Carte şi Arte româneşti în Franţa
I.
Invitată la Salon du Livre, ediţia a XX-a, 15-16 iunie 2019,Montmorillon (Muntele micului maur), un oraş de lângă Poitiers asemănător cu Sinaia noastră, dar mult mai liniştit, s-a întâmplat ca ziua deschiderii să corespundă cu cea de a 130 zi de la mutarea Luceafărului românesc în locul lui menit din cerul Poeziei. Teii îşi scuturau floarea şi pe acolo dar numai cei cu suflet românesc ştiau de sensul tainic al acestei minuni.
Iată cum prezentarea volumului de poeme Eminescu, Passe le temps, vienne le temps ! , apărut la Editura TipoMoldova, 2014, de a cărui traducere în limba franceză sunt răspunzătoare, a fost o punte de legătură între poezia romantică franceză – Hugo, Musset & comp.(Baudelaire y compris!) şi, poezia română concentrată în acele toate care trebuind să poarte un nume li s-a spus Eminescu. Cel de al doilea volum prezentat – Antologia de poezie franceză Trecea un cântec peste veacuri, ed. TipoMoldova, 2016 şi, al treilea - La Roumanie vue par les Français d’autrefois, editura ICR, Bucureşti, 2013, ediţia a doua, o selecţie de texte – mărturii despre România, lăsate de francezii care vor fi trecut (sau rămas) pe pământul românesc de-a lungul timpului, începând cu perioada domniilor fanariote în Ţările Române când trimişii Porţii veniţi să ne fericească neamul aveau nevoie de tălmaci spre a li se face înţelese poruncile de către oamenii pământului. Iar tălmacii erau cel mai adesea francezi, scribi, preceptori, grămătici.
Dar să începem cu începutul.
Înainte de a ajunge în Cité du Livre et de L’écrit / Cetate a Cărţii şi a Scrisului, cum mai este numit oraşul Montmorillon datorită păstrării vechii sale tradiţii întru cultivarea meşteşugului scrisului ca artă şi a tipăririi de texte (Muzeul Scrisului şi al maşinilor de scris de aici stă mărturie şi este vizitat cu interes de publicul iubitor de carte!), o escală la Paris mi-a prilejuit vizitarea Muzeului Luvru unde, chiar în această perioadă – La Saison Franco-Roumaine, 2019, în aripa Richelieu a fostului Palat Regal, este expusă comoara de Broderie şi Tapiserie Bizantină din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (şi nu numai!).
Aduse din România de prin lăcaşe sfinte sau de prin muzee, ba chiar şi din alte ţări pe unde odoarele româneşti sfinţite de mâini de muritor vor fi ajuns, dăruite sau însuşite samavolnic, acestea îşi etalează acum splendoarea în celebrul Luvru parizian, rivalizând princiar cu alte comori de artă de aici.
Fiecare instituţie românească deţinătoare de obiecte de patrimoniu a oferit exponate întru realizarea amplei expoziţii de la Luvru, dar un rol cu totul aparte l-au avut Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor şi, nu în ultimul rând, Ministerele – al Culturii şi Identităţii Naţionale, al Apărării Naţionale, al Afacerilor Externe.
Exponatele par puii cloştii, de aur, adunaţi în jurul imaginii simbol a steagului liturgic al lui Ştefan cel Mare, pe care este brodat chipul Sfântului Gheorghe, lucrare executată de călugării de la mânăstirea Putna în urmă cu peste 500 de ani, la comanda Domnitorului în cel de al 43-lea an de domnie a acestuia, ajunsă nu se mai ştie cum şi când la Mânăstirea Zografu de pe Muntele Athos, recuperată de armata franceză în Primul Război Mondial şi, restituită României în 1917 în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc la universitatea Sorbona, întru pecetluirea sub semn simbolic al bunelor relaţii culturale dintre Franţa şi România. Să ne amintim că la ceremonia de defilare a regimentului românesc alături de francezi de la Paris, după încheierea luptelor din Primul Război Mondial, generalul Berthelot care se afla în tribună alături de Mareşalul Foch, i-a şoptit acestuia: Saluez-les, Monsieur le Marechal, ils sont de la famille! / Salutaţi-i, domnule mareşal, sunt de-ai noştri, fac parte din familie!
Între exponate – Evangheliarul de la Humor, cu ferecături de argint, o hartă a Principatelor Române (de ce mi se pare că locul nemarcat în care ştim că e Transilvania parcă ar fi ecoul surd al Ţipătului acela sfâşietor din tabloul lui Munch?), portretul lui Eremia Movilă şi şirul numeroaselor lui progenituri (Suceviţa), Ştefan cel Mare (Pătrăuţi; Voroneţ), Epitaful de la Cozia din anul 1400 (Muzeul Naţional de Artă Bucureşti), un iconostas adus de pe la Moscova, un epitraf dăruit de Domnul Ştefan fiului său Alexandru (Mânăstirea Putna), alte şi alte ofrande făcute mânăstirilor din Govora, Bistriţa, Cotroceni, Salonic etc. Iată şi acoperământul tombal al lui Simion Movilă, cel al lui Eremia Movilă, inscripţionate în slavonă cu fir de aur şi argint: Sunt în mâinile Domnului; iată portretele brodate în fir de aur ale lui Ion, fiul lui Vasile Lupu şi, al Tudoscăi, soţia mult bogatului Domn, alte şi alte alese broderii la care mâini iscusite de doamne şi domniţe, călugări şi călugăriţe, vor fi înnobilat fiecare centimetru pătrat de ţesătură cu aurul artei lor blagoslovite. Sunt expuse deopotrivă fotografii realizate de artistul fotograf Gabriel Millet (1867-1953) în special cele făcută după creaţiile de artă bizantină în Balkani.
Ar mai fi de adăugat că în anul 1925 s-a organizat tot la Paris sub patronajul Reginei Maria prima mare expoziţie de artă românească la Musée du Luxembourg / Jeu de Paume, iar în 1947, la Presse Universitaire de Paris, apărea albumul Broderie religieuse de style byzantin.
Cu ocazia expoziţiei de artă bizantină din România de la Luvru (17 aprilie - 29 iulie 2019) a fost editat albumul Broderies et tradition byzantine en Roumanie du XV-e en XVII-e sičcle. O bijuterie editorială.
Şi prin aceasta s-a vrut să se marcheze împlinirea unui secol de când Regina României Întregite a mers la Paris să susţină în faţa marilor puteri recunoaşterea de către acestea a drepturilor istorice ale românilor.
Trebuia să ajung la Paris ca să am privilegiul de a vedea laolaltă atâtea splendori de artă medievală românească pentru care în ţară ar fi fost nevoie de multă căutare prin diversele locuri în care acestea sunt împrăştiate !
De ce mi s-or fi părut acum somptuoasele sarcofage egiptene de la Luvru atât de severe şi terifiante cu toată pictura lor menită să-i îmbuneze chiar şi pe zei ? Ştiu : nu aveau căldura mâinilor celor care vor fi brodat ca într-o rugăciune de taină fie un acoperământ tombal, fie o icoană, fie un stindard de domn apărător de glie străbună şi de neam.
