Bucăti de gând de prin viată
Nu sunt o abonată la coada cratiței și zile întregi trec prin bucătărie fugitiv, asigurându-mă doar că încropesc masa care urmează. Calculez totul eficient, ca să petrec cât mai puțin timp pe acolo.
Și-mi iese.
Dacă nu ar fi ai mei, pentru mine aș găti un ou fiert, un iaurt și o găleată de înghețată de ciocolată, ca să balansez valorile.
Au fost totuși în viața mea cinci ani (cât am avut cafeneaua) când am prăjiturit și cozonăcit pentru cinci vieți și două sute trezeci și nouă virgulă cinci gospodine.
Și eram atât de pătrunsă de jobul meu sacru și mai ales dulce, încât atunci când, într-o seară înainte de Crăciun, am alunecat pe scară, în fracțiunea fracțiunii de secundă, am procedat ca un mare pianist ori un chirurg de seamă.
Mi-am ferit mâinile în cădere și am dat eroic și demn: bam! bam! bam! cu fundul de treisprezece trepte, una câte una.
Cu mâinile în sus, pentru că în minte, ca un bec aprins, mi-erau comenzile de la magazin.
Astfel am avut fundul albastru ca maimuța și n-am putut să șed pe scaun o vreme, dar lista de cozonaci și prăjituri a ieșit cu mâna la chipiu.
Trecând de perioada glorioasă a anilor respectivi, avântul cuptorului mi s-a dezumflat și, deși gătesc în continuare foarte bine, o fac cu moderație.
În plus, dacă încerc să scriu în timp ce gătesc, reușesc performanțe de ciorbe prăjite.
Sunt prea multe de văzut și de făcut și de scris și de citit pentru a sacrifica asta în favoarea unei banale oale de ciorbă sau a unei prozaice cozi de aspirator.
Însă, timp de câteva zile pe an, bucătăria mea frumoasă devine locul preferat de pe planetă.
Mă transform într-o Powerpuff girl care face magie cu ingrediente, culori și gusturi.
Iubesc cu pasiune aceste momente, deși mă pun jos. Sunt ca un maratonist care a câștigat medalia de aur. Epuizată, dar premiantă.
E un soi de experiență fantastică. Bucătăria devine laboratorul meu de vrăjitoare și zilele de pregătire fac parte din ritualul sărbătorilor. Liste, rețete, aluaturi, blaturi, creme colorate, vanilie și scorțișoară, esențe parfumate și coajă de lămâie, bucăți de carne puse la baiț, sărmăluțe, afumătură, miel, maioneze, salate și garnituri felurite... Aici dictează și gena și genetica, plus cei șapte ani de acasă, că la noi în familie se gătește bine și-am crescut cu niște tradiții foarte frumoase pe care, deși sunt de o veșnicie în țara asta, le simt la fel de tricolor.
Meșteresc și eu, ca mama, poțiuni magice pe care le pitesc în frigider și-n cămară, căci nimeni nu trebuie să știe sau să guste decât la prânz, la masă, când, printr-o abracadabra, le scot din pălărie. Printre bunătățile tradiționale românești și oarecum previzibile, strecor de fiecare dată câte o surpriză, pentru că dragostea trece prin stomac, iar noi românii ne răsfățăm familiile. Și casa miroase-a sărbătoare: sarmalele cântă pe sobă și cozonacul zâmbește grăsan din cuptor.
Succesul e apreciat cu gura plină și cu bucurie.
Apoi magia se stinge, redevin femeia obișnuită, ocupată, cu drumuri fușerlite prin bucătărie, cu gătit sănătos, cu câte-o pizza din când în când ori câte-o masă în oraș. Asta până la următoarele sărbători, când iar mă dau de trei ori peste cap și mă transform în chef de chef.
Și v-am spus poveste-așa...
Toronro / Mai 2019
|
Em Sava 5/19/2019 |
Contact: |
|
|
