Candit Căluțiu (născut la 19. martie 1933 – decedat pe 4. iulie 2019)
A fost un om iubit și, în același timp, respectat, lucru greu și rar. S-a remarcat încă din copilărie drept ”copil căruia îi vorbești ca unui om mare, de parcă mintea lui ar mai fi fost pe la un rând de oameni”.
Copil fiind a scăpat în câteva rânduri ca prin urechile acului de moartea violentă, odată ratat la milimetru de un obuz rătăcit dintr-un avion în cel de-al doilea Război Mondial, altădată salvat de mama lui în ultima clipă, când se asfixiase în spatele unui tractor. Cu toate acestea i-a fost dată o viață lungă și bogată, pentru care a fost recunoscător până în ultima clipă.
Fire solară și serenă, a avut puterea de a aduce consolare și lumină prin toate locurile prin care a trecut, dând curaj celor din jur, inclusiv atunci când situația lui s-a înrăutățit peste poate, suferind de numeroase boli care s-au agravat, dar nu l-au îngenuncheat. Crescut în inima Ardealului, provenind dintr-o familie de țărani harnici și demni, a prețuit natura până peste poate și a iubit-o pe tot parcursul vieții sale, extrăgându-și energia din ea.
A crezut cu tărie, toată viața lui în armonia dintre om și natură, educându-ne în spiritul dictonului ”fă bine, fără să aștepți vreo recompensă”. În viața lui n-a făcut nimănui cu bună știință vreun rău, n-a vorbit pe nimeni de rău și a iubit libertatea și dreptatea. Dedicat trup și suflet meseriei de dascăl, a practicat-o ca pe un apostolat. Generații întregi de elevi i-au trecut prin mână, ca professor și director al liceului cu efectivul de elevi cel mai numeros din județ, având regim combinat de învățământ la zi, seral și comasat, cu probe de bacalaureat în multe domenii. Sub coordonarea lui s-au construit două scoli, cea din satul natal, Ighișul Vechi și corpul modern al liceului din Tălmaciu.
Cu toate acestea, mulți s-au obișnuit să i se adreseze mai degrabă cu apelativul OMU decât cu formula Domnule Director, pentru că el însuși s-a văzut așa, fire profund umană, nu funcționar rece. Îi plăcea să-l citeze pe Schopenhauer, care-și striga cățelușa pe numele OMULE atunci când se comporta altfel decât îi dicta nevinovăția din numele ei original de WANDA, cuvânt care înseamnă curățenie.
Înaintea animalelor, naturii și meseriei a pus însă întotdeauna familia, în primul rând ca fiu și frate devotat și mai târziu ca soț iubitor și tată ideal pentru copilele sale, pe care le-a iubit peste poate. Fiicele i-au fost lumina ochilor, cu ele și cu soția întreprinzând călătorii prin toată țara, concedii la munte și la mare, însoțindu-le și încurajându-ne cu umor prin activitățile sportive sau școlare, dar fără a le obliga niciodată la nimic. Ne-a învățat să practicăm patinajul, skiul, înotul, ciclismul, tenisul, ne-a încurajat să cântăm în coruri, la pian sau la chitară.
Din casă n-au lipsit bucatele alese, pentru care a muncit din greu, cot la cot cu mama, în grădină și în gospodăria proprie, asigurând belșugul pe care nu l-a avut el însuși în copilărie. Se mândrea pe bună dreptate cu una din cele mai bogate grădini din Tălmaciu, producând practic toate fructele și legumele specifice fiecărui sezon și completând cu produse animale și miere în cantități substanțiale, de la stupii proprii,. Poate că viața echilibrată și cumpătată, în combinație cu munca neîntreruptă și cu o mare varietate de pasiuni au fost secretul vieții sale îndelungate și împlinite până la vârsta de 75 de ani, când bolile au început să-și spună cuvântul.
A existat așadar nu doar un Căluțiu Candit profesor, ci și unul vânător cu suflet milos pentru viețuitoarele pădurii, apicultor cu darul de a transmite meseria mai departe, intelectual fin și om citit - deținând abonament pe viață la Căminului Cultural din Tălmaciu, căruia printr-o ironie a soartei i-a supraviețuit - tată și soț iubitor, consilier al Primăriei pe termen lung, consultat adesea și după ieșirea la pensie, vecin săritor, mereu cu zâmbetul pe buze, participant activ la viața urbei și prieten de nădejde al celor mulți, cărora le-a acordat încredere și ajutor, fără a face deosebire după criterii ierarhice meschine. Obișnuia dealtfel să se autodeclare „prima generație după opincă”, fără a disimula mândria pentru realizările sale, dar nici nostalgia după visul său din tinerețe, acela de a reveni la vatră, cultivând pământul și crescând animale, în calitate de ”Grof”.
Poate proba cea mai mai grăitoare a iubirii sale pentru toți ai săi a fost sacrificul benevol din final, atunci când, realizând că povara și sarcina pe care o aducea asupra soției necesita eforturi supraomenești și punea în pericol viața amândoura, a cerut cu blândețe, dar ferm, așa cum ne-a obișnuit de-o viață, să fie dus într-un cămin în care să fie îngrijit cu pricepere adecvată gradului său maxim de handicap, pe care între timp îl atinsese. Prompt a devenit și acolo preferatul tuturor iar noi i-am ținut companie cât de des am putut, cultivând cu sfințenie dragostea, având grijă să nu-i lipsească nimic, ținându-i de urât prin îndelungatele vizite de pe parcursul ultimilor patru ani grei, depănând împreună frumoase aminitiri dragi, harnă pentru suflet, pe care nimeni nu ne-o poate lua.
Mulțumiri se cuvin aici celor care s-au ocupat acolo de el, cu un devotament ieșit din comun și cu dragoste nemaipomenită, acordându-i îngrijiri medicale atât de complicate și asigurându-i cadrul necesar unei senectuți apuse lin, în demnitate.
Îl vom păstra în inimă și în minte ca pe icoana cea mai de preț, omul care ne-a marcat viața și care ne-a lăsat darul cel mai mare, dragostea sa nemărginită, dar și făgașul moral simplu și curat, după care ne vom orienta viața și de aici înainte.
Fie-i tărâna ușoară și odihnească-se în pace.
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 7/9/2019 |
Contact: |
|
|