De ce surâsul Giocondei un pic mai enigmatic ? Pentru că avea concurenţă loială în portretele bizantine de artă medievală românească, aflate acum la Galeria Richelieu de la Luvru, să spună în felul lor despre o ţară frumoasă cu numele de România. Când ni s-au întâlnit privirile, aceasta (de Gioconda vorbesc !) mi-a grăit în felul ei inconfundabil : Ce oameni minunaţi, românii aceştia !
Eram obligată să vă aduc această mărturie. Acum ştiţi.
Dacă ajungeţi prin Paris până pe 29 iulie a.c., nu rataţi această expoziţie !
II
Carte şi Arte româneşti în Franţa
Montmorillon – Muntele Micului Maur este un orăşel devenit pentru două zile (15-16 iunie 2019) un pic mai mult Cité de l’Écrit et des Métiers du Livre – Cetate a Scrisului şi a celor ce ţin de Meşteşugirea Cărţii, este un oraş cu veche tradiţie în fabricarea berii şi a vinului, totdeauna aceste două licori făcând casă bună cu scriitorii de oriunde ar fi ei pe pământul oamenilor. În Grand-Place - Piaţa Mare – corturi albe sub care editori, scriitori, traducători, graficieni, tipografi, din Franţa şi din alte zări ce-şi spun francofone, trebăluiesc de zor să-şi etaleze pe nişte mese lunge/scurte, niciodată încăpătoare, „marfa” lor de dulce zăbavă ajunsă în ultima vreme frunzărită în grabă de publicul (ne)cetitoriu.
Identific pe planul detaliat făcut de organizatorii Salonului spaţiul ce-mi fusese rezervat, apoi îmi ofer răsfăţul de a mă „balada” puţin prin oraşul acesta ca din poveste, străbătut de răul Gartempe care uneori, când capriciile meteorologice învaţă apele să iasă din corsetul malurilor, se umflă-n valuri şi ajunge până la zidurile catedralei Notre-Dame la Grande de secol al XIII-lea unde, într-o firidă avea să fie aşezată un secol mai târziu o statuie a Fecioarei spre aducere aminte de marea inundaţie când, potrivit legendei, Fecioara însăşi, purtată pe braţe de locuitorii oraşului pe străzi ar fi stăvilit furia apelor care ameninţau oraşul cu un nou potop, aducând acestuia un aer de Veneţie fără gondole şi înscriind pe zidurile care străjuiesc în tăcere şi neclintire malurile, urmele vijelioaselor sale treceri..
O frescă şi un altorelief în piatră evocă evenimentul de atunci: Fecioara cuminţind potopul.
Tot de prin veacul al XIV-lea, an de an, de Ziua Sfintei Maria avea loc până mai ieri o procesiune în semn de mulţumire pentru salvarea oraşului, cu, purtată pe umeri, statuia Fecioarei.
Numai că de nişte ani buni procesiunea a fost dată uitării pe motiv că greul paşilor mulţimii ar dăuna podului de peste Gartempe...
Adevărul este că omenirea se închină astăzi altor idoli, altor sfinţi, de când cu Revoluţia Franceză care i-a înscris pe regi între cetăţenii de rând, operaţiune de „nivelare” socială la care a „semnat” cu sârg şi sânge şi ghilotina…
Străzile sunt înguste cam cât să îngăduie unei trăsurici (de altădată) să se strecoare pe-nserat, cu ocupantul ei cu tot, până la casa cu flori în fereşti a vreunei frumoase.
De-ar fi să se ghideze doar după florile ca element distinct, supirantul de astăzi ar fi în mare încurcătură fiindcă toate casele au ferestrele încărcate de flori, flori la colţul zidurilor în nişe special gândite să ţină înmiresmatele poveri, flori în balcoane, flori în ghivece, flori vii după perdele...
Pe străzi circulă mai nou motociclete furioase, sfărâmând cu uruitul lor insolent liniştea patriarhală a cetăţii.
Impozantul fost Palat al Justiţiei cu donjonul prevăzut cu o ferestruică în partea superioară şi cu, în josul zidurilor, apa râului Gartempe, se răsfrânge în oglinda apei când curgerea e abia percepută.
Câţi nefericiţi prinşi în păienjenişul legilor îşi vor fi aşteptat în temutul donjon sentinţa şi, cum se va fi înclinat balanţa Judecăţii pentru ei de-a lungul timpului?
Astăzi la Montmorillon Justiţia nu mai are Palat. Are Muzeu!
A pierit şi breasla dogarilor iar butoaiele pântecoase de mai ieri îşi dorm somnul doagelor prin golul fostelor pivniţe ale urmaşilor podgorenilor de altădată.
Nici berea n-a rezistat concurenţei impuse de marile trusturi. Se bucură de mare căutare două caricaturi cu parfum de hamei, făcute postere şi care aduc bani buni celor care au mirosit afacerea, promovând-o cu asiduitate.
Ca pretutindeni în lumea liberă, îndrăgostiţii se sărută cu patimă, ignorând trecătorii (care nu se sărută!), abandonaţi chemării rugului mistuitor.
*
III
Alte arte, noi culturi
Tot la (aproape de) Montmorillon se află Futuroscope – Oraşul viitorului, oraş al roboţilor.
Aici observăm şi noi cum arată viaţa fiinţelor gânditoare văzută prin ochi de insectă sau de cameleon, un zoo super-robotizat în care obiect de studiu este omul.
Futuroscopul este un fel de Disney Land ŕ la française unde vizitatorul trebuie să uite de numărul anilor (dacă vrea să rămână adult, riscul lui!) şi, redevenind copil, să înveţe să zboare cu păsările doar de-şi întinde aripile, să înoate cu delfinii şi balenele doar schiţând gestul înotului ştiut de el, să pornească în călătorie instalat comod într-un fotoliu, în vreme ce în juru-i se perindă o întreagă lume de imagini reprezentând chiar departamentul Viennei franceze, să galopeze pe cai năzdrăvani în cavalcade de poveste, armăsari care nu doar că înţeleg limbajul omenesc dar cultivă şi nobilul simţ al prieteniei faţă de bipedul cu minte puţină, lucru din ce în ce mai rar întâlnit la oamenii ... raţionali!
Când seara albăstreşte văzduhul şi umbrele amurgului se sting, aici se intră în Pădurea Viselor – feerie de muzici şi lumini cu efecte speciale de imagini proiectate pe ecrane de apă – poveşti de o indicibilă poezie într-o halucinantă, stranie atmosferă de bal-carnaval, pe o coregrafie de Kamel Ouali (n.1971), genial coregraf algerian naturalizat francez, provenit dintr-o familie modestă (a se citi scăpătată rău!) cu 12 copii (a se citi bogată!).
