Culegere
TU SPUNE POVESTEA
Tu stai mai aproape de mine şi spune
Întreaga poveste de la început
Vezi ziua cum scade şi soarele-apune
În ceaţa din timpul de-a valma trecut.
Şi cine să ştie mai bine ca tine
Prin tandre păduri cum desculţi alergam
Pe mirişti şi pajişti să spună ah cine
Cum goii genunchi lângă cer ni-i zdreleam?
Cu tălpile goale şi mâini înspinate
Umblam după cuiburi de vulturi pe stânci
Spre seară când luna cădea peste sate
Treceam hăulind printre văile-adânci.
Copii fără vină mânaţi de-o ispită
Spre raiul căzut peste munţi în apus
Şi totuşi damnaţi de străvechea ursită
A vremilor care viclene s-au dus.
Şi ce-a mai rămas neclintit din povestea
Străvechiului timp în alt veac risipit?
Tu stai lângă mine şi spune povestea
Ah spune povestea ce n-are sfârşit!
CLOPOT NINS
Hai să ne scriem numele pe aer
Cu litere de aripi fremătând
Tăcuţi să ascultăm cerescul vaier
Nedescifrat al stelelor căzând.
Să ne întoarcem fără teamă-n ape
Şi să renaştem limpezi în fântâni
Astfel vei fi de mine mai aproape
Te voi păstra drept giuvaer în mâini.
Iar când prăpădul iernii o să vină
Să ne încerce dragostea-nadins
Te vei preface-n bulgăr de lumină
Eu voi renaşte dintr-un clopot nins.
ROMANŢĂ PENTRU
Tu vii mereu de pretutindeni
Şi pleci mereu spre nicăieri
Eşti numai freamăt de armindeni
În verde prag de primăveri.
Tu eşti în noaptea mea lumină
Şi-n miez de zi eşti noaptea mea
Când eşti aproape mi-eşti străină
Şi eşti departe ca o stea.
Iar când apui răsari în mine
Cu neastâmpăr de izvor
Ce-mi freamătă adânc în vine
Încât mă simt nemuritor.
Şi te doresc cu disperare
Fără să vreau fără să ştii
Tu rana mea vindecătoare
Fără de care n-aş mai fi.
„Înger de rezervă” – Editura Paralela 45, 2016
NINSORI LA CLOPOTIVA
Dar astea nu-s ninsori iubito
Sunt lacrimi plânse de poet
Bat clopote la Clopotiva
În turla cerului încet.
Ding-dong auzi-le cum sună
Prin noaptea veacului de fier
M-aş căţăra până la ele
Pe dalbe funii de eter.
M-aş tot sui şi m-aş tot duce
Au lume scoasă la mezat
Mi-aş da cămaşa pe tarabă
Pentru un fulg imaculat.
M-aş tot sui şi m-aş tot pierde
Lume fardată cu monezi
Pe-un fulg m-aş vinde într-o piaţă
La traficanţii de zăpezi.
Dar astea nu-s ninsori iubito
Sunt lebede murind încet.
Bat clopote la Clopotiva
Trase în taină de-un poet.
„Fereastră de apă” – Editura Facla, 1982
INTRAREA ÎN CETATE
Râu fără leac să curgi în albii cu uimire
Când doar nisip rămâne din foste întrebări
Cândva fără răspuns. Să fii târziu izvorul
Când sute de puhoaie îngenunchează-n mări.
Să ştii că mai există atâta plâns în lucruri
Cât pleoapa roasă-a lumii abia mai poate duce
Dar să aduni zăpada cenuşa albă a florii
Şi s-o aşterni cu grijă pe rana de sub cruce.
Să vezi cum se devoră din prea multă iubire
Cuvintele-ntre ele – din nou cum se aşterne
Noaptea în turnul putred al cetăţii
Când praful de pe clopot în graiul tău se cerne.
