Scrisoare pastorală
Scrisoare către Europa.
,,Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit strămoșii mei, când își dădeau viața ca să apere porțile tale de prăbușire la venirea puhoaielor barbare. Pe la noi rămâneau pe câmpuri goale scrum și oase, iar în pământ sângele și trupurile eroilor. În vremea asta tu îți construiai universități, catedrale, biblioteci și palate, studiai, petreceai, benchetuiai. Erai, însă, sora noastră creștină mai mare!
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit moșii mei, când și-au trimis copiii să studieze la Paris, la Roma, la Viena, la Padova și-n alte locuri de mare prestigiu cultural, ca să vină apoi acasă și să aducă cu ei din luminile tale pe pământ românesc. Și mari schimbări au făcut năzdrăvanii aceia, încât se va vorbi despre ei cât se va scrie istorie românească.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă ne-ai dat curaj la vremuri de cumpănă, chiar dacă de cele mai multe ori numai cu vorba; ne-ai ajutat când am realizat Mica și Marea Unire și asta nu o putem uita.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă te-au iubit părinții mei, când se uitau pe crăpăturile cortinei ce ne despărțea de tine și ascultau vorbele tale dătătoare de speranță. Tu ne întăreai convingerea că răul are sfârșit, că ceasul izbăvirii se apropie, că trebuie să mai avem puțină răbdare și noi am avut.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de când eram elev și am început să citesc poveștile Fraților Grimm sau ale lui Andersen. Au urmat apoi marea literatură franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, atâtea câte erau traduse la noi, toate zămislite la sânul tău, în inima ta. Ne desfătau sufletul, fie că erau romane, nuvele, poezii, piese de teatru.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am vizitat muzee și am văzut picturile marilor creatori apuseni, când am răsfoit albume de artă și am văzut sute de reproduceri de opere nemuritoare ale penelurilor europene.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când am ascultat în sălile de concerte, la radio, de pe discuri, muzică clasică germană, franceză, italiană și nu numai. Erai magistrală, seducătoare!
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit de câte ori am avut prilejul să văd marile construcții din orașele tale. N-am putut, ce-i drept, să le văd decât prin intermediari: hârtie, filme, reproduceri, dar a fost și atât de ajuns ca să rămân fără grai în fața monumentalității și frumuseții lor.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, fiindcă tu ai fost întotdeauna pionierul descoperirilor științifice atât de necesare propășirii omenirii întregi. Tu ai fost fanionul științei și tehnicii mondiale. Nu este invenție a minții umane, care să nu aibă legătură într-un fel sau altul cu tine.
Te-am iubit, Europa! Te-am iubit, când a venit acel binecuvântat an 1989, piatră de hotar a istoriei noastre. Te imaginam până atunci ca fiind patria libertății cuvântului, scrisului, inițiativei, culturii, științei, artelor, prosperității. Era ca o regăsire a ființei iubite după mulți ani de rătăcire.
Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu bruma de câștig toată floarea și vigoarea nației. Ne-au luat turcii mii de copii, dar veneau din urmă alții, tot mai mulți și completau golurile. Tu ne-ai luat copiii cu părinți cu tot, și-au rămas goluri demografice, care nu se vor mai putea completa niciodată.
Ne-ai amăgit, Europa, atrăgându-ne cu banii tăi capetele luminate ale neamului, forța de muncă. Nu mai avem medici, cercetători, oameni de știință, meseriași competenți, forță de muncă. S-au desființat școli, spitale, iar satele sunt aproape pustii. Cu fiecare înmormântare rămâne și câte o casă pustie. Au trecut peste noi multe războaie. De fiecare dată mureau mii de viteji, lăsau goluri mari, dar veneau din urma alte generații tinere, care completau lipsurile în câțiva ani. Acum nu mai are cine să le mai completeze, doar dacă vor veni cei de alte nații.
Ne-ai amăgit, Europa, fluturându-ne povestea privatizării bogățiilor țării, fabricilor, uzinelor, combinatelor, majorității mijloacelor de producție. Nu se întâlnește în istoria noastră un jaf mai mare ca cel petrecut după 1989, sub oblăduirea ta. Totul a fost dat la fier vechi, chiar dacă ar fi fost tehnologie de ultimă oră. Ne-ai încurajat să vindem pe nimic totul, așa încât azi importăm și ace cu gămălie de la capătul pământului. Niște calcule făcute de oameni competenți arătau că valoarea bunurilor pierdute de neamul românesc în ultimii treizeci de ani este de o sută patruzeci de ori mai mare decât a celor ce ni le-au luat turcii în șase sute de ani.
