
rămânând fără de Răţoanea şi de Ida, a urmat să se facă rocadă – Veta să
treacă la Truţu, Andrei s-o ia pe nevastă, lângă Zicu să se urce Nuşca.
Ea, Nuşca, s-a certat peste noapte cu bărbatul pentru un fl eac – s-a gătit,
în ciuda lui, şi a plecat în zori la oraş. Din aşternut au tras-o la repezeală
pe Măriuţa – îmbufnată pe noră, să-şi facă meandrele şi ea, s-a pus lângă
Truţu, lăsând să se giugiulească ăştia doi în dragă voie, cu toate că nci pe
ea n-o ahtiau ghiduşiile lor.
68 LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019
Sfada cu nevasta nu l-a tulburat pe Zicu, nici pe Veta. Acum tăceau
– îi stăpânea pe amândoi o bucurie nemărturisită că se afl au împreună,
singurei. În zgândăritul căruţei, mocnit, vârful biciului tremura în mâna lui
Zicu în dans ghiduş. Tremurau, sub cămaşa strâmtă, şi sânii Vetei.
Căruţele s-au despărţit la locul unde se desprindea drumul boldurului
din coasta drumului cu duzii – Truţu şi Andrei au continuat spre răspântia
de la ulmi, iar el, Zicu, a luat-o încoace, către hoda din Crani, cea care
ieşea la râu. Аci la Crani, le-a rămas grâu numai de-o încărcătură – pe
urmă, după–amiază, aveau să treacă şi ei la holdele din împrejurimea odăii.
Nădăjduiau s-o scoată la capăt şi acolo până mâine spre seară – locurile se
afl au toate aproape de odaie, în rază de cel mult un kilometru. După două
săptămâni, lungi ca postul, se mântuiau, în sfârşit, şi ei de cărătură.
Pe-aci, în Boldur, şi-au slobozit câţiva păcurari ciopoarele de oi. Au
trecut pe lângă o stână, a lui Pălică Smugu, oploşită în umbra ulmului din
holda bisericii – încă odată, la depărtare una de alta, mijeau mai spre geana
zării, către soare. Peste patru rânduri de holde, din marginea grădinilor
înspre drumul mare, cel care ducea la Pardani, şi mai departe, peste
graniţă, cât cuprindeau cu ochii, nu vedeau nici o altă căruţă – singură
căruţa lor tulbura liniştea, su sfi ală parcă, şi ridica în urmă un vârticuş de
colb, destrămat.
La drumeagul îngust, nu prea călcat, care dezbina câmpul boldurului de
către cel pe care-l cuprindea Crani, făcură în stânga. Începând cu rândul al
doilea şi partea de apus, de către sat, în bordura drumului băteau grădinile
cu un şir de salcâmi pe coama şanţului – aerul din umbra lor aburea uşor,
îmblânzind olecuţă dogoarea. Veta îşi desfăcu colţurile năframei de sub
coc şi început să-şi facă vânt.
- Parcă-mi vine sufl etu’ - se învioară. - Mulţam tatălui.
Zicu nu era de acord – o înşela umbra. Arată spre desimea de sălcii, în
faţă, scuturând codiriştea:
- Acolo-i răcoarea, uite!
Brâul sălcinişului, întunecat de verde, înalt şi stufos, la depărtare cum
de două rânduri, împuţina parcă şi lumina – raza pierea în frunziş ca în
ponor.
- Şi bagă viaţă în sufl et – reluă încântat de privelişte ca de un bun al
Bălăneştilor din vremile descălecatului în Prundeni. - Da’ nu băgrinii ăştia.
Veta îl împunse cu o căutătură piezişă – îi vorbea ca un dascăl, nu tare
priceput, despre lucruri pe care le cunoştea mai bine decât popa Tatăl
nostru:
- Numa’ ce ţi-am spus că la şanţ am crescut.