Dar să rosteşti chiar verbul ce-ţi sângeră pe gură
Tăişul lui ce-alungă somnul căzut în lire
Va rupe rând pe rând armură dup-armură
Şi vei intra-n cetate în straiele de mire.
„Somnul în munte” – Editura Facla, 1986
CENUŞĂ VORBITOARE
Mi-e dor de-o flacără mi-e nesfârşit de dor
De-o ardere profundă şi deplină
Să intru-n focul ei mistuitor
Şi jarul să mă spulbere lumină.
Din cât am fost doar aer să rămân
Un fel de boare lină de fântână
Să mă respire veacul cel bătrân
Ca pe-o mireasmă nouă nepăgână.
Aş da orice să te ating acum
Iubire care-ai fost numai o dată
Sub mii de forme renăscând din scrum
Însă la fel ca prima niciodată.
Cenuşă vorbitoare asta sânt
Praf ce aspiră iată la rodire
Tandru aş da în floare pe-un pământ
Sătul de-atâtea răni şi cimitire.
„Cenuşă vorbitoare” – Editura Călăuza, 2006
CLOPOT NINS
Hai să ne scriem numele pe aer
Cu litere de aripi fremătând
Tăcuţi să ascultăm cerescul vaier
Nedescifrat al stelelor căzând.
Să ne întoarcem fără teamă-n ape
Şi să renaştem limpezi în fântâni
Astfel vei fi de mine mai aproape
Te voi păstra drept giuvaer în mâini.
Iar când prăpădul iernii o să vină
Să ne încerce dragostea-nadins
Te vei preface-n bulgăr de lumină
Eu voi renaşte dintr-un clopot nins.
BALADA ŞARPELUI ORB
Sub talpa casei noastre un şarpe a intrat
E mai bătrân ca piatra ce stă la temelie
Cu limba despicată de-atâta şuierat
Şi solzii roşi de drumuri bătute-n pribegie.
L-au alungat cu pietre din fiece oraş
Ca pe-un lepros ce-aduce doar lacrimi în cetate
Cu păcură încinsă i-au azvârlit în ochi
Să-şi târâie prin beznă făptura mai departe.
Şi cum umbla prin colburi cu mersul lui târşit
Prin mărăcini şi férigi pe căi împădurite
Pe unde se aud doar razele foşnind
Cum umbrele de aripi în ape neclintite
Ajunse într-o noapte lângă un deal surpat
– Pe stânca prăvălită ne-am înălţat noi casă –
Şi-n zori l-am fost văzut intrând sub talpa ei
Şi şuierând de-acolo pe limba-i ne-nţeleasă
Mi se păru c-aud un scâncet de copil
Un fel de plâns mai mult un fel de tânguire
Apoi un cântec straniu de pasăre un tril
Ce îmi bătea-n fereastră cu aripa-i subţire.
Pe la sfinţitul zilei şarpele orb muri
Pe stânca năruită din dealu-n prăbuşire
Dar eu aud şi astăzi la temelia ei
Un fel de cântec straniu un fel de tânguire.
(„Fără armură”, Editura Albatros, 1984)
DOINĂ
Melancolii de nicăieri prin seară
Adânc un dor de tine mă-mpresoară.
Şi parc-aş sta şi parc-aş vrea să fug
Să mă preschimb în flacără de rug
Să ard pe cer cu vâlvătaie-albastră
Precum ardea cândva iubirea noastră.
Dar cine azi să creadă în poveste
Şi cine în cuvintele aceste
Ce îmi răsar pe buze fremătând
Melancolii de nicăieri – nicicând?
SCRISOARE MAMEI
Cum să găsesc cuvinte să te slăvesc pe tine?
Greoi mi-e astăzi verbul şi parcă prea sărac.
Ţi-aş scrie simplu, mamă, dar simt că mi-e ruşine
Mă tem că pân` la urmă orice cuvânt devine
Literatură. Şi-atunci mai bine tac.