Ne-ai amăgit, Europa, așa încât o mare parte din pământurile fertile ale țării aparțin străinilor, altă parte este nemuncită. Așa ne-ai impus legislația, așa ai dirijat fondurile tale, încât ai încurajat lenea și ai descurajat pe omul muncitor. Produsele noastre nu au loc în rafturile marilor magazine europene, în schimb, cele aduse din Europa și de aiurea sunt îndopate cu substanțe chimice, încât, vrând-nevrând, mâncăm și bem otravă. Pământul nostru atât de mănos, - grânarul Europei de altădată -, șade nemuncit, iar fructele, legumele, cerealele, toate produsele prelucrate vin de aiurea. Am ajuns ca o colonie, piață de desfacere pentru produsele altora.
Ne-ai amăgit, Europa, căci libertatea de care ne vorbeai e de fapt un libertinaj fără precedent în istorie. Noi suntem o țară de creștini, cu o morală creștină înrădăcinată în conștiințele noastre de mii de ani. La noi familia a fost sfântă, casa-casă, masa-masă, buna-cuviință a fost cartea noastră de vizită. Nici nu îndrăzneau strămoșii noștri să gândească măcar că pot exista păcate și aberații, pe care tu astăzi ni le impui ca regulă de viață și ne ceri să le legiferăm. Se zvârcolesc bătrânii în morminte, când noi vorbim de ,,alinierea” legislației noastre cu cea europeană în materie relații interumane, în materie de familie.
Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă nu mai ești ceea ce am crezut că ești: leagănul creștinătății. Creștinismul a dat identitate Europei. Un mare cărturar spunea: ,,Scoateți elementul creștin din cultura și arta europeană și veți vedea că nu mai rămâne nimic de valoare!” Cu toate acestea, în Europa creștină sunt promovate tot într-o veselie valori religioase necreștine. În 2018 au fost dărâmate 2.700 de biserici creștine și au fost construite 11.000 moschei! Bisericile și catedralele catolice din Europa sunt goale sau aproape goale. Unele au fost transformate în muzee, ori au fost închiriate altor culte. Descreștinarea Europei este urmărită pas cu pas de ,,corectitudinea” politică;
Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă în tine n-am găsit pe frații noștri egali în drepturi și obligații. Peste tot românii noștri sunt socotiți ruda săracă, ruda care efectuează cele mai grele și umilitoare munci, dar primește cele mai mici salarii. Aceeași muncă, aceleași rezultate, dar salarii diferite, pentru că nu au cetățenie germană, engleză, franceză, ci numai cetățenie română.
Ne-ai amăgit, Europa, fiindcă ai primit în tine milioane de imigranți din alte continente, cu alte religii, cu alte mentalități. Foarte rapid, populația îmbătrânită autohtonă va fi înlocuită de alte populații. Sute de ani s-au luptat musulmanii pe viață și pe moarte să cucerească Europa cu sabia și n-au reușit. Astăzi o cuceresc cu mâinile goale. Statisticile spun că până în 2050 jumătate din populația Europei va fi musulmană. Înțeleg, sunt oameni necăjiți, au război acasă, casele lor au fost transformate în scrum. Primește-i, ajută-i ca pe frați, dar când se termină pericolul din țara lor trimite-i înapoi și ajută-i să-și refacă țara. Acolo este pământul și locul pe care l-a dat Dumnezeu acelor nații să trăiască.
Ne-ai amăgit, Europa. Te credeam o tânără frumoasă, inteligentă, pe care s-o iubim multe sute de ani de aici înainte. Din păcate, tot mai mult ne convingi că nu ești decât o babă sclerozată și nu mai ești în stare să faci distincție între bine și rău, între moral și imoral.
Trezește-te, Europa! Trezește-te până nu e prea târziu, fiindcă în momentul în care vei începe să te destrami, degeaba vei mai plânge și te vei mai tângui. Toate imperiile care și-au neglijat micile popoare componente au devenit uriași cu picioare de lut, iar prăbușirea a fost iminentă.