Kamel Ouali a început prin a-i învăţa dansul pe copiii străzii. Şi disciplina pe care dansul o impune. Energie aveau aceştia destulă. Canalizarea energiei lor era defectuoasă.
A devenit repede coregraf principal la Star Academy, a creat coregrafia pentru mari spectacole la Théâtre du Chatelet: Cele zece porunci (anul 2000), Pe aripile vântului – după celebrul roman de Margaret Mitchell (2003), Regele- Soare (2005), cu ocazia intrării pe ultima turnantă spre comemorarea tricentenarului care marca apusul Regelui-Soare – Ludovic al XIV-lea. În aprilie 2006 a fost creat Dansând cu roboţii- spectacol-feerie fantastică, special conceput pentru inaugurarea Oraşului Viitorului.
Eu cred că a făcut-o ştiind că veneam noi din ţara lui … Dracula, personaj care i-a înflăcărat şi lui imaginaţia şi, pentru care va crea în 2011 Dracula sau Mai tare decât moartea e iubirea…
În Dansând cu roboţii, publicul spectator devine participant foarte activ la spectacol.
Partenerii de dans – roboţii – te antrenează în ritmuri endiablés de salsa, rock’n’roll, vals, tango, disco, până nu mai ştii exact dacă a fi om cu sânge cald în vene şi-un suflet mult prea mare în prea măruntul trup, nu-i cumva o eroare de calcul a unor minţi ce nu cunosc măsură dar nici graiul cu articulări de cânt, bucuria mişcării pe muzică neavând nevoie de nimic altceva.
Halucinant este termenul cel mai exact pentru definirea Oraşului Viitorului.
Planeta este parcă prea mică pentru uriaşa / minuscula vietate cu numele de om a cărui minte tot vrea să depăşească limitele gândirii de când gândire este.
Când ieşi din Oraşul Viitorului şi redevii aşa cum şi uitaseşi că eşti – om obişnuit adică, este ca şi cum te-ai vedea bătrân făr’ a fi fost vreodată adult (mulţumesc, Jacques Brel!) şi ţi-e un dor cumplit de copilul care vei fi fost cu, drept unic bagaj lexical, zâmbetul şi, jocul drept înţelepciune. Şi mergi aşa surâzând, cu o lumină nouă pe chip, printre oameni care s-ar putea să te privească îngăduitor, cu un scurt oftat repede stins cât să nu le tulbure cumva siesta…
Nu, să nu cumva să râzi în hohote privindu-i la rândul tău şi observând cât sunt de încorsetaţi în cenuşiul grijilor cotidiene din care nici nu se gândesc să evadeze.
Zâmbetul li se pare poate o mult prea grea povară. Şi foarte suspect.
Dacă plâng, e bine, înseamnă că totul e în ordine...
*
Între viitorul care ne ajunge mult prea curând şi trecutul care rămâne înscris în ce avem noi mai trainic - în sufletul nostru păstrător de amintiri şi însetat de ce va fi mâine (de poimâine încă nu ne sinchisim că oricum vine cu sau fără noi!), lângă piatra catedralei cu a ei uluitoare arhitectură-dantelărie … nimerim într-un târg de obiecte vechi – La Brocante – modul cel mai autentic de a te afunda în antichităţi pour mieux cuieillir le temps qui passe.
Nimic mai potrivit după o vizită în Oraşul Viitorului!
Vedem la târgul de vechituri obiecte de orfevrerie, rindele de dulgher (ale tatei erau mai fine şi foarte bine lustruite de mâinile lui care ştiau să mângâie şi să înnobileze lemnul!), râşniţe de cafea, plăci de patefon de 33, 45, cu muzică de stele cântătoare – Brel, Arléty, Piaf, Gréco, Brassens (déjŕ vieux?!) ce se vindeau, iată, pe câţiva gologani când mai ieri cumpărătorii le vânau pur şi simplu de cum se puneau în vânzare prin marile case de discuri!
Iată şi patefoane cu pâlnie, cum aveau şi noi în copilărie unul din lemn de trandafir şi cinci discuri rămase cât de cât utilizabile între care unul pe care-l puneam mai des, amuzându-ne când acul din vârful braţului „cititor” intra în câte un şanţ al ebonitei şi nu mai ieşea până nu-i dădeam un bobârnac.
Cam aşa ajungea până la noi cupletul lui Tănase Ce-i viaţa fără de amor?. După ce placa intra într-un vârtej fără ieşire iar îndrăgitul cupletist de la Cărăbuş lansa cu aplomb întrebarea care ne ardea şi pe noi deşi de hârjoana copilăriei ne ardea cu mult mai mult: Ce-i viaţa fără de amor? /Este un chin îngrozitor… este un chin îngrozitor… este un chin îngro…, hârşti, intervenea pumnul lui Mircea, fratele meu mai mare, care ar fi vrut să afle şi el odată, de la un avizat nu de la un ageamiu, cam cum e cu afurisitul acela de amor… Şi Tănase nu spunea decât ce-i viaţa „fără” de amor:O grădină fără iarbă, / domnul Iorga fără barbă, / o privighetoare fără glas / şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… şi Tănase fără nas… Alt hărşti, alte hi-hi-hi-uri în corul îngerilor şi altă dezamăgire pentru cel care bănuia că Amorul trebuie să fie ceva cu mult mai important şi mai grav decât lăsau adulţii să se creadă c-ar fi, un secret păzit cu străşnicie de ei ca nu cumva copiii să-i afle înainte de vreme dulcele amar…
Fiecare generaţie cu zeii săi.
Simt prăpastia care se cască între adolescenţii de astăzi şi … bătrânii ajunşi la treizeci de ani că, pe cei „matusalemici” care au depăşit jumătatea de secol, cine să-şi mai bată capul să-i ia în seamă!.
Privită dinspre adulţi spre copii, viaţa pare şi mai terifiantă că, de atâtea drepturi ale enfantului precoce, omul adult nici nu mai îndrăzneşte să cârtească.
Înapoi la cultură! Mie mi-o ordon, nu-mi permit s-o fac şi altora.
IV
Carte şi Arte la Montmorillon
Şi-a fost ziua de 15 iunie 2019.
Cetatea Cărţilor şi a Meşteşugului Scrisului cum i se mai spune orăşelului Montmorillon de lângă Poitiers, părea tabăra lui Vlad Ţepeş fremătând în aşteptarea năvălirii … cititorilor însetaţi de carte (da, mai există !), în dimineaţa zilei care, pentru noi, românii, marchează mutarea de-a pururi în cerul poeziei a stelei ce-a murit luând veşminte de lut când teiul sfânt îşi scutură de floare creanga.
Ţocmai vizitasem Muzeu Maşinii de scris şi de calcul din apropierea Salonului de Carte. Puteam (?!) calcula cu aproximaţie cât timp i-ar fi trebuit fiecăruia dintre cei 120 de invitaţi la Salon ca să-şi prezinte cărţile. Dar am renunţat cu o ridicare din umeri. Veniseră scriitori din Franţa, din Africa, din toată Europa cea unită nu doar prin Cuvânt şi, bineînţeles, din România cea europeană şi ea.
