Cum și de ce m-am stabilit în Canada?
Acum vreo douăzeci de ani, când am luat decizia de a părăsi România, aceasta nu era membră a Uniunii Europene, președintele tocmai declarase că a fost învins de fosta Securitate și băieții deștepți își numărau ouăle și puneau de primele grupări infracționale organizate. Internetul era la început iar Facebook-ul nu exista, nu că acesta ar fi vreo invenție pozitivă. Într-o anumită măsură decizia de emigra în Canada a fost o fugă de realitatea pe care nu o acceptam și nu o puteam schimba.
Judecând cu mintea și nevoile de astăzi decizia pare de neînțeles, cum bine observa o cunoștință. În general, evaluând un eveniment sau personaj din trecut cu standardele, înțelegerea și valorile prezente, imaginea acestuia va fi puternic deformată. Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș nu pot fi percepuți la adevărata lor valoare decît privindu-i în contextul epocii. De aceea răspunsul la întrebarea din titlu trebuie privit în contextul epocii.
Pentru mine emigrarea în Canada a fost relativ ușoară, datorită ajutorului primit din partea unui fost coleg și prieten stabilit în Toronto după revoluție, îi mulțumesc din suflet și îi rămân îndatorat pentru totdeauna. Am venit de la aeroport într-un apartament închiriat pe numele nostru având frigiderul plin și saltele de dormit. Copiii credeau că am venit în vacanță. Relativ repede am obținut și un loc de muncă ca inginer, soția a mers la Seneca College pentru a învăța limba engleză și viața noastră în Canada a început cu dreptul.
Din punct de vedere emoțional și spiritual a fost mai greu, dar și aici am avut norocul de a-l întâlni pe părintele Ioan Bunea (ce nume predestinat) de la biserica Sfântul Gheorghe, care prin cuvinte pline de înțelepciune ne-a pus pe linia de plutire. „Dacă a-ți ajuns aici sănătoși, înseamnă că bunul Dumnezeu are un plan cu voi, aveți ceva de făcut aici pentru voi sau urmașii voștri” sunt doar câteva dintre cuvintele de învățătură ce mi le amintesc dintr-o predică duminicală.
Ce-ți poți dori mai mult când plecai din Romania acelor ani, o viață liniștită fără agresiunea politică răspândită prin televizor, o predică creștinească și respectul celor din jur, așa a început aventura canadiană pentru noi. Se spune că lucrurile care merg ușor îți sunt destinate iar cele la care te chinui nu sunt pe drumul tău. Canada a fost pe drumul nostru. Astăzi fata cea mare este arhitect în Toronto iar cea mică trudește la un doctorat în psihologie, eu sunt Professional Engineer of Ontario iar soția ECE Teacher.
Viața nostra s-a schimbat radical, muncim și trăim mai puțin constrânși de factori politici și economici, într-o societate care respectă munca, te respectă ca om, indiferent de culoarea pielii, de credința religioasă, de limba vorbită sau de orientarea sexuală. Carta Canadiana a Drepturilor si Libertăților este un document din care mulți ar avea de învățat. Și unde mai pui că legiuitorul se străduie să o respecte și să o aplice în societate. Canada este unul dintre puținele locuri pe pământ unde libertatea are un sens real.
Suntem mereu întrebați dacă ne vom reîntoarce acasă, în Romania. Din multe puncte de vedere pentru noi, și mai ales pentru copiii noștri acasă este acum Toronto, Canada. Întoarcerea în România ar fi ca o nouă emigrare, societatea românească s-a schimbat atât de mult că o percepem ca pe ceva străin, chiar limba are inflexiuni și neologisme care ne sunt necunoscute.
Soluția poate nu-i repatrierea, ci integrarea noastră în poporul român prin participarea mai activă a românilor de pretutindeni la viața românească culturală, spirituală și chiar economică a țării. Dar pentru asta, ca în orice relație trebuie două părți, contribuția noastră și acceptarea din partea societății românești. Dacă se merge pe ideea comunistă, când cei plecați erau considerați dușmanii țării orice participare devine imposibilă. Atât timp cât românii de pretutindeni nu au drept real de vot contribuția noastră va rămâne extrem de limitată.
Practic nici nu mai contează pentru ce am plecat sau de ce nu dorim să ne întoarcem, contează doar că vrem să fim parte din societatea românească, contează doar că ne învățăm copiii limba română, că ne constuim biserici ortodoxe, că ne îmbrăcăm în portul popular la evenimente, că ne emoționăm până la lacrimi dansând o horă românească la concertul Sofiei Vicoveanca, de ziua națională a României sau pur și simplu în Dundas Square sau în Mel Lastman Square la festivalurile românești. Când a mai avut România astfel de ambasadori?
Acum vreo câțiva ani am participat la întâlnirea de 30 ani a promoției noastre de la Universitate. Un coleg mi-a adresat o bună întrebare „Ce putem noi, cei plecați, să-i învățăm pe ei din experiența noastră?” Este o întrebare de nota zece, și guvernanții ar trebui să și-o pună. În primul rând am învățat ce este respectul pentru celălalt, omul din fața ta. Libertatea fiecăruia se întinde doar până când încalcă libertatea celuilalt. Am mai învățat că în orice întreprindere, de orice natură, toți cei implicați trebuie să aibă ceva de câstigat, toți trebuie să fie învingători. La prima vedere pare imposibil dar este singura cale spre succes.
„Nu întreba ce poate face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru ea” spunea J.F.Kennedy într-un discurs celebru (nici nu contează dacă el a spus-o primul). Cum ar fi să ne întrebăm cu toții ce putem face pentru țară, să nu mai așteptăm ca țara să facă ceva pentru noi, să încurajăm activitatea privată cinstită bazată pe muncă și nu pe exploatarea legăturilor cu statul, să construim o societate bazată pe valori și nu pe veșnicile pile, cunoștințe și relații?
Ioan Cojocariu
Toronto, Ontario
|
Ioan Cojocariu 6/25/2019 |
Contact: |
|
|