Trezește-te, Europa! Am venit la tine cu bucurie și speranță. Vrem să fim împreună și să mergem pe drumul istoriei împreună, dar nu ne dezamăgi. Ți-am precizat mai sus câteva lucruri care ne dor, te rugăm să ții seamă de ele, spre binele tău și al nostru.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
*
Sfaturi părintești.
În revista ,,Totpal's Daily News” am găsit un eseu interesant și foarte convingător al renumitului istoric român din SUA, Domnul Virgil Nemoianu. Este de actualitate și folositor multora dintre noi, când ne reglăm relațiile cu cei apropiați. Se intitulează O mare înșelare. Iată-l:
,,Una dintre cele mai mari înșelări este aceea de a considera smerenie stări care de fapt sunt de mândrie și autojustificare. Autojustificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele le aprobăm din falsă sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și ,,justificăm” acțiuni mișelești, antiumane și anticreștine, pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta ,,dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.
Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, ,,oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de ,,sus” în ,,jos”, de la ,,bine” spre ,,rău”. Ele se așează invers, de la rău la bine și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în ,,mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate. Oamenii nu sunt ,,la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferență fundamentală între masculin și feminin și, vorba francezului, ,,trăiască diferența”.
Acestea fiind spuse, este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele. În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești, se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor, oamenii, în funcție de acestea, pot trăi decent, sau pot trăi sordid. Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine, ,,autosuficiența”. Este manifestarea plenară, fără acoperire, a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul ,,cine nu Mă iubește mai mult decât pe copii, frați, mama, nu este vrednic de Mine”(Mat., X, 36). Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Iar mai departe: ,,Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”(Mat., X, 31). Este aici subliniat, că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri, dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim casnicii, dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.
Viața creștină - și prin asta înțeleg viața în Ortodoxie, singura credință creștină autentică și mântuitoare -, este dificilă și pretinde sacrificii. Dar aici, mai toți, comitem o greșeală. Ne imaginăm că aceste sacrificii înseamnă mai ales disciplinarea trupului prin post, abstinență, chin. Toate acestea sunt însă doar mijloace pentru disciplinarea trupului și pentru călirea sufletului, pregătirea lui pentru a fi vrednic, măcar, să se roage. Iar esențială condiție este smerenia, conștiința nevredniciei personale. Acesteia în chip necesar îi trebuie adăugată relația de dragoste sinceră și în umilință față de aproapele. Capacitatea de a vedea în el, întotdeauna, chipul lui Hristos, Cel prin care am fost aduși în ființă. Viața creştină, în Ortodoxie, este un război duhovnicesc purtat până la moarte.
Nu există putința de compromis și atunci când este de ales între porunca bisericească și obiceiuri proaste și păcătoase ale rubedeniilor noastre nu exista posibilitate de alegere. Putem să ne iubim rubedeniile, dar sub nici o formă nu putem să iubim păcatele lor și în plus avem datoria morală de a numi păcatul pe nume, fără eufemisme, fără discreție și pudoare de mahala, care convin celui rău. Sunt așa de mulți părinții care se pierd și pe sine și pe copiii lor atunci când nu doar că acoperă păcatele evidente al copiilor, dar le și justifică. De câte ori nu am auzit fiecare dintre noi penibila lamentație,,,Vai, ce era să facă bietul copil!” sau, mai jalnic, ,,Unii fac și mai rău!” În acest fel și cu asemenea ,,justificări” ne asigurăm noi și cei pe care credem că îi ,,apărăm” pierderea acestei lumi și a celei ce va să vie. Vrăjmaşul omului, necuratul, ne pune dinainte capcane bine meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate ispite și curse viclene și ucigaşe pentru suflet. Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii şi a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor. Acestea sunt ispite ,,groase”, grosolane, care ne fac să arătăm proști și mulțumiți de sine, gata să privim de sus pe cei săraci și mai ales gata să îi ignorăm și să-i disprețuim. Dar încă mai distrugătoare sunt ispitele ,,subțiri”, cele care izvorăsc din mândrie și părere de sine.
Acestea sunt mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape întotdeauna cu neputință să le conştientizăm. Orbiți, mulțumiți de noi înșine, ne adâncim din prăpastie în prăpastie și repetăm păcatul trufașului fariseu: ,,mulțumesc, că nu sunt la fel ca ceilalți oameni”(Luc., XVIII, 11). De aici până la trufie nu mai este decât un pas. Și tot un singur pas este până, poate, la cea mai mare înșelare, a considera trufia drept smerenie. O confuzie cu urmări mortale.
