Sonete duble
1.
Când unii c-un toiag despică ape
și-n fulgere îmbracă tot pământul,
eu cu silaba calc îndeaproape
din cioburi sparte întregind cuvântul
De m-ar afla atâta doar – el, vântul
cel pus de-arheologi adânc să sape
și-ar fi de-ajuns ca-n trestii să mă-ngroape
cum în iubire se îngroapă cântul
Dar calc așa, rănit ca într-o luptă
din care mă întorc între ai mei;
în locul lor, de veghe ne-ntreruptă,
nu-i nicio ușă – doar greoaie chei
nepotrivite foarte de demult.
A frunzei tremurare o ascult
cum stânci ascultă marea în Corint,
precum zeițe-mi picură absint.
Orfeu însingurat lângă ruine,
tresar la fiecare fir de iarbă,
dar lacrima mi se înnoadă-n barbă
fiindcă lung e drumul pân’la tine.
Bătătorit cu bulzi albiți de sare
el, drumul, mi se urcă în spinare
prin curcubeie și grăbite ploi,
cu toate ce s-au dus la rădăcină
și pentru care sunt și eu de vină
că nu-s ecou al vremii de apoi.
În timp ce mă închin la câte-un nor
de sete-mi crapă ultimul urcior…
2.
Ca pasărea în cuibu-i jefuită
zvâcnesc din aripi pe sub cerul gol
și doar un țipăt a rămas din stol
o, toamna mea de-acum fie primită
cum orbului bănuțul de aramă!
Prognozele și ele mă trădează –
aduc a viscol, nu a vreme brează
cu care soarele de mult nu mă mai cheamă
În lc de arbori, de grădini, de ape,
doar stânci de calcar sfâșie lumina,
un duh al rocii-mi aburește cina,
aceea când Iisus mi-era aproape
și eu aproape îi eram doar Lui.
Minciunii nu i-am închinat pocalul plin,
la o adică am turnat venin
să-și afle cuiul cum îl scoate cui
Culege vânt cine-a brăzdat furtună.
Prea multă pulbere pe sus, pe creste
și prea subțire lama care este
în carnea mea deja înfiptă toată.
Îmi fac bandaj din cețurile sure,
gata să-mi pun și tâmpla sub secure
(ia-ți, suflete, cu totul ziua-bună).
Când dau să-ntreb, aud pe loc: înoată
(ca-n vechiul rit născut la frontieră)!
Și-n mine cineva anume speră.
Iar pasărea-n bătaia puștii joase
mai poartă-n aripi vreo doi pumni de oase!...
Poeme în licanta veche
1.
Doi lipintori-nepereche
se-nțărc în licanta veche:
- Colivia colivește
și coliva ce mai dește?
Desc de-o vreme crucifix
de paingen luat la fix
și-ncă alte tarantule
tefelind la carambule
Am băgat atunci în ac
și de clipă, și de veac
să lumânăresc și eu,
să mă-ncolăcesc mereu
Șerpui-m-aș șerpui
cât e să conjug a fi
și când jugul crapă-n două
m-oi roi în bob de rouă
Ca să mă orbesc ierbește
de lumina ta din dește
și de farurile tele
când mă fluturam cu ele
Pe genunche și în cot
până mă uscai de tot
- Da’ și eu când colivește
e ceva ce mă izbește
Viile de aguridă
ce vuiesc prin pălămidă,
doi lipintori-nepereche
se-nțărc în licanta veche.
2.
Dintr-un ciot de întâmplare
dintr-un lemn fără suflare
dintr-o creangă de cireși
cât m-am rogovit să ieși
Te văzui de-argint călare
în bătaia lunii clare
lunămind și înstelând
ce am scrinuit în gând
Și-a zârit în patru zare
cocoloș de miere-n sare
și cum zdrână glosaceea
mi-a fost dat să-nhap femeia
Înhăpată, înzdărită
peste zarea rumenită
har-lumină nor de nor
și feștel la subțiori
Uite de-aia nu mă-ndes
să mă vând pe un eres
și-ncodând o funie
leg pe mai de iunie
De-a anapoda, de-a șleaua
mă îmbuc și eu cu steaua
țuguindu-ți sânii, ochii
cum preasimt de-a joaca jochii.
Bahică
Doi bețivi treceau călare;
tii, ce cai și ce mai șei!...
Se cutremura pământul
cum treceau călare ei
”Nu sunt cai, sunt numai norii!” –
am strigat la ei, cumva;
ei au râs și-au tras un chiot:
”Du-te, frate, și mai bea!”
Amețit eram de-o cană
cu vin roșu – cam puțin
să mă-nchipui Don Quijote
călărind un mandarin
Am nășit câte-o fantasmă,
am tăiat câte-un buric,
vinul de viață lungă
m-a și dus câte un pic
Până când să-ncalec calul,
până când să urc în șa,
cerul s-a făcut de ploaie,
ploaia s-a făcut de nea
Ierni trecură, veri și toamne
Curcubeie ca păunul
Doi bețivi când trec călare,
acum știu: nu-s doi, e unul!...
Viața după
Mort am fost pe lumea ceea,
m-au plimbat în sus și-n jos,
mi-au lipit de trup femeia,
dar ca orbul m-au și scos
Nu mă-mpotrivii la vreme,
am dăr’mat și am clădit
N-am avut de ce mă teme
când și eu fusei zidit
Am țipat ca dintr-o nucă,
am urlat ca pentru lupi,
Scapă cine mai apucă!
Chiar și eu! De nu m-astupi
c-un covor de iarbă deasă,
c-o pădure și mai și,
îns’afară și în casă
e doar noapte, cirip-ci
Trec pe întuneric râul,
câtă șansă – și prăpăd.
Pleoapa mea își roade frâul,
Deschid ochii și te văd!...
|
Virgil Dumitrescu 5/28/2019 |
Contact: |
|
|
