”Afaceri pe picior mic”
”Mă bucur mult că te văd! Da, o cafea. Lungă, da! Cu lapte, hă, hă… Ce faci, domnule…? Nu te-am mai văzut… Stau oriunde, e bine aici. Că era să trec pe lângă tine, fără să te văd. Nici tu nu m-ai văzut? Noroc că am întors capul și așa, cu coada ochiului te-am prins ș-am zis: dacă e el trebuie să schimbăm o vorbă… Aşa… ce zici că mai faci? Cum merge? Eu sunt bine, îmi merge bine. Da… cu nişte treburi, caut ceva pe aici, prin P., am venit de dimineaţă, dar am timp să vorbim un pic. Da, domn’e, ok, sunt foarte ok, pe bune. Îmi place ceasul tău. Uite ş-al meu. Fossil! Două milioane! Am prins ocazia, era o reducere babană, mi-a plăcut, l-am luat. Eu nu îmi fac probleme, când îmi place ceva, îmi iau. Oricum, am ceasuri, dacă vrei, pot să fac rost de orice. Dacă ai nevoie de un ceas, îmi zici. Aduc. Vrei haine, ceva, îmi zici. Îmi spui ce vrei, mărimea, fac rost. Tommy, Hugo, ţoale tari, preţ bun, am surse bune. Cu chitanță, așa e corect, dai omului chitanță, e cel mai corect, nu te doare capu’. Mă descurc bine, prin C. toţi mă invidiază. În oraş toţi vorbesc: bă, ce se descurcă asta. Le e necaz pe mine şi pe frati-miu, dar eu n-am treabă. Mă descurc, n-am nevoie să mă bag cu alții. Eu nici la tata n-am apelat, chiar dacă e cine e, respectu’ pe el de la toţi. Ca preot de atâta timp în oraș, e cunoscut, îl știe toată lumea. Are vechime, hă, hă. Eu la Teologie aveam treijdouă de examene pe sesiunea de vară, le treceam pe toate fără probleme. Tata n-a dat o dată pe acolo, o dată nu i-am zis să facă ceva, să vorbească cu cineva. Și dacă nu puteam să mă duc la un examen, și p-ăla îl luam. Fără probleme. Știi și tu, te știe lumea că ești valabil, se rezolvă. Orice. Tata? E bine, știi ce bine se ține bătrânu’… Aproape mă face la niște chestii, dacă mă-nțelegi, are niște femei, beton!. Hă, hă! Dar, na… Mă descurc și eu, cu orice. Știi ce vorbesc toţi de mine… Bă, ce mașină are ăsta, ce fac ăștia… și de frate-miu, știi… Proști, se oftică. Da’ eu sunt corect, îmi văd de treaba mea, sunt corect, dau chitanță. Coco Chanel?! Vrei Coco Chanel, nicio problemă. Am, aduc, oricând. Cu chitanță, stai liniștit, original, garantat. O știi p-aia bătrână de la Chanel? Ce tare e, frate! Da, e tare de tot… E mobilu’ meu, stai un pic. Da, iubi, da. Sunt aici, da. La o cafea, pe terasă. Ce terasă? Îi zice «Un băiat şi o fată», simpatic, nu? Da, e în centru, că nu mă-ndepărtam, oricum. M-am întâlnit cu un prieten, un prieten vechi, m-a oprit la o cafea. Și depănam amintiri, ca să zic aşa… Da, mă duc. Da, acolo deschide la zece, eu parcă aşa ştiu, mai e un pic. Stau până la zece fără zece şi mă pun la treabă. Da, caut, rezolv, stai liniștită. Bine. Pa, te pup şi te iubesc… Nevastă-mea. O fată extraordinară, o cunosc din cămin, de când eram studenți. O pâine dacă aveam, pe aia o împărţeam. Am mare încredere în ea, avem o familie extraordinară, o ştiu de zece ani. Și d-asta mor unii, invidioși, știi cum e. Cum ziceam, sunt foarte bine. Tu, cum eşti? Hai, că îmi pare aşa de bine că ne-am întâlnit, dacă nu mă vedeai tu de la masă, eu treceam pe lângă tine… Da, trece timpu’ ăsta… Tu? Bine, a…?”
Așa îmi fu dat să aud glăsuindu-se într-o dimineaţă cam înfrigurată de primăvară târzie, pe terasa unei cafenele din oraşul întins de-a lungul râului curs drept din munţi către fluviu. De unde eram nu-l puteam vedea pe cel care vorbea, dar cuvintele se auzeau limpede de la o masă de undeva din spatele meu, iar volumul sonor al vorbirii era suficient cât să fie perfect inteligibilă de la o sută de metri. Așa că cei trei metri amărâți dintre mine şi masa cu pricina fuseseră zdrobiți, tăvăliți, distruşi, trimişi în nimicnicie de mărețul glas.
Era o dimineaţă în care înlocuisem convenţionala cafea cu un ceai foarte englezesc şi foarte negru. Și cu lapte, hă, hă! Mi-era frig, ceaşca era rece și aproape goală, monologul omului mă împiedicase să îmi citesc revista pe care o adusesem plin de speranţe incerte. Nu mai era de stat. Am plecat. Am mers un minut, dar sub imperiul unei chemări cât se poate de naturale, mi-am zis că e mai bine să mă întorc pentru o mică haltă tehnică. Cu atât să mă aleg măcar… M-am întors.
Am intrat. Înăuntru mai era un tip de vreo douăzeci şi șase-douăzeci şi şapte de ani, sub media de înălţime, cu păr incert, pantaloni strânşi pe gleznă, tricou colorat lipit de abdomenul nu tocmai plat. Mi-am dat seama că e omul meu după vocea stentorială. Îşi luase un suc direct de la tejghea şi acum, privit dintr-o parte de cele două chelneriţe, se adresa familiar platinatei proprietare de cafenea.
Eu am accelerat către toaletă, dar tot am mai apucat să aud vocea cunoscută declamând: ”Eu am făcut judo, lupte libere şi MMA, doamnă! Se vede pe mine, dacă ai făcut sport şi ştii la ce să te uiţi…”
Leviathan
|