S-a întâmplat să fim “trei graţii” – La littérature roumaine au féminin, trei scriitoare de origine română, între care două – Anca Visdei şi Marina Anca, trăitoare în Franţa de mai mulţi ani şi, respectiv, subsemnata, rămasă acasă, pe ogorul strămoşesc întru semănat şi cules de litere sous le ciel de la francophonie/ sub cerul francofoniei, cer care ne cuprinde şi pe noi, ca ţară francofilă de mai bine de două veacuri şi, francofonă cu acte-n regulă din anul 1993 de când cu Sommet-ul de Francofonie desfăşurat în Insulele Saint-Maurice.
Discursuri, zâmbete, strângeri de mână, cânturi şi, Salon du Livre de aici, ajuns la cea de a XX-a ediţie, îşi deschide ... uşile corturilor albe din Place Régine Deforges din faţa bisericii de secol al XVI-lea de aici, pentru vizitatori-cititori.
Prima observaţie: vizitatorii “vânează” cu mare interes cărţile expuse, mai cu seamă după ce acestea au fost şi prezentate, iar prezentările se fac non stop.
Rândul cărţilor mele a fost să fie în chiar prima zi a Salonului. Şi am început, cum am socotit că se cuvine, cu Eminescu – Passe le temps, vienne le temps / Treacă vreme, vină vreme!, selecţie de 125 de poeme din creaţia lirică a poetului nepereche, ultimul mare poet romantic din Europa. Se împlineau exact130 de ani de la stingerea lui.
Foarte apreciat de auditoriu a fost sonetul Veneţia; paralelismul între lirica lui Musset şi profunzimea liricii eminesciene a dus la un foarte întregitor şi viu dialog cu publicul, uluit şi încântat deopotrivă să afle că în România se studiază (se studia, îmi şoptesc eu cu o umbră de amar) poezia franceză, ba chiar se şi recită firesc în original. Deloc întâmplător, deşi nu era în programul de prezentare, am asociat versurilor lui Eminescu în traducere franceză, poeme traduse în limba română din lirica franceză (Hugo, Baudelaire, Verlaine, Prévert) din antologia de poezie franceză din secolele al XIV-lea- XXI-lea, Trecea un cântec peste veacuri, editura TipoMoldova, Iaşi, 2016, realizată după o muncă de mai bine de două decenii - cât pentru a lăsa să se observe că marea poezie franceză îşi găseşte perfectă aşezare în limba română (şi invers!), fără să se trădeze deloc acel verlainian de la musique avant toute chose / muzica înainte de toate. Ce alta este poezia lui Ion Minulescu! Iar dacă secolul al XX-lea a dat un Jacques Prévert, cam ce este în literatura română din aceeaşi perioadă poezia lui Marin Sorescu ! Le-a plăcut Muzeul Satului, Trebuiau să poarte un nume şi, Shakespeare. De ce nu mă mir! Sunt adevărate diamante poetice!
Timpul, acest mare mincinos, mi-a dat de veste că şi-a gătat rezerva care-mi fusese destinată de organizatori. Şi alte voci voiau să se facă auzite – José Frčches, Nous étions deux/ Am fost doi; Michel Quint, Les aventures de Cilento/ Aventurile lui Cilento; Mireille Calmel, La prisonničre du diable/ Prizoniera diavolului; Gilles Képel (invitat de onoare), Je ręvais de changer le monde/ Am visat să schimb lumea (şi totuşi n-a fost decât un vis, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi, i-ar fi spus de dincolo de stele Eminescu al nostru…); Eric Giacometti, Le triomphe des ténčbres/ Triumful întunericului; Mohamed Sifaoui, Oů va l’Algérie?/ Algeria încotro?; Pascal Picq, L’intelligence artificielle/ Inteligenţa artificială; Anca Visdei, Alberto Giacometti, monografie. Numai inimă şi inteligenţă în această româncă scriitoare, dramaturg, om de teatru, memorialist. L-aş mai menţiona pe poetul Thierry Jouet, mândru de volumul său Poésies saisonničres/ Poezii din anotimpuri, un împătimit de haiku (pe care haiku-ul însă nu-l prea iubeşte…), ştiind de mulţi poeţi de la societatea română de haiku, un fermecat de regnul vegetal amintind de delicatul poet René Guy-Cadou (1929-1951).
După ce a fost epuizat timpul rezervat prezentării volumelor mele, am fost „preluată” de Radio local în direct şi mi s-a oferit un spaţiu generos unde am putut vorbi pe îndelete, mai întâi despre densul volum de mărturii despre români şi La Roumanie vue par les Francais d’autrefois /România văzută de francezii de altădată, editura ICR, 2013, Bucureşti, dar şi despre francezii de azi care, nu ştiu de ce, nu mai reuşesc să ne vadă cu sufletul, când bine ştim că l’essentiel est invisible pour les yeux, cum zice Micul Prinţ... Am încheiat interviul cu recitarea poemului J’ai cherché mes amis inconnus (că de cântat nu m-am priceput!), care, pus pe muzică de Laurenţiu Profeta, a devenit “Chant ŕ la francophonie”. A trebuit să explic totuşi de ce apar în text numele de Enesco, Brancusi, Barbara, Brest… Primele două nume amintesc: 1. de genialul compozitor român de talie internaţională care odihneşte la Pčre Lachaise, George Enescu, nume de referinţă în muzica românească, compozitor căruia, la 16 ani, i s-a interpretat de orchestra pariziană Colonne, Poema Română, şi, 2. Constantin Brancusi despre a cărui influenţă în revoluţionarea sculpturii mondiale din secolul al XX-lea, nu a mai fost deloc nevoie să amintesc. Sunt creatori români care au adus Oraşului-Lumină şi artelor lumii un plus de strălucire care-şi are miez de foc în sufletul românesc. Cât despre Barbara şi Brest, a se reciti Prévert, am sugerat eu...
Întrebarea Cum se face că voi, românii, vorbiţi atât de bine (literar) limba franceză ?, mi-a dat prilejul să aduc un omagiu acestei limbi elegante şi şlefuite de mai bine de două milenii: Pentru că este cea mai frumoasă limbă din lume!
În loc să tacă şi să aprecieze eleganţa răspunsului meu, reporterul francez a plusat uşor ironic cum mi s-a părut din surâsul lui maliţios: Dar limba voastră, româna, cum este ? – Româna noastră, stimate domn, este unică! E limba dorului.
V
Artă şi istorie la Poitiers
S-a încheiat Salonul de Carte, ediţia a XX-a, Montmorillon. Iată-mă la Poitiers.
Puţină istorie ca o poveste de seară n-are cum să ne strice dacă tot am ajuns şi pe aici.
