Un pământ numit Aiud.
Un proiect rămas nerealizat de Petru Ursache se intitula Un pământ numit Aiud. Se putea numi Un infern numit Aiud, dar şi Un pământ numit Gherla, Un pământ numit Sighet, Un pământ numit Mislea, Un pământ numit Văcăreşti, Un pământ numit Tîrgşor... Câte nume nu are pământul temniţelor, al casimcilor, al zarcilor...Cartea lui Petru, Istorie, genocid, etnocid, ediţie integrală, sub tipar la Eikon, în 2019, e o scară la cer pentru martiri, pentru pătimitori ai închisorilor. Despre Calvarul Naţiunii Române Creştine, ca să-l scrie, Petru a citit sute de mărturii ale suferinţei de neimaginat, iar făptuitorii ar trebui judecaţi nu de vreun „tribunal al poporului”, ci de Biserica Poporului. Acolo, la Gherla (construită de Maria Tereza), Valeriu Anania a fost bătut predilect la tălpi cu vână de bou (bătaie cumplită) de comandantul Enoiu, aşa cum mărturiseşte în Memorii, Iaşi, Polirom, 2008.
Martiriul lung şi constant al Bisericii creştine l-a preocupat intens pe Petru Ursache. Preoţilor întemniţaţi, bătuţi, schingiuiţi li s-a oferit moarte martirică prin baterea de cuie- n frunte, pe viu, prin îngheţare în apa Canalului Dunăre- Marea Neagră, moarte fără mormânt şi fără cruce. Ioan Ianolide scrie, în Întoarcerea lui Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006,p. 145, că inspectorul puşcăriei de la Tg. Ocna i-a spus lui Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”: „Aici s-a terminat cu Hristos”. Terifiantele „metode” din puşcăriile crimei, groazei, calvarului sunt receptate cu indiferenţă cel puţin suspectă. Domnul Alexandru Florian etichetează negativ altruismul până-n moarte al lui Valeriu Gafencu. Reapar agenţii regimului ateo-bolşevic, ca să nege ţelul „experimentului Piteşti”, declarat de Mihai Buracu „murdărirea a toţi şi a toate” (Tăbliţele de săpun de la Itşep-It). Tartorul Nicolschi afirma, într-un interviu, luat în 1992 de Lucia Hossu-Longin pentru Memorialul durerii, că „experimentul Piteşti” nici n-a existat, că-i „scorneala” lui Ierunca şi Goma. Au păţit ceva Pantiuşa Bodnarenko ori Mişu Dulgheru-Dulbergher?
„Cei mai mulţi au fost bravi”, scrie Ioan Ianolide despre generalii, ofiţerii , intelectualii închişi la Aiud.Vizat era îndeosebi tineretul creştinortodox. Şi tot Ianolide: „Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi [...]. Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti”. Blestemul lui Radu Gyr, ştiut pe de rost de Grigore Caraza şi pe patul morţii, sună: „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ Fă-te, zăludule, piatră măruntă/Focul mănânce-te,/că nu te mai saturi/ mereu vrei scâncete/ şi bei oftaturi// Vântul destrame-te, că nu-ţi ajunge! / În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina îndoaie-te/spele-te ploaie/lanţuri şi vaiete/să ţi le-nmoaie [...] Aiudule, Aiudule, fiară năucă/ face-te-ai, crudule, /fum şi nălucă”.
Preoţii creştini au îmbogăţit sinaxarul sau ar trebui să-l îmbogăţească. Episcopul Vasile Aftenie, după traseul impus de la Dragoslavele la Mănăstirea Căldăruşani (lagăr-închisoare), a murit la Văcăreşti, în mai 1950. Episcopul greco- catolic Ioan Suciu a murit la Sighet, fără judecată, fără condamnare. Mormânt necunoscut. Episcopul de Lugoj Valeriu Traian Frenţiu a murit la Sighet, în 11 iulie ’52 şi a fost zvârlit la groapă comună. Leit-motiv : fără judecată, fără condamnare. Episcopul Alexandru Russu a murit fără slujbă, la Gherla, în 1963. Episcopul Ioan Bălan a murit în 1959, în Domiciliu Obligatoriu (D.O.), fără judecată, fără condamnare. Episcopul Tit Liviu Chinezu a murit îngheţat la Sighet, în 15 ianuarie 1955; fără sicriu, l-au aruncat în Cimitirul Săracilor. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, în 1969 cardinal in pectore, a spus în 1970, în spitalul Colentina, ultimele cuvinte: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă.” Iar noi am aşteptat căinţa torţionarilor.