Pentru păcătosul stăpânit de părere de sine și de autosuficienţă este foarte greu să lase gândul bun și mântuitor să intre în sinea lui. Pentru cel mândru, autosuficient și stăpânit de părerea de sine, răul, starea rea, ajung să fie considerate virtuți. Teribilă înșelare! Singur gândul smerit poate alunga toate ispitele. Doar conștiința că te afli în păcat și conștiința că ,,lumea” nu poate salva și că necontenit trebuie să ceri milă lui Dumnezeu te poate lumina și mântui. Demonii știu că doar smerenia îi poate înfrânge. Această armă, a smereniei sincere, ne poate apropia de Dumnezeu și de Împărăția Lui. Doar cu smerenie și dragoste putem să ne ajutăm pe noi și pe cei din jurul nostru. Să ne bucurăm în smerenie și să o urmăm necontenit!”
*
File de jurnal- 30 iun. 1982. ,,Ieri am fost la Severin. Am vorbit cu Domnul Țârnea, redactor la ,,Mitropolia Banatului” de la Timișoara. Mi-a spus că până la sfârșitul anului îmi va apare articolul.
Mi-am cumpărat câțiva covrigi și m-am dus în strada Traian, unde m-am așezat la coadă pentru benzină. Trebuia să ajung la stația de la ieșirea spre Craiova. Am așteptat șase ore și jumătate. Între timp, am terminat de mâncat covrigii și am citit un volum al șefului cel mare, intitulat România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste. Când am ajuns și eu la stația PECO, s-a terminat benzina. Deși îmi venea să urlu, am râs, totuși, de ghinion, pentru a nu crede ceilalți că aș cârti…. Peste tot sunt destui observatori voluntari.
Azi am lucrat la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984). Am ajuns la pagina 202. Am fost la Caminic, unde am legat la vie și apoi am luat-o pe mama acasă. Dânsa spălase rufe la pârâu.
Când am așteptat ieri la benzină, l-am întâlnit pe Dl. C., fratele fostului meu coleg de seminar, C. D. Este profesor de geografie la un liceu în Severin. Fostul meu coleg a demisionat din preoție și a plecat la Sibiu. Profesorul are cam aceleași maniere cu ale fratelui său. Foarte încrezut, înjură și zice câte toate despre regim, nu spre a arăta că are niște convingeri proprii, ci că are spate tare. Mi-a spus că D. s-a angajat muncitor în Sibiu, iar nevastă-sa funcționară. Trăiesc bine. Nevastă-sa a obținut o casă de moștenire de vreo 900.000 lei. Tatăl lui C. este foarte bolnav, maică-sa e gârbovită. Despre D. mi-a povestit, că pe vremea când era preot într-un sat pe marginea Dunării, a venit într-o noapte beat, s-a dus în turla bisericii și a început să bată clopotele. Fiind în zonă de graniță, imediat au fost alarmați grănicerii, miliția, gărzile patriotice și populația civilă. Pe D. l-au ținut vreo două zile la răcoare. Cu mare greutate l-a scăpat frate-său de condamnare.
Mult umbli, multe auzi. Pe ici, pe colo, ciripește câte unul un banc, ca să mai facă oamenii haz de necaz. Astfel, se zice că la serviciul de pașapoarte era o coadă kilometrică. Domnul Ceaușescu a trecut pe acolo și, fără să mai stea pe gânduri, s-a așezat și el la coadă. Iată însă că deodată încep să fugă care-ncotro. Domnul Ceaușescu, fără să înțeleagă ce se petrece, o ia după o bătrânică, ce fugea mai încetișor. O prinde și o întreabă de ce fuge lumea. Bătrâna îi răspunde: ,,-Păi, dacă pleci dumneata, nu mai trebuie să plecăm noi!” Se spune că nu trebuie să scuipi pe jos, fiindcă ruginesc microfoanele!”
*
Cadoul.
Într-un ziar de provincie am citit o istorioară, care m-a impresionat. Ea privea relațiile dintre părinți și copii, cât și meteahna unora de a fi iuți la mânie, ceea ce poate genera urmări dezastruoase. Am încercat s-o mai șlefuiesc pe ici pe acolo, ca s-o fac cât mai convingătoare.