Nu departe de Muzeul Sainte-Croix se află austerul Palat de Justiţie cu la fel de austera Sală a Paşilor Pierduţi prin care va fi trecut, temerară şi temătoare, ca să se prezinte „la giudeţ” în faţa mai marilor Bisericii, Fecioara aceea din Orléans, după ce-şi părăsise oile pe colina de la Domrémy, unde Fecioara coborâse special din locul Ei menit din cer să-i dea poruncă să nu mai taie frunză la câini – ciobăneştii maidanezi adunaţi pe lângă turme – şi să pornească la luptă să-şi scape ţara de năvălitorii englezi care nu voiau să se dea duşi de bună voie cât nevolnicul rege Carol al VII-lea era foarte prins cu joaca de-a războiul cu căluţii lui de lemn, cu vânătoarea producătoare de adrenalină fierbinte şi cu amorurile căldicele.
Biserica veghea însă vigilentă şi teribilă să nu care cumva să fie cuprinsă de erezie vreo oiţă din turma bipedelor vorbitoare iar fetişcana aceea analfabetă – Ioana D’Arc – pretindea că a intrat în dialog cu Sfânta Fecioară fără … translator angajat de slujitorii religiei cu scaun de la Roma.
Lucrul acesta total nepermis ar fi fost socotit prea îndeajuns ca să i se rezerve cu grăbire „ereticei” Ioana un loc pe rugul … purificator al „dreptei credinţe”.
Istoria i-a mai dat însă un răgaz.
Avea o misiune de împlinit! A împlinit-o! Abia apoi – rugul!
Păşind pe dalele reci de piatră de aici, am simţit şi eu fiorul pe care, înmiit, trebuie să-l fi simţit şi cei chemaţi la judecată din varii pricini câtă vreme Biserica inventase cea mai cumplită măsură de „îndreptare” a rătăciţilor, versus Inchiziţie – for suprem al Judecăţii de la care iadul ar fi putut împrumuta cu umilinţă diavolească procedee greu de imaginat de o minte normală şi, instrumente ultrasofisticate de tortură întru tratarea umbrelor rebele…
Dar cine poate spune ce va fi simţit cu adevărat ţărăncuţa din Domrémy pornită să-l găsească pe regele ei (bastardul al cărui tată nici mama lui cam uşurică nu ştia exact ce nume purta!) şi să-i spună că aşa nu mai merge, că Franţa trebuia eliberată şi că ea era gata să pornească la luptă cu oştenii care şi începuseră s-o însoţească, gata s-o urmeze cu credinţă unde era nevoie de braţul lor de fier!
Atunci, la Poitiers, Biserica şi curtenii pripăşiţi pe lângă rege la castelul din Chinon, au decis să-i întindă o cursă-mascaradă vizionarei fanatice în credinţa ei că a fost hărăzită de ceruri să salveze Franţa.
La mascarade şi carnavaluri se pricepeau de minune şi purtătorii de cruce, şi monarhii cu liota lor de curteni măscărici, dar şi ... stupid people care cam ducea lipsă de circ şi de pâine.
Au pregătit cică întâlnirea (audienţa, am zice noi astăzi!) dintre trimisa cerului şi unsul (neuns încă!) al tronului, având grijă ca pe scaunul regal să instaleze o paiaţă în straie regale iar el, imaturul rege, să fie amestecat printre participanţii la farsă.
Este de la sine înţeles că pe atunci, nefiind nici ziare (pentru cine, când majoritatea francezilor erau neştiutori de carte!), nici televiziune care să prezinte până la greaţă chipurile închipuiţilor încoronaţi, mutra lui Carol cel cu numărul VII nu-i era cunoscută nici Ioanei d’Arc.
Istoricii însă ne-au lăsat mărturie (şi scripta manent!) că ea a făcut câţiva paşi spre tronul (jilţ episcopal-regal) pe care era aşezat falsul rege, l-a măsurat din priviri şi, rotindu-şi apoi ochii prin sală, l-a „văzut” pe neisprăvitul căutat şi i s-a înclinat îngenunchind înaintea-i.
Se pare că era cel mai urât, deci uşor de recunoscut..
Restul se ştie.
Istoricii au trebuit să meargă la teatru şi, prin veacul al XX-lea, un dramaturg pe nume Jean Anouilh a făcut din Ioana o ciocârlie din cerul Franţei după ce un altul (Ibsen), în ţara lui norvegă, o prezentase pe scenă drept sfântă – Sfânta Ioana.
Se mai ştie că a fost şi un episcop de Beauvais, unul Couchon, care avea s-o condamne pe Ioana la ardere pe rug în piaţa oraşului Rouen, spre oroarea (şi încântarea) spectatorilor ahtiaţi după execuţii publice.
De unde să fi bănuit ei pe atunci de viul ecou al trompetelor cu zurgălăi din marele circ al „execuţiilor-butaforie” din parlamentele democratice din zilele noastre!
Ies din Palatul de Justiţie iar bruma mea de raţiune-realitate mă adapă cu amar.
Mă fac a n-o lua în seamă şi-mi ofer o bere rece, hidratantă, frumos disimulată într-un pliant ecleziastic, pe care-o înghit discret, cu sorbituri mici, aşezată pe treptele bisericii din apropiere, tocite de paşii multor generaţii de căutători de cale care să semene a iubire, adevăr şi viaţă.
Nimeni împrejur. Nimeni pe stradă. Şi cerul înalt şi indiferent deasupra mea.
VI
Organizatorii Salonului de Carte – Montmorillon, 2019, s-au îngrijit printre altele şi de dus-întorsul invitaţilor de la Paris la Poitiers şi retur. Nu oricum, ci în TGV – train de grande vitesse, cu vagoane ca nişte saloane de primire din reşedinţele doamnelor cu jour fixe, cu fotolii confortabile (nu, ceai nu ni s-a oferit!), unde amfitrionul, rudă depărtată cu „naşul” de pe la CFR-ul nostru, nu ne-a deranjat decât să ne întrebe dacă totu-i în ordine şi nu întâmpinăm nici un disconfort. De bilete nu ne-a întrebat. Şi aveam!
Am ajuns în Oraşul-Lumină când cerul albăstrea văzduhul tot şi, pentru noptateci se anunţa o nouă poveste. Eu eram foarte obosită şi nu voiam decât să ajung mai repede la camera care (credeam eu!) mă aştepta la Palatul Béhague, sediul Ambasadei României la Paris, „hebergement” care-mi fusese aprobat de ICR-ul din România pentru două zile (17 şi 18 iunie), confirmat printr-o înştiinţare oficială pe care, mulţumescu-Ţi, Doamne!, am avut inspiraţia s-o iau cu mine ca document necesar.
