Lumea de atunci
Îmi place sa port mănusi de macramé si brose cu camee.
Mai păstrez si acum o posetă din lac grena, a bunicii, cu portofel si oglindă rotundă, asortate. Pun bordură de dantele la batiste si tin în sifonier, printre rufe, flori de levăntică si o cutie nedeschisă de ciocolată englezească.
Mă simt bine in ciorapi de mătase si citesc în fiecare zi câte o pagină din romanele lui Pierre Lotti. Cărtile de căpătâi ale adolescentei si studentiei mele au fost “Craii de Curtea Veche” si „Cronica de familie”, prima a lui Mateiu Caragiale si ultima a lui Petru Dumitriu.
Ambele vorbesc despre o lume care s-a stins de mult, ce se distingea prin personalitate si absenta timiditătii. O lume care stia să se consume, neacceptând să fie consumată de banal.
Amintirile mele s-au născut întotdeauna toamna si poartă în ele imaginea unei florărese ce vindea la intrarea în Grădina Icoanei, crizanteme si tufănele smăltuite în culori tari si reci, în timp ce frigul mirosea a mere, a ocru, teracot, ambră, gri, rosu închis si verde. Toamna, sub cerul limpede, fără pigmentul de albastru intens, care vara îl făcea să pară de sineală, casele ce înconjurau parcul îmi dădeau impresia de mobilă scumpă, de artă, scoasă în stradă, pentru ca oricine doreste, să o poată lua gratis, în suflet.
O altă amintire cu parfum de Bucuresti se leagă de două case, una în apropierea Cismigiului, cealaltă nu departe de fostele grajduri regale. În cea dintâi, locuia un colectionar de artă, profesie grea în vremurile acelea, când toată lumea trebuia să stie totul despre toată lumea. În cea de a doua, trăia de azi pe mâine, ca muncitor la un atelier, un fost pilot, june prim în vremea regalitătii. Si unul si celălalt erau prieteni cu tata.
Primul, om la 60 de ani, când eu eram studentă, avea nevastă tânără, de 40, cu care împărtea un apartament întortocheat si intim, la primul cat al unui imobil interbelic, în care erau îngrămădite cu gust, jilturi venetiene îmbrăcate în piele de Cordoba, măsute joase, din lemn de trandafir sculptat, oglinzi de cristal, de pe la 1890, scrumiere de marmură, tapiserii si tablouri, gramofoane si telefoane cu discul aurit. La el am auzit prima dată cântecul Zarazei si am răsfoit, în clasa întâia fiind, un “Paris Match”. Pe Zaraza mi-o imaginam înaltă si brună, cu ochi scăpărători, verzi, ca de otravă, locuind în vreo mahala, într-o casă joasă, cu muscate rosii în ferestre, un fel de regină a iubirilor clandestine, iar glasul ce-i cânta nurii, răsuna siropos până la îngretosare, în mintea mea de copil, dându-mi fiorul edenic al lucrurilor interzise.
Era un fel de neliniste interioară, o teamă împletită cu ceva dureros, dar de dorit în acelasi timp, ca si cum misterul acelei femei m-ar fi respins si m-ar fi atras totodată. Alteori, studentă fiind, mă gândeam că gândul meu dintâi fusese cu totul si cu totul gresit, că Zaraza aceasta era o femeie fină, de lume, îmbrăcând cu elegantă taioare cusute la Paris si împărtăsind chinuri de dragoste neîmpărtăsită. Taina a rămas si acum, asemeni pădurilor de salcâm cuprinse de ceată, când toamna, un abur se ridică din pământ, dând impresia de realitate ireală. Pe Zaraza o voi lega întotdeauna de casa din poarta Cismigiului, cu apartamente tăcute, închise în spatele unor usi de mahon, dispuse asemenea unor enigme, pe o scară în formă de melc.
Intrarea la facultate, acolo am sărbătorit-o, cu cafea la nisip, piscoturi cu gust adevărat si sampanie roz, frantuzească. Îmi amintesc si acum, balconul miniatural, ce lăsa să se vadă arborii Cismigiului si pisica mare si albă, cu adevărat aristocrată, picotind într-un jilt, pe o pernă pufoasă, pe care tronau aruncate la întâmplare, în broderie, un pachet de cărti de joc. Din perete, de pe o tapiserie de sec. XIX, mă priveau un el si o ea, pe care eu i-am numit atunci, Georges si Collette. Ei si Zaraza mi-au străjuit drumul în viată, asemeni unor umbre ce mă purtau de mână, aici si aiurea, vorbindu-mi si zâmbindu-mi, cu siguranta acelor alte vremuri, străină de lumea aceasta, pe care nu o acceptam si care cu greu mă tolera.
