Teiu-n deal miroase-a poezie
Teiu-n deal miroase-a poezie,
Luceafărul ne-ndeamnă-n recitaluri,
Limba-n rime este tot mai vie,
Mierea-i dulce curge-n lume valuri
Copiii au mirarea-n ochi albastră,
Eminescu s-a zidit în ei
Şi-n nemurirea-i e lumina noastră
Transformată din români în zei.
Teiu-n deal miroase, o, miroase
A tot ce-i sfânt şi fi-va tot mai sfânt
Cât grânele vor fi mănoase,
Cât românim credinţa pe pământ.
Urcaţi copii în dealul poeziei,
Vă bucuraţi de fluturi şi de flori
Şi nu uitaţi că-s rădăcini în glie
Cu nestemate semne şi comori.
Suntem un neam de vis şi de istorii,
De-ncoronarea inimii-n dreptate,
Suntem un codru plin de glorii,
Sub Teiul lui Emin citiţi o carte.
Acolo-n deal miroase-a poezie,
Luceafărul ne prinde-n recitaluri,
Lumina limbii este tot mai vie,
Mierea-i dulce curge-n lume valuri!
Floarea de Luceafăr
Rimele ne-ncântă veşnic starea
Sufletului cu valul câtu-i marea,
Stelele îşi spală frunţile în cruce,
Pe coroniţa cerului ce plânge.
Poetul a plecat pe căi ne însorite,
Acolo se ascund versatele ispite,
Cântecul lor pe clape de-ntuneric
Atrag ai lunii zei cu flerul ezoteric.
Prin dăinuiri de ploi apar zăpezi,
Altarul de iubire zidit e în amiezi,
Pliul bătrâneţii e semnul ce nu-l cred,
Izvorul fericirii e-n rimă de poet.
Un univers de şoapte încape în urechi,
Basmul de cascadă susură-n perechi,
Steaua ta, Poete, arde-n scăpătare
Într-un timp ce scurmă-n depărtare.
Acolo fin polenul topit e în oglindă,
Paşii mei de umbre au rămasă în tindă,
În ploi de gânduri, vise călătoare,
Floare de Luceafăr este zburătoare!
Colţ de ştergură
Te-ai retras precum o pată
Într-un val de negură,
Stelele ţi-au făcut haltă
Într-un colţ de ştergură.
Cântau filomele-n ramuri
Încreţite de durere,
Luna tremura în geamuri
Pentru-a versului plăcere.
Românii te-au văzut rază
Din luminile stelare
Pusă pe aripi de barză
Peste azimut de soare.
Îţi gustăm versul cel dulce
Versul tău răsfrânt în noi,
Cruce sfântă peste cruce
Tămăduind griji, nevoi.
Prin tine învingem largul
Inimii pierdută-n ceaţă
Şi mereu zâmbim în pragul
Dătător de vis şi viaţă.
Intrările din faţă
Cât voi fi cânt de închinare
Sub parfumul florilor de tei,
Vei fi zidire-n sufletul meu
Cu măiestria stelei din condei.
Cât voi fi în pragul întomnării
Plin de cugetări şi de noroc,
Voi privi mereu, mereu la stele
Să te am scânteia mea din foc.
Când timpul va orbi uşor în mine
Dorul va lucra-n grădina amintirii,
Voi cimenta viaţa cu trecutu-i
În răsăritul veşnic al iubirii.
Voi amuţi târziu sub ochii nopţii,
Voi aştepta alt gong, în altă viaţă,
Poetul cu-ndurare, printre flori,
Ne va primi-n intrările din faţă!
Aprinsul cădelniţei uitării
Când se va sparge paharul cu spumă de litere la gură
Voi trece pe la Cantonul 248 cu îngăduinţa lui L.I.S,
Voi lua Interregio, cu mii de întârzieri, până la Buzău,
Acolo Marin Ifrim mă va prelua Cu liftul spre cer…
O să las o rugăminte de nerefuzat lui Paul Spirescu,
Când va fi timpul sosirii în Rai, cu voia Domnului,
Pentru că ne-am născut pe rând şi plecăm pe sărite,
Să facă prezenţa şi altor îndrăgostiţi de condei…
Să fie foarte atent, să ia în horă prietenii şi criticii
Literari, poate acolo Domnul ne va înscrie în cenaclul
Supuşilor sau răzvrătiţilor, sângeraţi pe buze de spinii
Scrupuloşilor dragnişti, iohanişti, tăricenişti, orbanişti…
Să nu uite de poeţii de suflet şi nici de Florin Ciocea,
Un stimabil prieten cu toţi poeţii care ştiu să poarte
Arca în Rai, pe râuri de lapte şi miere, chiar şi pe
Norul drag însetaţilor, norul Oort, cel plin cu alcool.
