Alexandru Macedonski
Intrat in legenda inca din timpul vietii, datorita structurii si comportamentului, scriitorul a fost un locus vivendi, prin geneza si spirit.
Venit pe lume in ziua de 14 martie 1854, intr-un Bucuresti incarcat de crivat si viscol, in casa viitorului general Macedonski, copilul Alexandru a fost o fire plapanda, fara perspective sigure de a trai.
Botezul lui, survenit repede, doar peste doua saptamani, va prilejui insa o serbare nobiliara la casele ofiterului superior, unde colegii de arme i-au dat binecuvantare pruncului, ascuns in dantele si matasuri scumpe.
Eleganta cu care a fost intampinat la venirea pe lume, fastul oficiat vor deveni peste timp atribute de convergentapentru propria-i personalitate.
Copilaria i s-a desfasurat sub aceleasi semne ale atentiei curtenitoare si ale belsugului de castelan, toate instaurate la mosia tatalui de la Pometesti-Adancata (astazi, din comuna Goiesti, Dolj).
Amintirile viitorului scriitor sunt fermecatoare, intoarcerea la obarsiile oltenesti avand nu numai duiosie si piosenie, dar si darzenia locuitorilor plecati in lume de pe aceste meleaguri.
Scurta evocare a venirii pe lume a lui Alex. Macedonski are menirea de a rasturna clepsidra timpului in sensul evidentierii viitoarelor limbaje din operele tiparite.
Fire ardenta, cu viziuni nestatornice, Scriitorul s-a expus mai ales sfarsitului de veac 19 intr-un mod incontinent, in graba atingerii idealului, neglijand cauzele, frisoanele care le sustineau. Forma himerica, pe care o au unele poeme, proze sau teatru sunt adevaruri de necontestat ale unui om incarcat de energie, de apa vie a existentei. Freamatul ei s-a produs in spatiul european cu mare convingere – fie caa fost in Franta, Belgia sau Italia. Viena chiar. Omul vroia sase impunape sine, opera lui de fapt si, implicit, un mod de gandire aparte, specific romanului de veacuri.
In aceste cadre, trebuie explicata nestatornicia sa in relatiile cu Titu Maiorecsu, I.L.Caragiale, B.P.Hasdeu. Chiar cu Eminescu, desigur, in mod indirect.
Infiintarea unui cenaclu si a unei reviste (“Literatorul”, aparuta cu intermitente pana in anul 1919) trebuie socotite argumente nu de concurenta si invidie, ci de complementaritate. Deoarece teoreticianul simbolismului descinde in campul speculatiilor de definire a miscarii dupa exemplul practic francez. Faptul ca a pariat, desi nu transant, pe inaltimea scrisului lui Arghezi si Bacovia, il recomanda pe Macedonski un fin degustator de valori, un intuitiv al esteticului.
Daca in liniile inalte de forta spirituala, si scripturala, acesta a fost Scriitorul si Opera lui, care dainuie in postumitate, omul a avut destule esecuri, drame, rabufniri, replici.
Scriitorul care n-a dorit sa se inregimenteze nimanui, fie si atunci cand a consimtit ca n-are dreptate (vezi luptele fara finalitate, in cazul copiilor sai), s-a definit genial prin Emirul din Noaptea de decemvrie. O ispititoare premonitie, chemare in fata zeilor, a Destinului ?, i-a proiectat ca-ntr-un film de actiune propria-i inmormantare in Noaptea de noiemvrie. Omul s-a stins in data de 24 noiembrie 1920 !
Dupa incheierea ostilitatilor primului razboi mondial, actul Unirii de la 1 Decembrie 1918 a deschis Romaniei (cel putin pentru o perioada de timp !) zarea unor sperante de cultura si civilizatie. Reevaluarea prin critica literara a facut ca dupa editarea postuma a Rondelurilor (1927) si creatia macedonskiana sa cunoasca adevarata interpretare.
Avandu-se de acum un pilon statuat al simbolismului, manifestat cu precadere in poezie, dar si in proza ori teatru, nota de comparatie se impunea de la sine. Modernitatea nu apartinea numai statului si institutiilor sale, ci si literaturii. Simbolisti ca N. Davidescu, Ion Pillat, G. Bacovia isi contrapun creatia miscarii traditionale, care-si gasise o bresa in gandirism. Nici critica lui Mihail Dragomirescu drept port-drapel pentru ceea ce inseamna critica moderna de tip occidental. Iar un Petru Comarnescu, cu popasuri benefice in SUA, adauga un plus de importantta comentariilor, dincolo de cel literar - in sculptura, pictura, bunaoara.
In entuziasmul acesta de regasire pe alte coordonate ale spiritului romanesc, trebuie intelese eforturile de studiu ale lui Tudor Vianu, in Germania. Estetica si filosofia se infuzeaza admirabil in critica sa literara. Studiului despre Eminescu in 1930, ii urmeaza, la un deceniu, altul fundamental despre Alex. Macedonski. El, Vianu, care fusese discipolul poetului, publicase cu elogii in ultima serie a “Literatorului”.
Vianu avea, asadar, o obligatie morala, de constiinta fata de un Scriitor, al carui nume a devenit emblematic pentru ceea ce a insemnat fuga de sub epigonismul eminescian.
Am zice ca Alex. Macedonski a fost un risipitor de valori culturale care, desi au avut acelasi izvor de creatie, nu s-a legat niciodata in mod unitar si nici cand autorul lor n-a pariat pe una sau pe alta. Ba, cumva omul, impardonabil de vanitos, le-a pus in umbra, ca un Cronos, gata sa le si devore daca i s-ar fi spus ca Opera lui este totul, nu bietul de el, muritorul.
Misiunea lui Tudor Vianu, mai apoi a lui Adrian Marino – prin exegeze de prima marime, au pus in fata urmasilor modele de analiza, unde comparatismul european functioneaza elegant, memorabil.
De aceea, cred ca omagiind, la 14 martie 2005, 151 de ani de la nasterea lui Alex. Macedonski – consemnam nu trecerea lui in timp, cat ramanerea sa ca scriitor modern, pornit dintr-o matrice romaneasca si obtinand, prin opera, deschideri viabile spre universal.
Nu incape-ndoiala, ca din zona Olteniei, prin Macedonski, Arghezi si Marin Sorescu, s-a format un triunghi al poeziei durabile, componenta a spatiului european.
|
Marian Barbu 3/1/2005 |
Contact: |
|
|