Se spune că într-un sat locuia o familie, care avea un copil. Băiatul era foarte inteligent, dar nervos, foarte irascibil. Din orice îi sărea țandăra. În rest, toate de nota zece în ceea ce privește comportarea copilului. Anii au trecut, flăcăul a terminat liceul și a reușit la Facultatea de Medicină. Mare bucurie în familie. Părinții erau simpli muncitori într-o fabrică și reușita copilului însemna suprema lor bucurie. După ce a reușit, fiul le-a pretins părinților, nici mai mult, nici mai puțin, că până va termina el facultatea, ei să strângă bani să-i ia mașină. Nu era lucru ușor cu salariile lor!
Au trecut șase ani și gata cu studenția. Rezultatele erau excelente, licența a mers strună și diploma de medic a pecetluit drumul unei cariere. Proaspătul licențiat s-a îndreptat spre casă ca să împărtășească bucuria cu părinții, ca să-și primească și cadoul. S-au bucurat părinții, l-au felicitat, l-au îmbrățișat și fiul n-a întârziat să le amintească ce-l frământa: mașina. Tatăl i-a arătat pe o măsuță, lângă ușă o Biblie. ,,- Fiule, iată cadoul tău! Atât am putut face și noi pentru tine!”
Tânărul a văzut stele verzi în fața ochilor. Nu-i venea să-și creadă urechilor. El așteptase o mașină, nu o carte. S-a mâniat cumplit, a izbit cu piciorul în masă și dus a fost. Nimeni nu a putut să-l mai oprească. S-a dus în străinătate, s-a căsătorit cu o colegă, tot medic, au reușit să se angajeze la o firmă de prestigiu și erau fericiți. Nu mai voia să știe de părinții lui. Timp de cincisprezece ani nu le-a dat nici un semn de viață.
Cu trecerea timpului, furia s-a risipit. Dorul de casă și de părinți i-a luat locul, încetul cu încetul. În sfârșit, au hotărât ca într-un concediu să meargă la părinții lui. Zis și făcut! Când au ajuns, au aflat că tatăl fusese înmormântat cu o zi înainte. Murise după mulți ani de suferință cumplită, așteptându-și fiul. Remușcările n-au întârziat să vină. În casă, măsuța era răsturnată, așa cum o lăsase fiul, cu Biblia căzută la podea. Fiul s-a aplecat și a luat Biblia. Îl apăsa pe conștiință faptul că aruncase la pământ Cartea Sfântă. I s-a părut că-n carte se află ceva. Într-adevăr. Între file era un plic. În plic se afla contractul de vânzare-cumpărare al unei mașini, pe numele fiului, cu chitanța de achitare integrală. Data contractului era chiar ziua în care fiul părăsise casa părintească! În Biblie mai era o filă împăturită. A deschis-o și a citit:
,,Fiul meu! Am speranța că într-o bună zi te vei întoarce și vei citi aceste rânduri. Te rog să mă ierți pentru mânia ce ți-am pricinuit-o. Eu am fost vinovat. Am vrut să glumesc cu tine, dar am greșit. Nu am mai putut să te caut, nu am putut să-ți scriu. Nu ți-am știut adresa. O boală cumplită s-a abătut asupra mea. Nu am avut bani să mă caut. Făcusem împrumut la bancă să-ți iau mașină și ratele aproape înghițeau mica mea pensie. Abia mai rămânea de pâine. Am suferit în tăcere, Am socotit că asta-i crucea vieții mele. Mă mângâiau amintirile ce mă legau de tine. Le depănam în fiecare zi, când aveam dureri mai cumplite. Îți mulțumesc, fiindcă speranța că te voi revedea m-a ținut în viață atâția ani. Mergi și ridică-ți mașina. S-o stăpânești sănătos. Cât de mult mi-aș fi dorit să te văd la volan! Când vei vrea și vei putea, să faci o rugăciune și pentru mine, să-mi pui vreo lumânare.
Copilul meu! Ai învățat multe, vei ști multe în viața ta. Un singur lucru nu-l vei ști niciodată. Nu vei ști niciodată cât de mult te-am iubit! Te îmbrățișează, Tata!”
