A învăţa să trăieşti sau a învăţa să mori?
A trăi înseamnă, în esenţă, a cunoaşte. Toate actele vieţii, cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, de la naştere şi până la moarte, sunt acumulare de cunoştinţe, despre sine ca persoană, despre lume, despre rosturile acesteia. Gustăm ( sau înfulecăm cu lăcomie, ghiftuindu-ne) din toate, gâdilându-ne simţurile şi orgoliul, convinşi şi amăgindu-ne că ne fac bine, dar, inevitabil ingerăm şi răul.
“Şi Domnul Dumnezeu a sădit un răi în Eden, spre răsărit, şi i-a pus acolo pe omul pe care-l zidise./Şi Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, precum şi pomul vieţii în mijlocul raiului şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.
/Şi Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca s-l lucreze şi s-l păzească./Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: "Din toţi pomii raiului poţi să mănânci,/dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri! “(Facerea,2, 8-9,15-17)
Şi până să se termine ziua a şasea ( de 24 de ore, nu de milioane de ani), şi înainte de a începe să guste din toţi pomii raiului, Satana, deghizat în şarpe, i-a convins pe protopărinţii Adam şi Eva să guste din pomul cunoştinţei binelui şi răului, că astfel “vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 4 BVA)
Şi aşa s-a trezit omul în imperiul cunoaşterii binelui şi răului, cu moarte murind, orice ar face, deoarece “ sporul cunoaşterii e spor de durere”:
“Şi inima mi-am pus-o să ca să cunoască înţelepciunea şi cunoaşterea, zicerile şi ştiinţa de a pricepe, şi iată că şi aceasta este vânare de vânt./Fiindcă’n belşugul înţelepciunii e belşug de cunoaştere, iar sporul cunoaşterii e spor de durere.” (Ecclesiastul 1, 17-18 BVA)
Implacabil, sporul de durere (fizică, psihică, sufletească) duce la moarte. Cine să-l contrazică pe Ecclesiast?
Şi totuşi, în ciuda evidenţelor dureroase, remediul este căutat în sporul cunoaşterii. Noi teorii, noi ipoteze cu… proteze. Nu trece mult şi cad protezele, cad şi ipotezele, cad şi teoriile
Cine să aline angoasele? Medicamentele sau, poate, filozofia.
Indiferent de gradul de instruire, ni se întâmplă să filozofăm, pentru noi şi chiar pentru alţii. Cei mai în măsură să filozofeze pentru alţii sunt filozofii de profesie. “ Le philosophe n’apprend pas aux hommes un métier particulier, […] mais îl cherche ŕ transformer leur sensibilité, leur caractčre, leur maničre de voir le monde ou d’ętre en rapport avec leş autres hommes. On pourrait dâre qu’il leur apprend le métier d’homme. (…) Que philosopher c'est apprendre ŕ mourir”. [...] J'appris alors, encore confusément, mais pour toujours, que la philosophie n'était pas une construction théorique et abstraite, mais un exercice, un apprentissage, un entraînement, non seulement ŕ mourir, mais ŕ vivre selon un certain mode.” (Pierre Hadot- La philosophie comme éducation des adultes. Prezentare Librăria Vrin/ Paris - http://www.vrin.fr/search.php?author=Pierre+Hadot) ( "Filozoful nu-i învață pe oameni o anumită profesie, [...] dar el încearcă să transforme sensibilitatea lor, caracterul lor, felul lor de a vedea lumea sau de a se raporta la alţi oameni. S-ar putea spune că îi învață meseria de om. (...) Că a filozofa este a învăţa să mori . [...] Am învățat, încă confuz, dar pentru totdeauna, că filozofia nu era o construcție teoretică și abstractă, ci un exercițiu, o ucenicie, un antrenament, nu numai să mori, ci să şi trăieşti conform unui anumit mod)
Şi filozoful Hadot are dreptate, dar numai în şi pentru lumea aceasta, dreptate care se termină odată cu moartea. Catolic şi fost preot, Hadot ar fi trebuit să aibă o altă viziune, care să treacă de acest obstacol. (https://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Hadot).
Filozofiile după om, fără Dumnezeu, fără Hristos, mai ales în ultimele trei secole, întradevar, au reuşit să transforme sensibilitatea şi caracterul oamenilor, modul de a vedea lumea şi relaţiile dintre oameni, în aşa hal, încât astăzi avem tot mai puţină sensibilitate, tot mai puţin carater, tot mai multă relaţionare umană intermediată de minunate baghete magice... Cât despre modul de a vedea lumea şi viitorul ei, ceaţa e totală, în ciuda unor poveşti ştiinţifico-fantastice. Aşa că este musai ca filozofiile secular-umaniste ( oferta este ameţitoare) să aibă ca preocupare centrală nu numai învăţarea omului cum să trăiască, în această lume, ci şi cum să moară definitiv, tot în această lume. Şi cu asta punct.