Ajunsă în faţa porţii de metal de la „Casa Românească” din rue de l’Exposition, am sunat, mi-am declinat numele, am spus cu ce rost mă aflu acolo şi, în loc de „Bine aţi venit”, o voce neutră mi-a răspuns că nu s-a primit nici o adresă din ţară de la instituţia competentă dătătoare de astfel de aprobări, în privinţa găzduirii mele. Micului Sânt Petru cu cheile împărăţiei de aici i-am cerut să-l vestească pe mai marele său (nu chiar pe Acela, fiindcă, duminică fiind, îşi luase şi El o zi de odihnă!) iar după o mică eternitate de vreo douăzeci de minute, mă aflam în camera de aşteptare înconjurată de trei persoane „cu mari responsabilităţi” care citeau şi reciteau adresa de la Bucureşti cu care venisem „înarmată” şi, nu ştiau cum să scape de mine deşi acolo se scria negru pe alb că dreptatea era de partea mea… Argumentul lor – ICR-ul care mi-a dat aprobarea, nu a înştiinţat MAE-ul ca să dea dezlegarea… Deci dezavantaj – acarul Păun! Numai că „acarul” care eram, nu şi nu!, că el nu acceptă să lipească oalele sparte din nepriceperea unor neaveniţi cocoţaţi pe fotolii capitonate şi moi prin Institute de Cultură… Îndatoritoare, directoarea ICR de la Paris, a butonat mobilul personal şi m-a vestit fericită că a reuşit să-mi rezerve o cameră la Hotel de la Paix ( Pace vouă!) cu „doar” 140 de euro pe noapte, o nimica toată! Am surâs îngereşte: - N-am atâţia bani. - Şi-atunci?! Aici nu puteţi rămâne. – Ba pot. Îmi place Sous les ponts de Paris cântat de Edith Piaf dar, în seara asta, la ora asta târzie, nu prea cred să mai fie loc pe acolo şi, de altfel, apele Senei şi-au înălţat binişor nivelul. Situaţia în care ne aflăm, toţi având dreptate, nu trebuie să fie o problemă a mea. Deci nefiind problema mea, rezolvaţi-o!
Şi au rezolvat-o: mi s-a plătit hotelul.
A doua zi, ES d-l Ambasador al României, cu autoritatea cu care era investit, a făcut ce trebuia să facă nepriceputul funcţionar culturnic din Bucureşti.
Câţi oameni ca mine se vor mai fi aflat în astfel de situaţii din pricina unor neaveniţi funcţionari superiori mult prea mărunţi pentru marea căciulă pe care-o poartă pe capul lor cu minte cât un bob de mei!
Un duş reconfortant, şi iată-mă un om nou! Ce simplu pare totul! De ce n-or fi priceput comuniştii că pentru a crea omul nou ar fi fost de ajuns un duş bun şi un dram de confort şi nicidecum terifiantele „reeducări prin tortură” din temniţele iadului care împânziseră România după 1949 şi răsăriseră ca ciupercile după … explozia de la Cernobîl!
A doua zi am simţit nevoia să evadez în altă epocă, în alt secol, în alt Paris, sau, de ce nu, în lună, fiindcă am aflat că stăpâna nopţii ar fi adăstat la Grand Palais cel de la capu’ podului cu cai înaripaţi de peste Sena, sătulă să tot lunece de-a surda pe a lumii boltă. Poate pentru a vedea şi ea mai de aproape ce-o fi însemnat nebunia aceea pe fond roşu însemnată cu secera şi ciocanul, „expusă” în prezent tot la Grand Palais (în aripa stângă!) spre a-i face ei concurenţă neloială în care este expertă.
Şi-a fost să-mi împlinească visul mai întâi Musée de la Vie Romantique din 16, rue Chaptal din apropiere de Pigalle cea cu fetiţe vesele de să mori de râs privindu-le şi, domni trişti de să le plângi de milă văzându-i năruiţi sub greutatea contului în bancă sau a ierbii dătătoare de culoare ţipătoare cenuşiului vieţii lor fără zăbale...
Metroul parizian, plin şi el de culoare – au noir fixe, adică negru integral. Monotonia alunecării prin lungile tuneluri este întreruptă/ luminată când de un cânt de ciocârlie răstignit pe vioară, care aduce vag a Enescu, când de un banjo amintind de condorii din Anzi, când de un nai de verde plai (unde eşti tu, Zamfir!), când de vreo litanie lancinantă îngânată de o nespălată... Cel mai pitoresc mi s-a părut un tip ferchezuit care a început prin a cere scuze de deranj onor călătorilor pe care „se vedea obligat” să-i deranjeze în fiecare zi ca să-şi poată şi el plăti un prânz (hai, şi-o cină!) la restaurant, başca hotelul pentru noapte…. Deci, bag sama, acela era fieful lui adjudecat la licitaţia locurilor de … nemuncă. Uite că mie nu mi-a dat prin minte să le povestesc apaticilor călători metronarzi despre situaţiunea mizericordioasă în care mă aflam de aseară şi, că o masă la restaurant nu mi-ar fi stricat deloc…
Cobor la Sfântul Gheorghe din Pigalle şi ies la soare. Direcţia muzeu!
Casa din rue Chaptal – Musée de la Vie romantique de astăzi, a fost clădită prin anii 20 ai secolului al XIX-lea de un pictor/profesor neamţ, Ary Scheffer, pentru el şi tânăra lui soţie Cornelia ca să le fie adăpost, atelier pentru el şi fratele lui, unde veneau şi ucenici-elevi-studenţi (între care şi odraslele Ducelui d’Orléans, viitorul rege Louis Philippe) dornici de a descifra tainele picturii şi, mai cu seamă, salon de primire de jour fixe – vinerea, unde se întâlnea lumea bună a Parisului din perioada de apogeu a Romantismului – George Sand & Chopin, (Musset nu, fiindcă deşi ajunsese ditamai academinian la 42 de ani, frumoasa brune aux yeux bleus nu-l mai vrea lângă ea de când Chopin îi tot cânta nocturnele lui răvăşitoare de suflet!), Delacroix, Rossini, Gounod (fără Faust!), Listz & Marie d’Agoult, splendida La Malibran, diva incomparabilă a scenei lirice din acel timp, dispărută la doar 28 de ani din pricina unui cal care, neînţelegând cine-l călăreşte, a aruncat-o din şa contrariat de neconcordanţa dintre uşurătatea trupului ei şi, usturătoarea şfichiuire a cravaşei … Pauline Viardot, utâţica ei soră mai mică, avea să mai aştepte câţiva ani până la a se adăuga ilustrei societăţi romantice şi, a deveni la rândul ei, compozitoare, pianistă (a concertat cu Clara Schumann, la patru mâini, pianele lor răvăşind de încântare şi farmec auditoriul), cântăreaţă de operă, divă adulată de public, femeia căsătorită şi mamă a patru copii, pe care Ivan Turgheniev, scriitor rus franţuzit, a urmat-o ca o umbră, rămânând mereu în umbra ei de jaruri şi răcoare, până la a se stabili în „dascha” lui la Bougival, cât mai aproape de vila familiei Viardot, ca să nu mai plece până în ziua marii treceri. Rareori trecea vinerea pe la Schefferi şi Hugo, Balzac şi mai rar, aceştia ocupaţi peste poate cu scrisul lor, dar şi oameni politici de talia unui Adolphe (nu acela!) Thiers, monarhistul, preşedinte interimar republican, prim-ministru, politicianul abil, adaptabil din mers oricărei schimbări de regim, etc.