Şi dacă în Rai nu vom găsi niscaiva tărie de clătit gura,
O să improvizăm un cazan din cazna-le umane,
Vom scutura roadele pomului oprit şi vom lăsa tăria
Să curgă în râul unde şi îngerii îşi vor scălda beregata.
Florin îL va trece pe Domnul prin toţi aburii conştiinţei
Umane, va umple grătarul cu mici de lebede stelare,
Va aduce la picnic femeile de pe toate plajele dosite
Într-un singur ochi, un sigur ochi, ferit de porno-haci…
Va fi veselie, băutură, merinde cu carul, va fi dragoste
Cât cuprind sufletele îngenuncheate uitării şi, iată,
Alte Cantoane, alte Lifturi şi lifte vor răscoli îndrăzneala
De-a fi cum suntem, nesătui de-atâta spumă şi-ncercare!
Paharele se vor sparge singure, un copil va lovi cioburile
Cu oasele mele albite de poezia iubirii, poezie pe care
Femeile o pudrează cu petale de amintiri şi o duc la
Altarul Eminescului la aprinsul cădelniţei uitării.
Crucea de lemn
Pe acordurile sferelor cereşti
Dansează viaţa şi moartea,
Oglinda mea crapă pe-o lumânare,
Crucea de lemn îşi face partea.
Un colac şi-o picătură de vin
Înlemnesc în sânul întâmplării,
Decorul e cuprins într-o strigare
A ecoului din valurile mării.
Pe scaunul timpului fug şoarecii
Flămânzi de rădăcini încarnate,
Mă rog mieros Sfântului Petru
Să trec o clipă mai departe…
Miros rădăcinile florilor sfinte,
Vântul omenirii le-ngroapă tacit
În pustietatea pământului nostru
De durerea sufletului mereu părăsit.
Cântă sferele cerului, cântă,
Pomeni stelare se fac peste hoituri,
Mănâncă viaţa şi moartea
Crucea de lemn legată cu noduri!
Floarea mea, frumoasă floare
Floarea mea, frumoasă floare,
Cu nume de sărbătoare
Ai pământul sub picioare,
Fruntea în stele şi-n soare.
Ai gura dulce izvor
Din adâncul munţilor,
Sub veşnicul tricolor,
Simbol sfânt pentru popor.
Nu laşi viaţa pusă-n sponci,
Scoţi rubinele din scoici,
Te întreci cu mii de doici
Ca să faci statui din roci.
Floarea mea, floare cu rouă,
Să-mpărţim viaţa-n două,
S-o lăsăm curată vouă,
Urmaşilor sub stea nouă…
Noi suntem în curtea ţării,
Din Ceahlău în largul mării,
Lărgim trecerea cărării
De cu zori în pragul serii…
Nu uita floare frumoasă
Că eşti visul de mireasă,
Eşti lumina de acasă
Când m-aştepţi la pusă masă.
Vreau să te privesc profund,
Să-ţi cinstesc gândul rotund,
Să îţi spun ce-am spus demult
Eşti înger crescut din lut…
Floarea mea, frumoasă floare,
Cu nume de sărbătoare
Ai pământul sub picioare,
Gura dulce-n sărutare!
Beatitudini
Am pus încuietori la inimă,
Nimeni să nu-mi fure fericirea,
Ţie ţi-am dat cheiţa de rezervă
Să verifici, curioasă, tăinuirea.
Nu prididesc că şi tu te înfrupţi
Din dorul şi iubirile albastre,
Că avem în faţă un lung drum
Brăzdat de cerul liniştirii noastre.
Pe trotuarul ce duce spre rai
Inima căzut-a în genunchi,
Ai descuiat-o şi ai pus în ea
Flori de stea cu fluturi şi lăptuci.
Păcatele se lasă-mbrobodite
În răsare soare şi peste apus,
Nu uita, pentru beatitudini,
Încuietori în inimă am pus.
E scumpă zbaterea de aripi,
Fluturii sunt propriul căpătâi,
Măreţia dragostei în zbor,
Ai fost tu, Emine, Luceafărul dintâi!
|
Marin Moscu 6/12/2019 |
Contact: |
|
|