Învăţătura creştină, lăsată oamenilor de Cel Care a călcat moartea cu propria moarte pe cruce şi prin învierea Sa, vorbeşte de viaţă, nu de moarte. “ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”(Ioan,14,6 BVA). Nu învaţă cum să mori, ci cum să trăieşti ca să trăieşti veşnic, după moarte.
Şi dacă viaţa aceasta, mai scurtă sau mai lungă, mai bună sau mai rea, este în esenţă cunoaştere, ce poate fi viaţa veşnică? Doar un picnic perpetuu “, în locuri luminoase, în locuri cu verdeaţă, în locuri de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”, cum spune slujba de pomenire a celor adormiţi? Sau cunoaştere? “Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3 BVA), din acele locuri luminoase, cu verdeaţă, de odihnă, fără durere, întristare şi suspinare “ unde cercetarea feţei Tale veseleşte pe toţi sfinţii Tăi cei din veac”, spune mai departe aceeaşi slujbă. Dumnezeul adevărat, Cel în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, atemporal şi aspaţial, este nesfârşit în actele sale creative şi aşa este şi cercetarea feţei Lui. Vindecat de boala de a fi “ ca nişte Dumnezei”, gustând din pomul cunoaşterii binelui şi răului, omul, îndumnezeit prin har, realizează asemănarea cu Dumnezeu în virtuţi şi cunoaşte numai binele, binele veşnic.
Iniţierea în cunoaşterea vieţii veşnice, se face încă în această viaţă, numai prin intermediul Bisercii, trupul mistic al lui Hristos. Exprienta de aproape două mii de ani a Bisericii, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, nu lasă niciun dubiu asupra pregustării vieţii veşnice încă din această viaţă.
“Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos. De aceea, numai El a putut spune ceea ce, niciodată, nimeni altul dintre muritori nu a îndrăznit să spună: „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”(Mt 24, 35). (Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, p. 35)
“Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este./Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă’mpodobită pentru mirele ei. (…) Şi cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună, ca s’o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul./Şi neamurile vor umbla’n lumina ei, şi’mpăraţii pământului într’însa îşi vor aduce slava./Şi niciodată porţile ei nu se vor mai închide ziua, căci noapte acolo nu va mai fi./Şi’ntru ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor./Şi’n ea niciodată nimic întinat nu va intra, şi nici cel ce meştereşte urâciunea şi minciuna, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21, 1-2, 23-27, BVA)
Un cer nou şi un pământ nou, adică un univers nou cu alte legi, adecvat trupurilor transfigurate ( ca trupul lui Iisus Hristos după înviere), din care a dispărut ( a fost ştearsă) orice amintire ( informaţie) a vremurilor căzute.
“Că va fi cerul nou şi pământul nou , iar ei nu-şi vor aminti de cele ce-au fost, şi nici că ele vor veni în inima lor .” (Isaia 65,17 BVA)
Cei plecaţi dintre noi ( sufletul viu , cu toată informaţia de o viaţă), nu se află în vreun purgatoriu, ci în aşteptare, în speranţa ca cei rămaşi ( rude, prieteni etc.) vor repara, vor curăţi etc. , în numele lor, ceea ce ei eu stricat, au murdărit, au neglijat etc., în timpul vieţii. Acesta este rostul pomenirilor ( ritual, fapte de milostenie, de pocăinţă etc.), care pomeniri schimbă în bine, şi pe cel plecat, şi pe cel care pomeneşte. Şi făcând acestea, cel ce pomeneşte, este îndreptăţit să ceară unele ca acestea: “Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii şi a vieţii celei ce va să fie au adormit, părinţi şi fraţi ai noştri şi pe toţi cei care întru dreapta credinţă s-au săvârşit, şi iartă-le lor toate gresalele pe care cu cuvântul sau cu lucrul său cu gândul le-au săvârşit…” şi “ “Dăruieşte-le lor şi nouă împărăţia Ta şi împărtăşirea bunătăţilor Tale celor negrăite şi veşnice şi desfătarea vieţii Tale celei nesfârşite şi fericite.”
Biserica învaţă a trăi, în perspectiva vieţii veşnice, iar filozofia secular-umanista, fără Hristos ( sau simulând că-L are), învaţă a muri, în perspectiva morţii veşnice, conştiente, chinuitoare.
Alegerea ne aparţine, de aproape două mii de ani.
|
Nicuşor Gliga 7/1/2019 |
Contact: |
|
|
