Viorica Ciumac - o tanara poeta din Toronto
Observator ; Cum apare o poezie in viziunea ta ?
Viorica ; Cum apare o poezie in viziunea mea?
De cele mai dese ori ea rasare din imaginatie. Ti-ai ales un subiect, ti-ai inchipuit o situatie, te infiltrezi in ea (tot prin intermediul imaginatiei). Cauti sa indrepti imaginara lume spre suflet, sa te contopesti cu acea durere ori bucurie, cauti sa treci imaginarul torent prin tine.
Atunci cand se umple sufletul cu continut, iar mintea descifreaza enigma launtrica, poti asterne ceva pe hartie. Deci, o poezie nu e numai procesul de gandire original, e si o anumita stare sufleteasca.
Nu e acelas lucru cand scrii proza; e ceva mai adanc, mai enigmatic, mai neobisnuit, mai divin. Ca sa ajunga la suflet, la inima, ea trebuie sa porneasca de-acolo…
Inspiratia conteaza mult. Ea trezeste imaginatia, o imbogateste.
Cred, ca poezia nu poate exista fara metafore. O poezie fara metafore isi pierde farmecul sau, coloritul sau. Daca toate lucrurile le vezi prin metafore, atunci apar poezii metaforizate. Cate-odata pentru ca redarea sa fie mai completa, ma incorporez intr-un copac, frunza, astru, sentiment, constelatie, izvor, poiana, concept etc.
Se intampla ca folosesc procedee din matematica: metoda inductiei si regula deductiei, adica de la simplu la compus si vice versa. De exemplu, notiunea “viata” cuprinde atat de mult, e ceva foarte complex, fiind totodata doar un firicel de iarba, ce tremura in bataia vantului; un paraias ratacitor; un fluturas jucaus si imprevizibil, ce circula haotic prin spatiu, asemenea unei miscari browniene; un bondar morocanos si tepos, precum si bataile inimii unui individ luat aparte.
Mangaierea culorilor
Mi-e dor de culoarea albastra si briza marii,
De valul, care te salta, si prospetimea serii,
De jocul si licarirea aurorei boreliene,
De raul miscator al unei parti muntene.
Mi-e dor de culoarea verde si bocetul padurii,
De umbra grea si groasa din mijlocul naturii,
De viile intinse si poama cea necoapta,
De graul rasarit cu tulpinita dreapta.
Mi-e dor de un galben incins ca soarele vara,
De sarcina zilei, pe care-o primeste tara,
De moliciunea florii cu micile petale,
De frunza-ngalbenita in ultim drum de jale.
Mi-e dor de culoarea alba si creasta-ndepartata,
De glasul iernii crude cu zapada nemiscata,
De pescarusul iute, ce spinteca vazduhul
De pana lui pierduta, ce gadila naduful.
Mi-e dor de gri, ce-a acopera norul de ploaie,
De frigul inrait, turbat, ce oasele iti taie,
De apropierea noptii cu imaginea neclara,
De greierul ascuns cu arcusul subtioara.
Mi-e dor de un straveziu si apa din fantana,
De aisbergul gigant cu inima haina,
De cristalul fragil, precum batranetea mamei
Si de trecutul meu, ce cert imprima anii.
De-ar fi sa fie
In codru verde m-as ascunde
Si as vorbi cu frunzele.
Mi-as fi gasit un loc oriunde,
Ca sa-mi vibreze strunele.
In codru toamna as trage-o fuga
Si i-as privi culorile.
Din rasputeri as tine-o ruga,
Pan-ce apar sudorile.
In codru iarna ma m-as duce
Si i-as atinge crengile.
Eu l-as trezi din somnul dulce
Si i-as zvanta potecile.
Si primavara as tine calea
Spre-acea desime trainica.
I-as relata temeinic jalea,
Pastrandu-mi fruntea falnica.
In codru-mandru m-as retrage,
Ca sa-i soptesc durerile.
Atentia eu i-as sustrage,
Ca sa-nteleaga starile.
In codru-preot as patrunde
Cu confesiunea proprie.
M-as infiltra rigid oriunde,
Ca sa-l implor de glorie.
In codru-vesnic m-as conduce
Si i-as striga prenumele.
Ecoul-n lung si-n lat s-ar duce,
“De ce tu taci, strabunule?”
In codru drag eu m-as intoarce,
Ca sa-i revad cararile.