În R.P.R. penitenciară, pe certficatele de deces, securiştii scriau, la motivul decesului: tensiune arterială, insuficienţă circulatorie,miocardită cronică, T.B.C. Ce provocase aceste boli, pe înţelesul tuturor, tortura, nu intra în discuţie.
În 1951, când veneau deţinuţii, directorul închisorii, ceferistul din Tecuci Gheorghiu le striga „bandiţilor” că ei, torţionarii, au fost prea binevoitori, că ar fi trebuit ucişi chiar la arestare (Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1996). După C.I.A, scrie Oct. Voinea, în 1956, în Bucureşti, erau 17.000 de agenţi ai Securităţii; în restul României, 70.000. Mâna bătăuşă a lui Gheorghiu era Niki Marcu. Sugruma, bătea cu capul de perete, „aşa cum baţi un măr ca să-l putrezeşti” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002). Şi tot Maxim scrie cum a fost torturat unul dintre capii rezistenţei din Vrancea , Mihai Timaru, jerfă neconcludentă pentru senatorul PSD Şerban Nicolae. Şi contestată. De acelaşi senator. Scrie Vasile Scutăreanu că, după o răzvrătire contra regimului inuman de temniţă, grupul lui Agapi a fost băgat în zarcă; pe toţi i-a ucis gerul; s-au strâns unul în altul şi aşa, îngheţaţi, sudaţi de ger, i-au dus într-o căruţă la groapa comună din Râpa Robilor.
În Casimca, talpa iadului din Reduitul Jilavei, se aflau, în ’58, Costache Oprişan, Marcel Petrişor, Părintele Calciu, Iosif V. Iosif. Erau închisori speciale şi specializate. Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică; Braşov-recluzie; Caransebeş, Satu Mare, Văcăreşti, Craiova, Constanţa, Iaşi, Oradea-corecţie; Cluj: toate categoriile de pedepse; Suceava : arest, carceră, carceră grea; Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare; Ocnele Mari: muncă silnică; Gherla: institut corecţional; Mislea: femei, toate categoriile de pedepse; tot pentru femei, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Arad (exclusiv femei), Lagărul „Anghel Saligny” din Dobrogea. Aspazia Oţel Petrescu, una dintre studentele preferate de Lucian Blaga, a fost arestată în 1948, a stat la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc zece ani şi încă patru, după executarea pedepsei, tot la Mislea , ca „irecuperabilă”.
Cercetătorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.E.M.E.R.) au trecut în dicţionar: 3.802 de femei închise, 1.454 mame, multe fără apartenenţă politică; de-a valma, soţii, surori, fiice. Minore, ca Maria Ioana Cantacuzino, fiica lui Bâzu şi a Ancăi Diamandi, nepoată a lui George Enescu; a fost arestată ca „subversivă” la 16 ani, în 1952 şi dusă la Rahova. Mama n-a ştiut nimic de fiica ei. Trei ani de Văcăreşti, Jilava, Ghencea, Pipera, Tîrgşor, Mislea. Ieşită, a lucrat ca ajutor de sudor, ca taxatoare I.R.T.A., ca şamponieră la un coafor, până a plecat în Franţa, în ’80. Fiica lui Petre Roman, vorbind vrute şi nevrute la televizor, povesteşte cum era să-şi piardă viaţa, după ’89, şi că tata-premier a trimis-o în Franţa, tocmai la Paris, ca s-o salveze. Era ameninţată de cine? De minerii care loveau la cap studenţii pe străzile capitalei (pe liderul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, Marian Munteanu, aproape că l-au ucis) sau se luptau cu cele 15 maşini de scris, la sediul P.N.Ţ. din Bucureşti? Frumosul, chiparosul premier ne-a împobobit fondul principal de cuvinte cu vocabula rom, ca să se ivească şi să crească o confuzie dorită între rom şi român, între romincă şi româncă, între limba cea română şi cea romă. Iar Roman şi fosta-i soţie orientalista nu prididesc să laude eroismul tatălui, respectiv socrului Valter Roman, luptător în Spania pentru cauză, agent N.K.V.D., politruc la Radio Moscova, şef abil peste maşinăria propagandistică a Editurii Politice...