Sunt cu toţii astăzi în Muzeul Vieţii romantice din rue Chaptal ca să nu mai plece niciodată şi să ne îngăduie şi nouă să le fim alături – efemere treceri prin timpul lor imobil: Chopin prin nocturnele lui, Aurore Dupin, alias George Sand, prin marmura în care s-a mutat şi, deopotrivă, prin peisajele sale dendrite (fiindcă mai toţi romanticii au şi pictat că doar nimic din ce se măsura cu frumosul nu le-a rămas străin), La Malibran înveşnicită în rolul Desdemonei, portretizată de François Bouchot, Pauline Viardot în rolul ei, văzută de Ary Scheffer, fraţii Ahile şi Eugen Deveria, Alftrd de Vigny care, zice-se, citind în salonul Mariei d’Agoult lucrarea „La Frégate”, a lăsat auditoriul într-o muţenie din care doar ambasadorul Austriei l-a trezit când … s-a trezit întrebând: Acest domn este un amator?! La plecare, nefericitul Alfred de Vigny a mai găsit puterea să-i şoptească frumoase contese d’Agoult (la a cărei ureche doar Liszt avea îngăduinţa să-şi depună şoaptele!) un trist Ma frégate a fait naufrage dans votre salon / Fregata mea a naufragiat în salonul dumitale… Mare pagubă! Alţii au naufragiat cu viaţa lor cu tot în ochii de limpezi ape cu mâl în afund ale unor femei tulburătoare, şi nu s-au mai lamentat deloc!
La cenaclul lui Victor Hugo se citea piesa Hernani – dându-se prin aceasta statut de nobleţe Romantismului şi, generând lung prilej de vorbe şi de ipoteze…(Aşteaptă-ţi timpul tău, Topîrceanu!). La Clubul Haşişinilor se mânca haşiş sub formă de dulceaţă (îţi aminteşti, Baudelaire?). Turma poeţilor romantici avea şi un păstor – Victor Hugo, pe al cărui steag era înscris: Le laid c’est le beau / Un chip urât poate ascunde frumosul (a se vedea Quasimodo al lui din Notre-Dame de Paris!). Fotograful Nadar (Felix Tournachon) a creat un adevărat panteon al scriitorilor din acel timp (249 de portrete); sculptorul David d’Angers a realizat 510 medalioane ale acestora, de busturi impunătoare bucurându-se doar Hugo şi Adam Mickiewicz, poet romantic polonez îndrăgostit şi el de viaţa romantică din Paris.
Ce-ar zice oare aceste mari figuri romantice de-ar vedea cohortele de Gilets jaunes clamându-şi pe baricadele democraţiei, cu arme contondente sau doar cu forţa bojogilor, drepturi sociale de tot felul de la politicienii de un singur fel (incapabili adică), sau revărsarea pe largile bulevarde a mareei diversităţilor – culturale, religioase, sexuale, de culoare, fără culoare, care se vor intrate-n rândul „expiraţilor” cu toate drepturile legale perpetuate de mii şi mii de ani de când se vor fi ivit pe lume legi, ba chiar de când cu izgonirea din Rai a primilor păcătoşi care nu voiau, inocenţii, decât să pună în practică porunca Lui: Creşteţi şi vă înmulţiţi!
Poate că Romantismul lor, reumatismul meu agrementat cu oboseala din tălpile care cerşeau odihnă, căldura de vară devenită adevărată caniculă, sau toate la un loc, mi-au purtat paşii într-un părculeţ din apropierea muzeului.
Linişte şi răcoare. Doar câteva bănci ocupate. E oră de program pentru cei care mai şi muncesc. Eu vreau să mai rămân puţin cu gândul la lumea celor pe care tocmai i-am frecventat.
Păi să tot visezi cu ochii deschişi!
Şi, dacă tot îi aveam deschişi, ochii mei au prins să privească şi în jur şi, deodată, cu o uimire neîncercată încă, de care doar gura a dat semne cum că aş avea oarece dificultate de respirare şi s-a căscat a uluire ca proasta-n târg, văd cum pe una din băncile ocupate, două femei pierdute (de vrajă!) efectuau un foarte minuţios şi febril studiu anatomic, agrementat cu sărutări de o arşiţă care făcea să pălească jarul soarelui acelei zile toride.
Pe o altă bancă, o bătrână citea o carte. Pierdută şi ea. În lectură. Un bărbat tânăr, cu fetiţa de mână, se îndreaptă spre o altă bancă, sub un copac umbros. Alt cititor împătimit, îmi zic, văzând cum se pregătea şi el liniştit de lectură.
Voiam să plec… voiam să şi rămân. Liniştea de aici era greu de aflat pe lungile străzi pariziene lipsite de vegetaţie şi, picioarele mele implorau repaos.
Am închis ochii, umbra binefăcătoare mă reconforta, mă revedeam copil în grădina bunicilor de la Boţeştii de Argeş, cu mere de rai neinterzis şi flori în fâneaţă, cu întreg Raiul copilăriei limpezindu-mi apele sufletului. Când i-am redeschis, lână mine se oprise un înger cu chip de copiliţă care-mi zâmbea şi-mi silabisea ceva într-un grai necunoscut şi totuşi atât de uşor de-neînţeles ceva precum o taină sfântă. A fluturat apoi din aripa-mânuţă un la rededere (sau adio!) şi a plecat mai departe. S-a oprit şi-n faţa bătrânei cu cartea, repetând ritualul pe care-l împlinise pentru mine. Prin dreptul cuplului adâncit în explorări anatomice a grăbit pasul. După un timp şi-a reluat rondul. Acelaşi zâmbet, aceleaşi fărâme de vorbe şoptite (sau altele!), aceeaşi fluturare a mânuţei, aceleaşi silabe, aceleaşi opriri. Curând parcul tot s-a umplut de îngeri. Era ora de sfârşit de program de la Maternella din apropiere şi adulţii profitau şi ei de tihna parcului ca să-şi tragă sufletul şi să-i lase pe pruncii lor să zburde puţin.
A fost întreruptă şi lecţia de anatomie comparată, din drastică lipsă de intimitate, provocată de prezenţa regimentelor de îngeri foarte vocali care luaseră cu asalt bănci şi alei. Bătrâna cu cartea plecase. Banca ei era acum plină de mici necititori zglobii.
Am plecat şi eu spre alte (ne)înţelesuri.
Metroul m-a dus în lună, în plină zi. Expoziţia de la Grand-Palais – La Lune / Luna – Du voyage réel au voyage imaginaire/ De la călătorie reală la călătorie imaginară – marca împlinirea a o jumătate de secol de când omul îşi lăsase urma paşilor pe obrazul ei de pulberi, brăzdat de foste râuri (de lacrimi ?!) din alte lumi, din alte ere…
Multe fotografii legate de Expediţia Apollo, talpa bocancului lui Niell Armstrong conturată pe solul lunar precum steaua ori mâna celebrităţilor din lumea artelor şi a muzicii de pe Walk of Fame din Los Angeles – Bulevardul Hollywood, ori de la Cannes, ori din Cetatea lui Bucur din Piaţa Timpului peste care planează umbra Cocorului -Magazinul cu de toate.
