Fragmente - D-ale Lumii
Recunoaștem cu ușurință astăzi o majoră schimbare de paradigmă în realitatea înconjurătoare. Dacă până într-o vreme Lumea și întâlnirea cu ea era o aventură, o călătorie ‘în afară’, o ex-cursie atrăgătoare sau înfricoșătoare ori un privilegiu al neliniștiților curioși, în ziua de azi lumea năvălește toată peste noi, fără cenzură, se înghesuie în casele noastre, la cină, ne invadează conversațiile, relațiile nemijlocite cu cei apropiați, ne tulbură constant gândirea și identitatea. Revoluționarul sat universal al lui Marconi a devenit în o sută de ani un mic cartier (virtual) de periferie și nici nu ne mai dăm seama că devenim falși actanți într-o piesă care se joacă altundeva.
Lumea, această entitate exterioară, diversă și plurisemantică, a ajuns (datorită lui Berners-Lee și Cailliau ori prin ambițiile lui Gates, Jobs, Zuckerberg și a altora ca ei) la capătul degetelor fiecăruia dintre noi, și ce este pe de o parte o infinită oportunitate cuceritoare și revelatoare, este în aceeași măsură o implacabilă sursă de tristețe și deznădejde. Întâlnirea zilnică cu tot spectrul condiției umane este covârșitoare, înalță, dar mai ales împovărează bietele noastre minți și suflete până la epuizare. Iar nu de puține ori ne îndeamnă să cădem fie în iraționale, înrăite partizanate, fie în dăunător nihilism sau în alienantă dependență ori nepăsare.
Sigur că (și) înaintea erei virtuale exista o conștiință a Lumii pre-determinante, care ne afectează viețile, ne influențează deciziile și comportamentul, o lume de multe ori ostilă, limitantă și față de care fiecare dintre noi dezvoltă strategii de apărare. Paradoxal, îmi vine în minte Înțeleptul lui Lao Tzu… care “ajunge fără să fi pornit, Vede tot fără să fi privit, Nu face nimic și totuși împlinește totul.” (Tao te ching) E o stranie (neadecvată) similitudine cu ce putem simți astăzi în fața internetului, doar că, prin stăruința în nepătimașă detașare, Înțeleptul taoist (contrar omului modern) ține nebuna, năvalnica lume la ușa vieții. Mă gândesc apoi la Utopiștii sau Anarhiștii ce vor să “îmbrățișeze” lumea (nu să o țină la distanță), ce-și imaginează ŕ la John Lennon că o pot vindeca în totalitatea ei prin adevărată fraternitate universală ridicând pur și simplu toate barierele și tradițiile; mereu implicați și pe baricade, Lumea este mereu de schimbat.
Pot spune că și înțelepciunea detașată și angajarea implicată îmi sunt inaccesibile, dar mă atrage un tip de exercițiu, mental desigur, al filtrelor relative (o “găselniță” care ar da bine în științele exacte, dar care face minuni în literatură), prin prisma cărora lumea aceasta mare, complexă, fascinantă, incoerentă, dizarmonică s-ar dezvălui nebănuit și poate mai ușor de înțeles. Frumusețea acestui demers este că pentru aceeași lume filtrele pot fi nelimitate și personale. Riscul? Că s-ar putea justifica, prin unilateralitatea privirii, aproape orice abordare.
Îmi imaginez, spre exemplu, o distanță optimă de la care se vede doar pădurea, nu și uscăturile ei, la care cu claritate se ridică doar piscurile, zgârie-norii generozității, bunătății, frumuseții, față de care fiecare eveniment, act, întâmplare…, se așează cu partea senină pe verticală și colorează harta lumii în intensitatea gesturilor pozitive; în care mizeria, nimicnicia, abisurile mocirloase dispar în rușine și irelevanță. În contra-balans, din păcate, s-ar naște desigur și polul negativ cu nuanțele lui obscure.
Mai apoi, mă gândesc la o vedere monocromă asupra lumii, în care ne diferențiem doar prin modul în care ne trăim destinul, în care ne purtăm crucea și acest Cum, în plină lumină, ne urcă și ne coboară nu după cât de grea ne este povara, ci după cum zâmbim, scrâșnim, ne întărim, cădem, plângem, înjurăm sau ne ridicăm sub ea.
Îmi imaginez că în lume relevante ar fi doar vocile noastre, cuvintele sau tăcerile noastre și că acestea ar avea o greutate măsurabilă, pe o scară valorică ce spune adevărul despre și pentru noi. Ele devin emblema caracterului nostru și sigiliul sorții noastre.
Putem privi lumea prin războaiele și nedreptățile ei, prin inovatorii, martirii ori sfinții ei, prin dramele, fericirile, plictiselile ori monotonia ei, inventând la nesfârșit perspective.
Criteriul ultim subiectiv ne pune în fața lumii care începe cu noi, devine în relație cu noi, e emanația valorilor noastre. Și dacă în lumea pre-virtuală realitatea creată de fiecare dintre noi se poziționa la scală în imensitatea distanțelor geografice, astăzi, în vecinătatea cartierului hyperspațiului, povestea noastră se proiectează supradimensional în cele patru zări devenind pentru o instanță Povestea, cu avalanșa ei de reacții emoționale. Îmi imaginez astfel lumea ca fotografia multitudinii acestor centre gravitaționale personale în care relieful se conturează în funcție de vanitatea, gregaritatea, sau (ideal) după responsabilitatea și buna credință a mesajelor noastre.
Mă întreb desigur dacă vom învăța să trăim decent și onest și în această lume hibridă care se modelează sub ochii noștri, cu deplina noastră complicitate; dacă vom “îmblânzi” și acest “Vest Sălbatic” al mediilor sociale, și acest ‘gold rush’ al succesului imaginii/imaginii succesului cu orice preț sau vom continua să alergăm, resemnat ori tragi-comic, în această “lume nebună, nebună, nebună, nebună!”
Toronto/ 14 mai 2019
|
Lăcrămioara Varga Oprea 5/14/2019 |
Contact: |
|
|