Lacrimile au curs din belșug, dar era prea târziu! O clipă de mânie….!
*
In memoriam: Omir Sevastian. S-a stins de curând. Cei vârstnici din sat îl cunoșteau încă din copilărie, cei mai tineri de la Revoluție încoace, când revenise în satul natal, Malovăț.
S-a născut în familia Omir, familie originară din Bârda. Într-o discuție purtată în 1963 cu regretatul Părinte Ioan Sfetcu, tatăl lui Sevastian, Constantin Omir, preciza că un strămoș al său, Omer, turc de neam, s-a stabilit în Bârda, s-a căsătorit și se pare că s-a și creștinat.
Familia Omir a fost o familie greu încercată, așa cum au fost multe dintre familiile fruntașilor satelor noastre de pe linia de graniță cu Iugoslavia din județele Mehedinți și Caraș-Severin în perioada stalinistă. Între Stalin și Tito erau relații încordate și din cauza aceasta au fost dislocați și trimiși în Bărăgan toți românii bănuiți că ar putea să se ralieze cu Tito la un moment dat, dacă acesta ar fi invadat România. Au fost sechestrate familiile cele mai înstărite, transportate în Bărăgan și lăsate acolo, sub cerul liber. Acasă li s-au confiscat gospodăriile cu toate bunurile, în casele lor au fost instalate sediile unor instituții precum primăria, miliția, dispensarul, biblioteca, magazinul etc.
Și familia Omir a fost dusă în Bărăgan împreună cu cei doi copii ai săi, Lucreția și Sevastian. Ani de zile au locuit în bordei săpat în pământ, ori în casă de chirpici, izolați de lume. Cu mare greutate au reușit copiii să-și termine școlile. Peste tot erau hăituiți, urmăriți, persecutați, exmatriculați. Erau copii de chiabur!
Sevastian Omir, împreună cu sora sa Lucreția, inteligenți și luptători înnăscuți, nu s-au lăsat învinși. Au luptat din răsputeri și, în ciuda tuturor opreliștilor, au terminat câte o facultate. Au ajuns amândoi înalți funcționari de stat, dar s-au simțit mereu urmăriți, persecutați și amenințați cu concedierea, fiind bănuiți că nutresc gânduri potrivnice orânduirii. I-am cunoscut pe amândoi și întotdeauna am fost impresionat de inteligența lor, de delicatețea lor, de bunele maniere, de mărinimia lor cu adevărat boierească. Părinții au revenit în sat, dar au rămas marcați pentru tot restul vieții de experiența Bărăganului. Într-una din casele sechestrate ale familiei Omir am învățat și eu doi ani din școala generală. În aceeași casă mai funcționa CEC-ul și biblioteca.
A venit Revoluția. Sevastian s-a pensionat și a revenit în satul natal, la casa părintească. Aici îl așteptau noi surprize și necazuri. Ani de-a rândul a umblat prin tribunale, încercând să-și recapete dreptul de proprietate asupra pământului părintesc. Aproape toată pensia și-a sacrificat-o pentru acest scop. Nu-i era ușor. Corbii și ciocoii noi aveau grijă să-i pună mereu piedici. Pe unde ajungea, noroc nu mai avea! Puțin pământ din cel lăsat de părinți a reușit să mai recupereze. Un accident teribil de circulație l-a lăsat mai mult mort. Paisprezece ani a stat țintuit la pat, fără speranță de însănătoșire. Grea i-a fost crucea lui, grea a generației sale. Oameni sacrificați fără vină, pentru o cauză străin. Dumnezeu să-l ierte!
*
Zâmbete.
☺Ăia care sunt duși cu pluta nu sunt cumva frați cu ăia care-s plecați cu sorcova? ☺Cea mai distrugătoare explozie este explozia de entuziasm la un prost. ☺Dinții către limbă: ,,– Dacă te presăm puțin, te putem tăia!” Limba: ,,– O singură înjurătură dacă adresez unei persoane, zburați toți 32!” ☺ La un medic stomatolog vine o bătrână cam fudulă de urechi să-și aranjeze dinții. După ce o consultă, medicul îi spune: ,,– Mamaie, trebuie să vă pun o placă!” ,,– Nu-i nimic, maică! Dar să fie cu Benone Sinulescu!”
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dumneavoastră!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/24/2019 |
Contact: |
|
|
