Apa din fântâna noastră
Era o zi înorată, vremea parcă nu se hotăra să plouă… sau să devină însorită. Era o zi pe care îţi doreşti s-o petreci în bibliotecă, iar în pauza dintre lecturi să asculţi muzică bună cum ar fi Simfonia albastră a lui Gershwin sau valsurile lui Chopin ori Shumann, concert pentru pian sau mai bine Beethowen, oricum pian neapărat. Cred că dintre instrumentele muzicale (să nu se supere vioara!) el şi numai el, pianul te ajută să zbori pe aripile visului, să călătoresti în timp retro sau ante. Dar în ziua aceea eram din nou de gardă, nu aveam parte de relaxare activă.
Garda este straja sănătăţii acolo unde ea se mai poate întoarce, adică în trupurile care nu au fost cotropite şi devastate de crâncena şi nevindecabila boală a cancerului. Eu eram atunci, într-o secţie de hematologie unde aveam în grija şi supraveghere copii bolnavi de leucemie. Este adevărat că la data aceea se puteau cita câteva cazuri de vindecări miraculoase privind formele cronice de leucemie, mai puţin incisive, mai blânde decât cele acute, în funcţie de tipul de celulă atins de înmulţirea haotică a leucocitelor, adică exact elementele figurate ale sângelui care sunt apărătoarele noastre în caz de agresiune microbiană, de infecţii. Aceste celule fiind compromise în înmulţirea şi funcţionalitatea lor, este lesne de înţeles că cea mai mică infecţie se amplifică, îşi face de cap, merge din aproape în aproape până se generalizează, cuprinde întreg organismul şi aşa slăbit de boala de fond.
În paralel cu declanşarea infecţiilor, boala evoluează, unele celule canceroase se desprind din fluxul sângelui „împotmolindu-se” la cotituri, în alte organe. Acolo ele se înmulţesc şi dau naştere unor tumori numite metastaze (meta-lângă) care prin creştere fac compresiuni locale, incomodează organul gazdă, circulaţia loco-regională a sângelui, a limfei, etc dând dureri însuportabile.Acesta ar fi în mare tabloul nevăzut al unei boli. Dar bolnavul?
O vreme, evolutia, durata bolii (si a vietii), poate fi mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de rezistenţa personală. Corpul face faţă, supravieţuind prin: febră, transpiraţii, suferinţă exprimată prin gemete, urlete, atunci când efectul analgezic, adica împotriva durerii, se termină şi trebuie administrată altă doză. Asistenţa noastră în astfel de cazuri se transformă într-o veghe continuă, să îmbunătăţim starea bolnavului, să diminuăm suferinţa, să întărim cugetul, speranţa, să ajutăm să se moară „frumos”, uşor, când sună orologiul sfârşitului. Şi acest orologiu sună în general între unu şu trei noaptea,când mai toţi oamenii sănătoşi dorm la ei acasă în paturi confortabile, iar atunci când se trezesc să vadă cât e ceasul, nimeni nu se gâdeşte că în clipa aceea mor câteva mii de semeni de-ai lor pe planetă! (este normal ca viaţa să indrăgească şi să fie preocupată de viaţă, nu de moarte; în subconştient informaţia există pentru fiecare, dar aşteaptă să fie stârnită de ceea ce îi rezervă destinul)
La orele amintite, în spital, în general femei îmbrăcate în alb (asistente medicale, infirmiere), închid cu pioşenie pleoapele muribunzilor.
O astfel de noapte mă aştepta şi pe mine. Când ştii ce te aşteaptă, eşti pregătit psihic, eşti mai puternic, mai rezistent fizic, îţi ajung două, trei ore de somn „furate” printre chemările la urgente.
Plafonul de nori care acoperea cerul sporea starea de apăsare în „Valea plângerii” cum numisem eu coridorul secţiei de leucemii. De ce Valea plângerii? Tocmai pentru că omul iubeşte viaţa, dar nu viaţa în desfăşurarea ei oricum, ci în starea sa normală, de sănătate, de capacitate a trăirii efective a evenimentelor zilnice, de implicare în cotidian în deplinătatea puterilor fizice şi mentale. Fie omul credincios în Dumnezeu sau ateu, nu doreşte să moară. Nu suportă despărţirea de cei dragi, iar cei care rămân după plecarea celui iubit în eternitate suferă din acelaşi motiv, sunt frustraţi de absenţa dispărutului. Oricât de profundă ar fi credinţa în nemurirea sufletului, este o stare de nelinişte, o angoasă, o teamă de necunoscut, nemaivorbind de despărţirea de trupul tău care ţi-a servit drept vehicol aici, pe pământ, pe care l-ai îndrăgit, l-ai îngrijit nu? „ca pe tine însuţi”.
