"Doar o colegă" o carte de Ion Dincă
Recentul roman al prozatorului Ion Dincă, Doar o colegă (Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2019), se înscrie în stilul care-i este autorului marcă distinctivă şi-l face recognoscibil cititorului avizat.
Publicarea de ani buni a prozei sale prin nenumărate reviste literare precum şi volumele de schiţe şi nuvele: Ca la dentist - 1995; Răcnet de sub papuc - 1998; Un zâmbet în tranziţie - 2000; Nepotul căpitanului - 2005; Când se încurcă iţele – 2007,
l-au familiarizat pe cititor cu acel fel de sprinţarietate tragic-comică a naraţiunii, care se degajă din scrisul său. Chiar numele personajelor trimit la caractere umane hilare, pestriţe ori cenuşii: Tolomin este chiar un Tolo ... tolomac sadea, Lorena – o exponentă a vremii noastre de permanentă tranziţie în care nume neaoşe, româneşti, sunt ignorate de dragul adaptării în mers săltat la europenizarea individului, la omogenizarea lui într-un tot o apă şi-un pământ cu vagi străfulgerări naţionale (vezi înfigerea mâinilor în părul “jigodiei”!) cu trimiteri spre un timp revolut din pragul intrării noastre în oceanul european de naţii, când pentru fiecare zâmbet se ghiceşte şi lacrima pe-aproape; Lola, ei, da!, eterna văduvioară veselă de dragul şi de grija căreia să-şi piardă bruma de minte cu cap cu tot, bietul Tolo...
Lorena e tipul mamei responsabile, a nevestei lucide, ancorate în realitate, gata să-şi înfigă mâinile la o adică în dichisita coafură a “jigodiei” care-i furase bărbatul; bunicul – viguros de să răpună ursul; bunica – mlădioasă, ochi blânzi de căprioară, descriere care adie a tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă cât s-o tot trăieşti, ţinutul Muscelelor ca desprins dintr-o gură de rai pământesc, Gheorghe este tipul rătăcitului prin lume după devălmăşia aceea numită revoluţie ca o molimă de libertate şi, revenit la vatra părintească să-şi ia în primire dreptul său de moştenitor – nişte ruine de fostă casă şi ceva pământ, pe care le transformă repejor în bani, ca apoi s-o ţină el numai în beţii şi petreceri până când s-au dus ca printre degete toţi banii, şi iată-l acum falit: fără casă, fără pământ, fără serviciu, că băutura nu odrăsleşte sfinţi. Şi iar şi iar Lola – Evă izgonită din Paradis şi hotărâtă parcă să-i dea iadului un inepuizabil combustibil întru perpelirea sufletului debusolatului Tolo – bărbat cu nevastă şi copii, cu minte puţintică şi inimă primitoare pentru oiţa rătăcită rău – “colega” lui – Loli pentru prieteni, apoi soacra Rafira – dulce ca orice acritură, socrul – îngăduitor ca orice bărbat îmbătrânit care va mai fi priceput ceva din ale vieţii, fiii Lorenei – Codrin şi Polinel, ajunşi intelectuali oneşti, care din copilărie deprinseseră înţelesul vorbelor „inocente” ale adulţilor, atenţi la toate avatarurile prin care trecea mama lor, totul turnat în registru tragi-comic cu intrigi surprinzătoare, situaţii alese / culese din lumea noastră în care ne recunoaştem poate şi noi.
Fraze scurte, dialoguri vii în registru teatral, urmate de descrieri picturale de natură sau de personaje. Capitolele romanului poartă fiecare câte un titlu. Secvenţele sunt adevărate scenete de sine stătătoare adaptabile şi la transpunere cinematografică, de pildă aceea în care Lola, arzând de dorinţă să fie lângă bărbatul pe care şi-l dorea doar pentru ea, se prezintă „ca văduvă credincioasă memoriei soţului său Didiţă” la uşa Lorenei cu ofrande „parastasiate”, spăşită şi temătoare că primitorii n-ar prea crede-o că-i pe bune şi că aşa i-a poruncit să procedeze chiar răposatul. Se explică spăşită vulpiţa cu diplomaţia la purtător: De sus Didiţă mă veghează. Nu mi-l supăraţi; nu mi-l puneţi în cap! Ăştia (nişte bani acolo strecuraţi printre colaci şi vinişor… n.n.) sunt ca un supliment pentru el; să aibă şi el, acolo, pentru câte-un bacşişuleţ la dracii nemiloşi care-l păzesc; poate-o da Sfântul să fie şi-ăia de acolo tot corupţi ca ăştia-i noştri, adaugă personajul, de nu cumva este chiar autorul care umblă cu astfel de trimiteri la obiceiuri politicieneşti şi nu numai din originala noastră democraţie.
Întreg textul este construit pe unităţi secvenţiale (schiţe) care, deşi par a putea exista de sine stătătoare, au un liant care le ţine, le împleteşte într-un tot unitar care-i personajul principal – Lorena. De nu cumva chiar Lola. De nu cumva chiar Tolomin. De nu cumva chiar memoria omenească păstrătoare de amintiri din care să tot încropeşti iar şi iar firul unor vieţi la care nimic nu mai poate fi de schimbat. De fapt derularea poveştii de viaţă a Lorenei începe chiar de la jurnalul acesteia, femeie ajunsă la vârsta a treia care socoteşte că se simte împlinită lângă fiii ei şi că de acum înainte n-ar mai avea de ce ţine un jurnal – confident tăcut al amarurilor sale de care nu mai vrea să-şi amintească. Numai că jurnalul dat flăcărilor refuză să ardă şi de aici retrăirea întregii istorii a vieţii sale de femeie. Fiecare secvenţă / schiţă reprezintă încă o verigă în alcătuirea lanţului avatarurilor ei. Iar finalul – altă amărăciune.
Hotărât lucru, autorul romanului Doar o colegă este un foarte bun psiholog, un pictor al moravurilor de ieri, de azi, dintotdeauna, pentru care literatura mai păstrează încă loc pentru o mereu nouă alcătuire de poveste.
Fiecare personaj traversează parcă un timp al regăsirii întru rătăcire. Sau invers?
|
Lucian Gruia 5/21/2019 |
Contact: |
|
|