In strop de farmec m-as preface,
Ca sa-i maresc puterile.
Viata
Viata e o avalansa, e un zbucium sufletesc,
Ba te calca, ba te lasa - e destinul omenesc.
Au trecut atatea veacuri, multe vieti s-au perindat,
Dar tumultul existentei laolalta a stresat.
Viata e o turbulenta, o incercare de-a trai,
In acea complexitate locul de a defini.
Zile cutremuratoare, cumulate cu noroc,
File infioratoare, imbibate cu mult foc.
Viata e o incaierare intre-a fi si nu a fi,
Necajirea, zdruncinarea perioadei de a sti.
Sufletul si ratiunea se ataca reciproc
Si in lipsa armoniei te si nimicesc pe loc.
Viata e o vesnicie, cand esti tanar infocat
Si o sluta agonie, cand batran te tii de pat.
E trezirea primaverii, si tomnaticul amurg,
Alternante uimitoare a’ minutelor ce fug.
Viata e un sursur dulce, ce te leagana usor,
E o trestie plapanda, ce te mangaie cu dor.
Plutitoarele miresme, ce te-nvaluie mereu,
Zguduitoarele creste, ce se-nalta ca un zeu.
Viata e o amintire a traseului durut,
E o lunga poezie a trecutului tacut.
E averea ta de baza si e falnicul tau drum,
Un sirag de performante,ce rasuna ca un vum.
Viata te ademeneste,n-o ignori, nici n-o revoci.
Dupa nopti chinuitoare,tu incerci sa n-o abrogi.
E seducatoare si te face sa cedezi,
E mistuitoare - te obliga s-o urmezi.
Viata! Dulce viata! Ce magnifica tu esti!
Te implor ca multa vreme tu sa nu ma parasesti.
Complicata si ciudata, cu un viitor cam vag,
Dar iubita si ravnita ca sarutul celui drag!
Un dor respins
E trist, e frig - se umfla norii,
Sfidand seninul imperial.
Si trec impertinent prin trup fiorii,
Scotand un strigat infernal.
Se clatina o salcie pletoasa,
Si ursuletul alb de plus s-a rupt.
La fel e si iubirea voluptoasa,
Ce-a poposit pe-un povarnis abrupt.
Tot luneca in orificiul oribil,
Dar de cazut nu vrea sa cada ea,
Se tine de-un perete indestructibil,
Dar mult pe verticala nu va rezista.
N-a fost nici stramba, nici schiloada,
A fost dulceata pentru doi supusi ai sai.
De ce s-a subtiat, distinsa, onorata,
Perzand vitalitatea, doar nu sant calai.
Invinsa si ranita ea n-a fost niciodata,
Si nici de umilinta ea parte n-a avut.
Nu s-a simtit nici cand incatusata,
Momente grele, cruciale n-a stiut.
A imprimat miscarea sufleteasca,
Cand se priveau ei ore tinta-n ochi.
Cu un toiag si-n haina imparateasca,
Ea-i dirija la mersul printre plopi.
Cei trei au fost inseparabili,
Chiar cand si taciturn au stat.
De ce acuma ei sant insondabili,
Iar puntea verde e un drum pavat.
Au fost ei doi bujori - cu siguranta,
Iar ea imbujorata ii pazea.
Si nu era nici clenci, nici discrepanta,
Ci numai fosnet dulce se-auzea.
Ea aprindea o candela candida,
Si ii ademenea la mucul cel arzand.
Ea-i rascolea cu-o sulita calita,
Si-i intepa, acel cumpat luand.
Ea disloca ale ei detasamente,
Care ii inundau cu stropi de dor.
Ea aducea pe-a ei ecartamente,
Sageti pentru-n atac-toreador.
Dar s-a sfarsit totala exaltare,
Si jocurile implinite au picat.
A podidit-o plansul cel de jale,
Faimosul “noi” s-a sfaramat.
Deja e incarcata atmosfera,
Si spatiul incapator e stramt.
Furtuna rabufnita nu-i himera,
Ci s-a dezlantuit, totul negand.
Ea-i istovita si e fara de scapare,
S-ar apuca de ei, dar i-a pierdut,
S-ar rezema de ei, dar nu-i mai are,
Si existenta ei e-o fila din trecut.
|
Observator 2/26/2005 |
Contact: |
|
|