Dorina Potârcă a trecut prin lagăre (Ghencea, Popeşti- Leordeni, Pipera, Dumbrăveni), numai pentru că era soţia lui Virgil Potârcă, ministru al Justiţiei, al Agriculturii şi al Lucrărilor Publice, din partea P.N.Ţ. După ce lucra la dig, adormea mergând. După eliberare, în ’54, n-a putut fi decât muncitoare, vânzătoare... Greu, foarte greu, a obţinut un post de profesoară suplinitoare, navetistă. Iar Ecaterina Madgearu, deşi soţul fusese ucis de legionari în ’40, a stat închisă între ’53-’54, ca soţie de fost demnitar. Mihaela Vulcănescu a fost închisă doar ca soră a lui Mircea Vulcănescu; Măriuca, doar ca fiică.
Soţia lui Gh. I. Brătianu, Elena Sturza, a fost şi ea arestată în ’51. Cei trei copii, trimişi afară, nu şi-au mai văzut tatăl, mort la 55 de ani, în ’53, în celula 73 Sighet. Elena a murit în exil, în ’70. O familie distrusă. Mara Lazăr, soţia lui Ilie Lazăr, nu şi-a trădat soţul după înscenarea de la Tămădău. Ca membră PNŢ, câştigase alegerile contra lui I.C. Parhon şi a fost pedepsită crunt pentru asta. Ilie Lazăr a recunoscut dangătul de clopot al bisericii din localitate, dăruit de familia sa în urmă cu 150 de ani şi doar aşa a ştiut că se afla în închisoarea din Sighet. Niculina Mihalache nu şi-a denunţat soţul, pe Ion Mihalache, arestat tot la Tămădău. N-a ştiut când a murit, închis la Râmnic. Ea a făcut închisoare grea, a avut D.O. în Bărăgan, casa i-a fost luată şi a sfârşit într-un cămin de bătrâni din Bucureşti , în ’73, după zece ani de trai mizer. A murit de Înălţare.
Arlette Coposu a dispărut 14 ani; închisă, fără drept de vizite, medicamente, pachet de acasă. Condamnată la 20 de ani de muncă silnică (spionaj pentru Franţa), în fapt, pentru că frecventa Biblioteca Franceză din Bucureşti. Temniţe: Malmaison, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc, Oradea. Ana Pauker, unealta Sovietelor, declarase Institutul Francez „oficină de spionaj”, în şedinţa CC din 20 0ct. 1948. Serge-Henri Parisot a fost expulzat. Corneliu Coposu fusesese şi el arestat la Tămădău, în ’50. A revăzut-o pe Arlette după 14 ani. Bolnavă de cancer, s-a stins repede. Nu şi Ana Pauker, subalterna lui Valter Roman, traducătoare la Editura Politică, cu domiciliu la vilă.
Scrie Virgil Maxim : „cu lanţuri la picioare, am fost trimişi în închisoarea Târgşor. Trupul îmi era legat, duhul însă nu”. Asta în vremea când patria trebuia să fie U.R.S.S. Dar postdembrist, când patria vrea să fie în constructul U.E., de ce torţionari ca Pauker, Nicolschi, Drăghici, Pleşiţă sunt absolviţi de păcate? O torţionară ca sârboaica Vidosava Nedici, „sadica Vida”, a scăpat nepedepsită. Vidma asta s-a dat, după revoluţie, spioană în favoarea lui Broz Tito şi a fost scăpată peste graniţă, întâi la Viena, apoi la Belgrad.