Era în expoziţie şi o machetă a „maşinăriei” care l-a transportat pe cosmonautul Niell pe satelitul Pământului, acea lună dătătoare de vise roze pe care de veacuri îndrăgostiţii feţi-frumoşi le-o promite aleselor lor ca dar nepreţuit şi semn de vitejie. Acum, slavă cerului fără frontiere, cuplurile de toate sexele pot porni in corpore ŕ décrocher la lune şi să şi-o împartă în feliuţe subţiri la cinele lor cele de taină, lângă un croissant şi-o ceaşcă de lapte şi miere ori, şi mai bine, o cupă de şampanie.
Pe mine m-a atras mai mult pictura inspirată de lună – un Paul Delarouche cu un tablou din 1856 care cred că ar fi ilustrarea perfectă a fetei aceleea din rude mari împărăteşti în odaia căreia intră Luceafărul şi pe trupu-i se revarsă/ pe ochii mari bătând închişi/ pe faţa ei întoarsă… Cum? Luna nu e Luceafărul? Sunteţi siguri? Poate ar trebui să le aflăm părerea şi celor două femei din parcul de lângă Musée de la Vie Romantique. Dacă le veţi întâlni, nu rataţi ocazia de a le întreba…
Am mai adăstat în faţa picturii lui William Dyce – Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta (1864) care m-a dus cu gândul tot la ale noastre poveşti de iubire, sau cum s-or mai numi ele când ne poartă-n jocul lor – Mitte Kremnitz şi Eminescu, el citindu-i nemţoaicei mult prea plină de (ne)importanţa ei, un fragment din Infernul lui Dante, iar fruntea lor atingându-se, lăsând cale unui sărut după care „n-a mai fost nici zi şi nici lectură…”.
Un alt tablou, de Silvester Meinzer - Luna, ca un cap de mort, mi-a amintit de Topîrceanu cu Apostroful (lui) ŕ la lune, pe care nu mă îndur să-l fragmentez că prea e de tot frumos: Glob rătăcitor de stâncă rece, tristă ca mormântul,/ Fiică stearpă a-ntâmplării, lună, soră cu pământul,/ În zadar de mii de veacuri,(trimiterea la Scrisoarea I de Eminescu este evidentă) tu cu raze-mprumutate/ Fermecat-ai paraziţii uriaşului tău frate!/ Arc văpsit pe bolta rece de-un penel muiat în aur,/ Solz zvârlit din coada unui legendar ihtiozaur,/ Câţi săraci din lumea asta, când luceşti în noaptea tristă,/ N-ar voi să fii monedă, să te lege-ntr-o batistă?/ Sloi de-argint ce se topeşte în azurul dimineţii!/ Veşnic te-au iubit amanţii, veşnic te-or cânta poeţii/ Lăudând în osanale mincinoasa ta splendoare,/ Dar tu vei rămâne veşnic rece şi nesimţitoare./ Apariţie banală ca un fund de farfurie!/ Talere cu două feţe! Cap de monstru fără trup!/ Orologiu fără ace! Nastur de manta! Chelie!/ Felinar! Conrupătoare de minore! Cantalup!/ Cum poţi tu privi de veacuri globul nostru de argilă/ Şi atâta suferinţă, — fără să te stingi de milă?/ Pieri în noaptea nefiinţei, rece simbol de minciună,/ Piei şi lasă-ne mai bine cerul nopţii fără lună!!
Dar cea mai cu moţ lună din toată expoziţia de la Grand-Palais mi s-a părut Infanta Margarita a lui Dali, după Eugčne Delacroix. A păstrat (salvat!) Salvadorul genial Dali tot învelişul de „paruri” cu care era împopoţonată infanta care-i va fi pozat lui Delacroix, ca o păpuşă împăiată, dar în locul feţei sale, spaniolul soţ al Galei a ales să plaseze rotundul gol al lunii… Ce-o fi vrut să ne sugereze artistul? Eu aş avea o idee dar nu vreau să v-o impun. Nimic mai dăunător gândirii decât preluarea şi promovarea unor idei gata făcute. Au mai încercat unii când cu doctrina aceea agresivă „Ori cu noi, ori contra noastră, cale de mijloc nu există!” Ba există! Latinii cei înţelepţi o numeau aurea mediocritas, care în traducere ar da: Calea de mijloc este de aur. Vreau să-i cred pe latini.
Cu această convingere am ieşit de pe … Lună, am ignorat Expoziţia despre Comunism (mi-a ajuns că l-am trăit şi, că mi-a pus zăvoare setei mele de călătorie în cei mai frumoşi ani dintr-o viaţă de om – tinereţea!), am traversat Champs Elysees şi am intrat la Petit-Palais unde tronau tot Romanticii … Erau acolo cu toţii: Sarah Bernard, Rachel, La Malibran, bruna cu ochi albaştri – George Sand cu flori în negrele-i plete, de Auguste Charpentier, în dreapta ei Chopin, de Eugčne Delacroix, Liszt tânăr, de Ary Scheffer, Marie d’Agoult (alias Daniel Sternem scriitoare) de Théodore Chassériau. Foarte talentatul pictor portretist mort la 37 de ani, îndrăgostit până peste poate de ieşeanca Marie Cantacuzino, cea pe care Puvis de Chavannes avea s-o nemurească împrumutând chipul ei Sfintei Genoveva – patroana ocrotitoare a Parisuluim lucrare care se află la Pantheonul din Paris. Marie d’Agoult a avut cu Liszt trei copii (recunoscuţi de Liszt), între care Cosima care avea să devină soţia lui Richard Wagner. Oare Carol Davila nu tot fiul lor va fi fost? Şi, dacă da, aşa cum s-ar putea înţelege din corespondenţa lor, de ce să fi rămas întemeietorul Şcolii de Medicină şi Farmacie din România „cu părinţi necunoscuţi”? Relaţia dintre Liszt şi Marie era de notorietate publică şi nu mai constituia deloc un secret. Păstrarea aparenţelor?! Care aparenţe! Marie îl lăsase cu buza umflată pe contele ei soţ cu care mai avea două fete) şi plecase cu mai tânărul decât ea cu şase ani Liszt, pe unde-l purtau pe acesta turneele de concerte. Între timp ea făcea copii şi scria. Viaţă romantică, de!
Pauză de refacere a forţelor.
A doua zi – Musée d’Orsay.
Fosta Gară d’Orsay nu cred să fi cunoscut pe vremea când trenuri pufăiau pe aici atâta afluenţă de public … călător prin lumi de frumuseţi.
|
Paula Romanescu 7/3/2019 |
Contact: |
|
|