Să amintesc doar starea care precede plecarea într-o lungă călătorie proiectată mai demult într-o ţară necunoscută. Deşi ai pus ceasul să sune, te trezeşti mai devreme, ai insomnii, nu ştii exact ce ai de întâmpinat, nu ştii ce te aşteaptă, cu toate că te deplasezi în acelaşi mediu planetar, nu schimbi esenţa, nu schimbi forma, conturul, codul existenţial. Când aştepţi moartea eşti neliniştit, gâdeşti la cifrul, cheia nevăzutelor uşi, unde o găseşti? O vei primi sau vei orbecăi după ea căutând-o zeci sau mii de ani pământeni, înt-un spaţiu impropriu, în afara timpului, în alte dimensiuni, condamnat la negăsire?
Te vor aştepta la marea trecere, cohortele îngerilor să te conducă „ în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” cum citesc preoţii ? Astfel de întrebări îi frământă în general pe oamenii mari, dar copiii? Cum mor copiii?
Ei mor jucându-se! Inocenţa şi lipsa de percepţie prin non experienţă a pieirii dintre cei vii, merg până acolo că mor jucîndu-se, atunci când nu sunt în comă, când sunt în stare de conştienţă, de cunoaştere, şi durerile sunt combătute prin tratament, încât să nu-i determine să plângă, să se vaiete.
Erau în saloanele din Valea plângerii câţiva bolnavi destinaţi morţii, printre care o fetiţă de cincisprezece ani care a pictat în aproximativ două săptămâni peste cincizeci de tablouri foarte reuşite, care ar fi fost sigur premiate dacă ar fi fost expuse într-o expoziţie.
Sigur, subconştientul de care aminteam ştie, simte ca zilele îi sunt numărate şi sunt descătuşate energii creatoare care rup toate barierele să ajungă la exprimare, la lumină, înt-un ritm accelerat, care în stare de sănătate nu ar putea fi atins.Înt-adevăr, timpul era limitat, tarezgârcit cu ea, îi mai acorda cel mult o săptămână, apreciam noi din evoluţia altor cazuri similare. Încă se mai putea ridica pentru puţin timp din pat şi atunci, din spate puteam admira părul ei castaniu deschis, lung, puţin ondulat, frumos pieptănat care îi ajungea până la brâu.Îmbrăcată într-o pijama roz cu dantelă albă, credeai că este o prinţesă coborâtă din poveste. Când se întorcea cu faţa, extrem de albă, aproape ca peretele văruit, vedeai doi ochi albaşti întrebători, mari, rotunzi, care se îngustau uşor când zâmbea, răspunzând astfel căldurii cu care era înconjurată, fiind totodată recunoscătoare faptului că îi era permisă expunerea ultimelor creaţii pe pereţii salonului transformat vremelnic în salaş al basmului. Părinţii care erau de faţă, se abţineau să-şi manifeste tristeţea, durerea sufletească, dar o dată ieşiţi pe coridor, se depărtau plângând în hohote nestăvilite.
Fata trăia intens şi primii fiori ai dragostei, ieşind seară de seară câteva minute pe coridor, lângă o fereastră împreună cu un băiat adolescent atins de o boală similară. I-am văzut de câteva ori îmbrăţişaţi şi m-am bucurat.
Dar dintre „amânaţii” de destin să se sfârsească cât mai târziu cu putinţă, (şi acum sosise şi acel târziu), era un copil de cinci ani, din zona Aradului, dintr-o localitate rurală situată la peste cinci sute de kilometri faţă de capitală, locul unde se afla el internat acum, şi-i puteam număra orele pe care le mai avea de trăit. Era în faza terminală, prin epuizarea totală a energiilor vitale în lupta cu boala.
Pe la orele două după amiază, au sosit părinţii împreună cu o bunică, oameni simpli, modeşti, de mare bun simţ, se sfiau să să calce cu toată talpa, de teamă să nu deranjeze pe cineva, extrem de respectuoşi cu cadrele care îngrijeau copilul, lucru mai rar întâlnit.
Copilul era somnolent sub efectul medicamentelor administrate împotriva durerilor cumplite pe care le avea datorate metastazelor localizate în oasele lungi ale gambei (tibia în special).
-Mă dor picioarele mamaie, mă dor picioarele, spunea el cu glasul stins privind-o pe bunica.
-Fătul bunicii, îi răspundea ea, care ştia că deznodământul este aproape, uite, doamna doctor o să-ţi deie ceva şi n-o să te mai doară, o să adormi şi ai să visezi frumos, apoi o să te faci bine, şi ai să meri acasă şi ne-om juca iară cu măşinuţele cum îţi place ţie!
-cu camionul şi cu tancul
-şi cu salvarea, zice bunica
-nu cu salvarea! s-o dai lui Bogdan!
-bine, cu ce vrei tu, da acuma mâncă ceva, uite că ţi-a adus buna tie prăjitură bună.