În Săptămâna Mare a lui 1952, 53 de rude ale demnitarilor (lotul: „familiile demnitarilor” ; motivare: „elemente dubioase”) au fost arestate. Chinurile de care au avut parte copiii în temniţa Târgşor sunt inimaginabile. Sistemul concentraţionar a băgat în puşcării copii de politicieni, care, apoi, n-au putut face şcoală. Iar nouă ni se cere ca nu cumva să discriminăm rubedeniile Voss, Tismăneanu, Florian, Mizil... Îl vedeţi venind pe domnul Alexandru Florian în 14 mai, în Piaţa Revoluţiei, la Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste, ca să-i onoreze pe Valeriu Gafencu, pe Iustin Pârvu, pe Mircea Vulcănescu, pe Petre Ţuţea , pe Radu Gy...
În Săptămâna Patimilor, 2019, Octav Bjoza e din ce în ce mai singur. Martorii şi pătimitorii gulagului românesc dispar. Nici fiul său n-a putut urma facultatea pe care şi-a dorit-o. Iar din 2014 până azi, preşedintele a decorat doar 55 (pe ce criterii?) din cei 100 propuşi de Asociaţia Deţinuţilor Politici. Dosariada (care ucide) contra actanţilor politici opozanţi continuă. Cercetătorii C.N.S.A.S. se descalifică atunci când scot, pe sărite, dosare, când din dosare dispar anume pagini, anume nume, de unde şi tupeul celor devoalaţi. Ca boier Stolnici, denunţiant, ca să zic aşa, al Ieruncilor, ca Lucian Boia, „agent anti-emigraţie”, tocmit de Pleşiţă şi de Mihai Caraman. Cercetătorul Mădălin Hodor a şi aflat că Iancu Marin era informatorul „Călin F.”, recrutat la Aiud de Direcţia a IV-a. Fiica sa - scrie presa - a murit pe 21 decembrie ’89. Avea 27 de ani, era încă studentă, pentru că au eliminat-o din facultate după ce tatăl fusese arestat şi trimis la Aiud.
Tehnica dezinformării e adusă la zi, ca şi metoda ştiri false, semănând frică.E mai rentabil să n-ai opinie, ca să nu intri în grila gândirii incorect politice. Europarlamentarul Cristian Preda a închis telefonul Sorinei Matei, care, în emisiunea din 12 aprilie 2019, de pe B1, i-a cerut părerea privind premierea de către G.D.S. a procurorului Lazăr. Pe cale de consecinţă, Augustul şi-a dat tupeul pe faţă, propunându-şi, culant, să dea premiul său disidentului Iulian Filip, deşi îi prelungise condamnarea la temniţă grea.
Din sumarul creionat pentru Istorie, genocid, etnocid, lui Petru Ursache îi rămăsese de scris „Războiul nevăzut”, I şi II. „Războiul contra crucii continuă”, notase pe o fişă de lucru, trimiţând la o carte apărută la Ed. Carpathica, pe care n-am reuşit s-o găsesc în biblioteci şi în librării. Cenzura moare, dar nu se predă. Petru n-a mai apucat să afle că micul Macron vrea să dea catedralei gotice o alură nouă ,de „artă contemporană”. Şi proiectele curg. Ce, mai avem nevoie de civilizaţie medievală, de cult creştin, când e în trend cultul ecologist? Ia să-i punem, pe acoperiş, catedralei Notre Dame o fermă ecologică într-un cub de sticlă! (sau o semilună - n.r.)
Ce mai avem de făcut? Să aşteptăm ca prezentul să devină trecut?
|
Magda Ursache 5/19/2019 |
Contact: |
|
|