Printre salcii, dincoace de râu şi dincolo, a umblat ca prin măturile şi
prin ştiru’ din grădina lor de-acasă. Nu de rare ori, cu fetiţe şi cu băieţi de
prin vecini, a străbătut până aci, la Crani, mai departe chiar, până către
LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019 69
hotarul ungurilor – n-avea degete la mâini câte feluri de sălcii cunoştea,
după frunză, culoare, scoarţă. A dat şi de câteva luminişuri, de partea
cealaltă, cu mesteacăni, tufăriş de sânger, nuiele. Da’ ei, bălăneştii, dacă
s-or fi băgat în tufăr să-şi facă nevoile, încolo...
- Umblam după mure, duceam şi acasă.
Gazda nu arăta să fi e un om rânzos – peste vorba Vetei, cum că ei,
Bălăneştii, se băgau în sălciş numai pentru a se uşura de nevoi, a trecut cu
un zâmbet senin, ca la una şireată. Nu l-a uluit însă nici cunoştinţa ei în
materie de sălciş. De altă vorbă se agăţă – aia cu mure:
- Avem să culegem şi noi – o asigură făcându-i şi din ochi.
Veta o făcu pe femeia cu minţile-n cap:
- Iacă, vorbim şi noi de pare c-am fi nişte copii; n-or trecut cinci minute
de când cu scăldatu’, acuma cu mure.
Gazda o cuprinse pe dracu de muieruşcă peste umeri – a spus-o şi o
spunea cum că... Ea îi dădu, în loc de răspuns, un alt ghiont între coaste,
semnalându-i să-şi tragă laba – prin focu’ ăsta de căldură, înecăcios, el încă
o mai înfoca.
Caii simţeau că strâmtoarea frânelor slăbea – stăpânului, adică, nu-i mai
era zor s-ajungă la holdă. Slăbiră şi ei trapul mereuţ până ce-l prefăcură în
pas încetinel. Uşuraţi, începură să înfulice din iarba de pe margini – pe-aci,
în apropiere de zăvoi, verdeaţa, mai plinuţă de sevă, îi momea ca ceva ce
nu le era îngăduit. Iar la tufă cu frunză mătăsoasă, răsărită într-un făgaş
părăsit, opriseră căruţa pe loc. Dar n-ajunseră să prindă îmbucătura mai
cumsecade – câteva plesnituri de-a lungul spatelor, fulgerătoare, îi atinseră
până şi peste urechi. Înţeleseră din capu’ locului că loviturile purcedeau de
la o mână care n-avea pentru ei nici simpatii nici înţelegere – alta nu putea
să fi e fără numa’ că dracu’ ăla de muieruşcă o fi izbutit să smulgă zbiciu’
din mâna gazdei. La bănuiala cum că numa’ ca asta putea să fi e la mijloc îi
ducea şi chiocu’ ei, triumfător – pocitura de muieruşcă părea să fi e fericită
că a înşelat vigilenţa stăpânului.
Decepţionaţi de slăbiciunea ce o arăta stăpânul pentru o fl eoarţă, traseră
pe mirişte – holda se afl a în marginea drumului. Ţinură urmele care au
rămas după căruţe la încărcăturile de ieri şi de azi-dimineaţă – el, stăpânul,
avea să smucească din frâne la locul unde trebuiau să oprească. Treceau
pe lângă crucile răzleţe spre capătul celălalt, cel de către zăvoi – de-acolo,
şi-au dat seama, urma să înceapă încărcatul.
Stăpânul strânse din frâne abia la dunga zăvoiului. Veta săltă cu
dexteritatea unei veveriţe, nu prea de aşteptat de la o fi inţă dolofănioară
– parcă n-a atins treapta cu piciorul. Se repezi apoi în tufăr chicotindu-se –
mlădiţele reveniseră la loc în urma ei ca după o umbră. Gazdei i se smulse
un strigăt întârziat:
- Unde-ai..
70 LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019
Se uita la desimea de frunză, buimăcit. De undeva, nu putea să prindă
precis din care parte, venea un râs aţâţător – parcă se îndepărta, pătrundea
tot mai nelămurit, în ecouri. Putea să fi e că tot jocul ei, de astă-primăvară
încoace, o fi fost numai o momeală – îl trăgea de nas ca pe un mucos, îl
făcea de râs, nu ţinea să-şi facă din el drăguţ.