Cel de al doilea prieten al tatei ocupa o vilă cu etaj, în care locuise cândva, un frate de-al său, de mult plecat în străinătate. Era o casă mare, cu încăperi vaste, într-o curte părăginită, străjuită de un zid aproape dărâmat. Vestibulul era întunecos, vegheat la un capăt si la celălalt de doi vulturi împăiati, ce parcă vroiau să devoreze o pradă imaginară, asa cum eram eu. Degeaba mi se spunea că vulturii aceia nu mai sunt vii, eu îi simteam, la 20 de ani ai mei, ca o permanentă amenintare. Dintr-una din camere, apărea invariabil, după ce intrai în antreul ce făcea legătura cu restul casei, un câine lup, care doar trecea pe lângă tine, fără să te privească, iar asta îti dădea fiori, căci nu stiai niciodată ce intentii avea. Câinele acela era singurul tovarăs al amfitrionului, în noptile si în zilele lungi, pe care le petrecea în pustiul din casă. Omul fusese pe vremuri, ceea ce se chema “un bărbat bine”, iar ochii lui albastri, sfredeleau si acum, cu inteligentă, pe cel ce îl întâlnea.
În curtea lui, am citit, în după amieze lungi si monotone de vacantă de vară, “Craii de Curtea Veche” si am înteles că soarta fusese darnică în ceea ce mă privea, zeii mă iubiseră, căci mă atinsesem de oameni asemeni lui Pantazi si Pasadia, fiinte zgârcite în vorbe, dar tumultoase în suflet.
Toamna, când curtea aceasta dărăpănată devenea un liman al dezordinii, iar câinele alerga bezmetic pe o pătură de frunze colorate, îmi plăcea să privesc în vizită fiind, cerul pe care nu se profilau blocuri, ci doar acoperisuri rosii, de tiglă si turle de biserici. Liane lungi, rosii si verzi îmbrăcau peretii casei, iar noi, înăuntru, formam, în jurul mesei, o societate linistită, uitată de vreme, resemnată, dar totusi, incapabilă să uite. Seara, stelele străluceau cu un aer desuet, iar noi, în curte, vorbeam încet si vegheam linistea unor altor timpuri.
Oamenii acestia au murit de mult, dar taina lor trăieste si azi. O stiu numai cei care toamna, la fel ca si mine, răsfoiesc amintiri si cunosc drumuri de mult uitate, astăzi acoperite de o istorie ce nu mai înseamnă nimic. Dacă ar fi să pornesc în căutarea timpului pierdut, as începe de la Gradina Icoanei si as trece apoi prin Cismigiu, pentru a mă opri nu departe de Grădina Botanică. În aceste trei locuri, timpul curge netulburat, iar cerul păstrează ca într-un album de familie, fotografii cu femei frumoase, bărbati cu alură de dandy si copii gravi, vorbind englezeste sau frantuzeste. Dacă stii cum să faci, poti să le auzi vorba, glasul, râsetele, să le întâlnesti lumina din ochi si zâmbetul retro. Nu trebuie să te temi, nu e nimic obscur sau malefic în toate acestea. E doar viată trăită intens, cu gust de toamnă târzie, cu atingeri moi de blănuri, de stofe calde si străluciri de bijuterii minutios lucrate, ce închid în strălucirea lor atrăgătoare, istorii ce nu s-au spus niciodată. Zaraza si iubitul ei cel mereu îndrăgostit sunt doar o carte postală, rămasă din patima aceea de demult, când după amiezele, se juca bridge, se mergea în vizită si se dansa lipit unul de celalalt, în sunetul stins si melancolic al gramofonului.
Nu cred că există timp pierdut ce ar mai putea fi vreodată regăsit. Există doar un colaj de secunde, de rămăsite păstrate undeva, în podul cu amintiri. Nu voi uita niciodată, cum în vizită fiind în casa de lângă Cismigiu, am văzut că pe para din portelan vechi, lustruit de atâtea atingeri, a lantului de la toaletă, scria cu litere aldine, ce nici acum nu se sterseseră – “Tire”. Oricât au încercat unii si altii să dea ascultare acestui îndemn, nu s-a ajuns nicăieri. Nu toate realitătile pot fi sterse, aruncate la gunoi, făcute să dispară pentru totdeauna. Pentru mine, vremurile de atunci au gust de piscoturi si sampanie frantuzească si aromă de cafea la nisip. Mă văd în apele unor oglinzi de acum câteva secole si ascult cum toarce lenesă, o pisică mare si albă. Caut si nu mă opresc din mers.
Nu am tovarăsi de drum, ci doar amintiri, ce se trezesc din somn toamna, dintre paginile unor cărti cu titlu efemer – “Craii de Curtea Veche” si “Cronica de familie”. Atunci îmi spun, fericită si înfrigurată, cu un zâmbet nervos, în coltul gurii: “Ce-ar fi să să pleci din nou, în căutarea timpului pierdut?”
|
Corina Diamanta Lupu 7/4/2019 |
Contact: |
|
|
