Bucăti de gând de prin viată
- Hai să aplicăm pentru Canada!
- Ești nebun! i-am răspuns.
Viața noastră era comodă, ca o croșetătură una pe față una pe dos.
Liniară și frumoasă, însiropată de tinerețe, neamuri și prieteni, de muncă, de zile senine și extrem de tricolore, chiar dacă la ora aceea nu realizam asta.
Eram profesoară de română la un liceu bun, aproape de casă, și aveam o familie superbă. Locuiam într-un apartament care-mi era drag, într-un bloc, culmea, ceaușist, însă construit pentru armată.
Poziționarea și mărimea geamurilor îl făceau lipici soarelui. Mereu aveam senzația c-am uitat aprinsă lumina, atât de mult ne surprindea baia aurie ce scălda pereții. L-aș fi iubit și doar pentru atât, fiind eu însămi o ființă solară.
De altfel lumina a fost întotdeauna un criteriu principal în alegerea casei. Și cred că tot după soare aleg și oamenii.
Pe cei luminoși în zâmbet, cu inima în palme curate.
Apartamentul, foarte spațios, cuprindea patru camere. Un cuib mare, perfect, decorat în întregime după gusturile mele și, cu toate că șocasem inițial zugravul și pe cel care pusese podelele, rezultatul, obținut cu multă muncă de convingere din partea mea și cu proteste vehemente din partea lor, îi făcuse să ridice sprânceana cu admirație la sfârșit.
Podelele, mult mai înguste decât cele normale, erau așezate pe diagonala camerei, iar pereții, vopsiți într-un cenușiu deschis, provocaseră atacuri de panică vopsitorului care, după ce încercase aproape cu disperare să mă convingă că un soi de bleu leșinat era concesia de gri pentru care el, maestrul, ar opta, pictase, plin de scârbă, nuanța aleasă de mine, cu amenințarea clară că el nu mai repetă operațiunea în situația în care m-aș fi arătat nemulțumită.
Însă eu văzusem interiorul cu ochii minții, iar contrastul între culorile calde și cele reci era în final atât de echilibrat, încât rezultatul l-a umplut de mândrie, că doar el fusese atașat la coada trafaletului.
Pe vremea aceea trăiam într-o Românie agitată politic, la fel de agitată ca și acum. Am senzația că acest soi de gălăgie politică continuă, fără sens, face parte din codul nostru genetic. Parcă românul ar fi o apă minerală carbogazoasă care-abia așteaptă să spumege în afară. În fine...
Pe mine nu mă interesa politica nici atunci, deci nu mă nemulțumea sistemul.
Aveam lumea mea perfectă, unde-mi era bine.
Nu voiam să plec.
Nu mă interesa nici Canada și nici o altă țară de pe glob, cum nu mă interesa să zbor pe Lună.
La ora aceea se emigra masiv. Era foarte greu, așa că cei care reușeau cumva s-o facă erau priviți ca niște aleși. Dorința era fierbinte. Erau anii 2001, cu mult înainte de-a începe migrarea spre muncile din afară. Porțile Europei nu erau nici ele deschise.
Tot ce era străin, era considerat superior, iar câinii roz umblau flagrant cu covrigi în coadă.
Viitorul exista, însă doar în afara dodoloaței Românii.
Apropo de asta, într-o zi veneam de la școală și, în fața, mea mergeau doi copii de clasa întâi. Conversația lor mi s-a întipărit în minte, pentru că, la scară mică, era exact eticheta mentalității de-atunci:
- Mă, zice unul, am auzit că moș Crăciun nu există.
- Există, mă! răspunse cu înțelepciune celălalt. Dar numai în Străinătate.
Adică, deh! Străinătatea era substantiv propriu, cu majusculă întortocheată elegant, într-un soi de vis american la care n-avea acces oricine...
|
Em Sava 7/8/2019 |
Contact: |
|
|