Măi! - strigă iar. - Da’ nu te face din ce nu eşti.
Azi, când a plănuit să vină singur cu ea încoace, în închipuire s-a văzut
luând-o cu încetul – să-i treacă braţul de după spate vorbindu-i la ureche,
şoptit, ca să-i înfi erbinte sângele; s-o atragă spre sălciş ridicând-o de
subsuori; ea să încerce să i se smulgă din încleştare, dar lânced, numai cam
d-aşa, cât să nu arate c-ar fi una d-alea ca Răţoanea ori ca... Dar, după cum
şi-a dat în buruieniş orbeşte, râzând ca un ştrengar micuţ de-acolo, şi-o fi
pus în gând, poate, să-l atragă de la tufă la tufă până în hotaru’ ungurilor –
când o ajunge-o, în sfârşit, cu sufl etu-n guşă, ca un gânsac pus la îndopat,
să nu mai fi e nici de-o treabă.
Chicotul se auzi, deodată, clar – se clătinară şi mlădiţele într-o tufă,
destul de aproape, în dreapta. El agăţa frânele în leucă, aruncă zbiciul –
n-avea pricoliciu’ să-i scape nici să aibă picioruş de căprioară. Din două
sărituri ajunse să despice bălăriile mărginaşe, hotrărât să nu facă ocoluri de
după tufe alergând-o – avea să le străpungă întocmai ca un porc sălbatic.
- Ţine-te! - chiui. - Să te văd acum!
Părea că despicatul desimilor nu se desfăşura tocmai fără obstacole –
râsetele, cu izbucniri parcă şi mai învăpăiate, se tot îndepărtau; până la
urmă se stinseră.
Caii au cam întors capetele, uimiţi, la jocul stăpânului cu bulendruşca,
bizar şi caraghios. După ce au mistuit în crengărie, le-au urmărit zbieretele
şi râsul ascuţindu-şi urechile în partea din care străbăteau. De la o vreme
s-au lăsat – se făcuse linişte, prindeau numai murmurul vânticelului rătăcit
prin frunzar. S-au dat la iarbă, să se vadă cu ceva hatâr din zburdatu’ ălora
printre salcii.
Ăia întârziau. Din desiş nu venea nici un feamăt care să trădeze că se
afl au prin apripiere. În cai a început să pătrundă îngrijorarea – stăpânu’ o fi
plecat în lume cu putoarea de maimuţă, i s-o fi făcut greaţă de nevastă şi de
huzur. Şi o fi că nici de ei, nişte amărâţi de cai, nu-i mai păsa, o dată ce s-a
lepădat de casă – i-a lăsat aci, singurei, ca pe niscaiva sufl ări ale nimănui,
să facă ce i-o tăia capu’.
Sătui încă nu erau, le-a trecut însă pofta de iarbă. Pe loc nu puteau
rămâne, să-i prindă noapatea în pustietatea aceasta – li se putea întâmpla
vreun păs, lupii să dea peste ei. În viaţa lor de cinci-şase ani încă n-au văzut
unghie de lup, dar trăia în carnea lor o frică de asemenea jigănii, moştenită
din străbuni. Putea să fi e răcit prin tufaru’ ăsta unu înfometat – cum se
afl au prinşi în hamuri şi în ştreanguri, fără putinţă să zvârlească din copite,
LUMINA LXXII, Seria nouă, nr. 4-6/2019 71
după cum se cerea în asemenea împrejurări, fi ara izbutea fără greutate să
le facă ocinaşu’.
S-a hotât fără zăbavă să plece – ăsta li se părea cel mai cuminte lucru ce
puteau să-l facă. Ieşiră la drumeag ţinând-o la pas – trecură pe urmă la trap,
apoi la galop. Nu se temeau că or putea să rătăcească – au bătut drumul
acesta de-atâtea ori. ▲
__________________
|
de Miu Mărgineanu, 7/17/2019 |
Contact: |
|
|