-nu, mănâncă tu!
Mamei şi tatălui le şiroiau lacrimile fără să scoată un sunet, se tot ascundeau în spatele bunicii, de teamă să nu-i vadă copilul plângând. Reuşind să se stăpânească, mama s-a apropiat de el cu o duioşie de nedescris, mângâindu-l uşor pe cap, abia atingându-l şi l-a întrebat
-Puiul mamei, ce să-ţi mai aducem din oraş, că uite, noi mergem să-ţi cumpărăm ce vrei tu. De fapt ei mergeau să facă ultimele cumpărături necesare înmormântării.
-o păpuşă, şopteşte el şi geme întorcându-se cu faţa la perete.
După aproximativ trei ceasuri, s-au întors cu multe jucării, printre care şi păpuşa dorită.
Copilul aproape era părăsit de puteri. Abia a deschis ochii, s-a uitat la păpuşă, a zâmbit şi i-a închis la loc, respirând din ce în ce mai greu.Starea lui se agravase în acest interval de timp.
-dragul nostru, de ce nu vrei să vorbeşti? Uite ţi-am adus şi un ursuleţ, şi o veveriţă, şi o maşină mică, şi basculantă, şi maşina poliţiei, nu-ţi trebe?
– nu… aum vreau… vreau…
-dar ce vrei tu puiul mamei?
-apă…din… fântâna … noastră…, rosteşte el cu lungi pauze între cuvinte.
Fântâna, aşa cum am spus era la câteva sute de kilometri distanţă, prin urmare era exclus să i se poată îndeplini această ultimă dorinţă.
Nu ştiu cum era apa din fântâna lor, dacă era rece si limpede precum cristalul, răcoritoare şi dătătoare de viaţă sau era sălcie?
Copilul murea cu nostalgia locului unde s-a născut, râvnind la gustul apei pe care a băut-o prima oară în viaţă. După laptele mamei, „apa din fântâna noastră” este lichidul magic în care se dizolvă toate celelalte elemente care i-au „zidit” treptat corpul, templul sufletului, apa fără de care nu este posibilă viaţa, ea reprezentând de altfel, substratul tuturor structurilor din organismul vietuitoarelor.
El a exprimat atunci cand se gasea pe pragul de trecere, printr-un singur cuvânt-apa- elementul esenţial al vieţii, dorinta lui suprema, cerea viaţă, nu apă.
Genele mele s-au înrourat de lacrimile fragmentate de clipitul des, voluntar, ce voia să le grăbească risipirea, evaporarea, să le inhibe chiar.
Aveam atunci o experienţă medicală de şapte ani, şi asistasem de multe ori muribunzi, mă antrenasem din timpul studenţiei să rezist, să-mi stăpânesc centrul emoţional. Învăţam cu fiecare caz nou, câte ceva din firea umană, dar această simplă propoziţie: vreau apă din fântâna noastră- m-a sensibilizat brusc, poate mi-a deschis un canal pe care-l socoteam închis, poate a deznodat un nod „simpatic”care nu era bine legat, a mutat un mineral dintr-o gaură ionică într-un munte de amintire, a deschis uşa duioşiei faţă de mine însămi. În aceeaşi măsură trăiam recunoştinţa faţă de divinitatea ce îngăduie viaţa, dublată de o tainică teamă târzie la gândul că puteam muri în copilărie când era la fel de important pentru mine gustul apei din fântâna noastră, ca şi acum, aici când prin graţie divină trăiesc, sunt medic şi aud un adevăr revelat prin spusele unui copil care este foarte aproape de clipa marii treceri , care la puţin timp a respirat adânc, prelung, pentru ultima oară, despărţindu-se astfel de alt element esenţial pentru viaţă: aerul.
A doua zi, dimineaţa la raportul de gardă, am relatat pe scurt, în termeni academici modul cum s-a stins din viaţă micuţul pacient, neuitând să subliniez ultima lui dorinţă „apa din fântâna noastră”. O tăcere grea s-a aşternut pentru câteva zeci de secunde, semn că încărcătura magică a acelei dorinţi îşi spunea cuvântul.
NB
Poate nu aş fi scris nimic din toate acestea, dacă acum câteva zile nu aş fi auzit la radio o poveste asemănătoare. De data aceasta, dorinţa fusese exprimată de un domn în vârstă, originar din România, care în ultima parte a vieţii locuise în Canada, alături de copii şi nepoţi. Cele două întâmplări adevărate, manifestate la vârste diferite, extreme chiar, îmi întăresc convingerea că în clipa de pe urmă nu este suficient să-i ai pe cei dragi aproape, ci mai este o taină, care ţine neapărat de locul în care ne-am născut, de apa din fântâna noastră, a fiecăruia, dacă am avut vreodată o fântână.
|
Elena Armenescu 6/2/2019 |
Contact: |
|
|