În neodihnă mamă în lină pâlpâire
Ca umbra unei aripi plutind peste pământ
Aşa te văd şi astăzi cu ochiul meu de mire
Feştilă preacurată a primului cuvânt.
Şi mamă spun şi mumă şi maică şi iar mamă
În părul dumitale au înflorit ninsori
Sau sunt petale albe ieşind de sub maramă
Din floarea dăruită în zi de mărţişor?
Am să-ţi aduc şi astăzi în zorii zilei tale
Un ghiocel de clopot cu clinchet de lumini
Să îl aşezi măicuţă la pieptul dumitale
Când îţi sărut adâncul din ochii tăi senini.
CĂTRE STRĂINĂ
Pe inocenţa paginii când scriu
Cumva răpit de-o taină fără nume,
Tu află despre mine că sunt viu,
Că n-am plecat cu tâmpla-n ceea lume.
Iar când sfios voi scrijeli în lut
Și-n trunchiul arborilor către toamnă,
Am să rescriu din nou de la-nceput
Povestea ta, înfrigurată doamnă!
MAI STRIGĂ-MĂ
Mai strigă-mă prin ceață cu frunzele căzute
În hohot surd pe geana edenului prădat
Să dăm foc împreună grădinilor pierdute
Și-nlănţuiţi să trecem prin fumul lor ciudat.
Mai strigă-mă pe numele cel mic de iarbă verde
Când te aud pe tine să nu am timp să mor
Să mă dezvăţ de toamnă şi să renasc din plante
Mai strigă-mă iubito pe numele de nor.
Frunzare răvăşite cad literele ploii
Se surpă-ncet lumina din seară peste noi
Și lumânarea vocii cum pâlpâie la geamuri
Ne pradă iar de straie ne lasă iarăşi goi.
Să trecem iar în casa de muguri şi de rouă
Ascunde-ţi goliciunea de flacără arzând
Ascultă-mă iubito nu plânge nimeni plouă
Bat frunzele-n fereastră și clipele trecând.
PE STREI ÎN SUS
Pe Strei în sus spre Haţeg pe albia bătrână
Prin ceaţa cuibărită în sate din păduri
Trec carăle-ncărcate cu pietre mari de râuri
Vegheate-n slăvi de zborul cezarilor vultúri.
Se opintesc ţăranii şi iau în piept colina
C-o mână-şi şterg ciorchinii de sare de pe frunţi
Cu alta ţin gârbaciul şi ard pe spate boii
Iar strigătele lor se frâng scrâşnind de munţi.
Şi parcă ei ţăranii ar fi mânaţi din spate
De nu ştiu ce poruncă ce-o împlinesc tăcuţi
Cu buze încleştate şi feţe-ncrâncenate
Pe drum bătut de veacuri de paşii lor cărunţi.
Drum hurducat ce suie sfârşind poate în ceruri
La zei părinţi în ţara cu neaua căpătâi
Acolo unde încă mai pâlpâie-ntr-o lampă
Feştila prea curată a graiului dintâi.
„Somnul în munte” – Editura Facla, 1986
LUMINĂ ADÂNCĂ
Nu-i nimic. Vom trăi mai departe
Vom visa în mileniul pitic.
Parcă ieri mai trecurăm prin moarte
Renăscuţi în cuvânt. Nu-i nimic.
Nu-i nimic. Vom cânta pentru pietre
Dacă inima lumii a-mpietrit.
Astăzi jar sub cenuşa din vetre
Mâine flacără fără sfârşit.
Nu-i nimic. Desfrunzească-se viaţa
Precum plopii-n al toamnei şuvoi.
Mai senină va fi dimineaţa
Mai adâncă lumina în noi.
„Poet de bunăvoie” – Editura Eminescu, 1996
POET DE BUNĂVOIE
Altfel mi-am imaginat eu
Grădinile Suspendate ale Semiramidei
În nesfârşitele mele călătorii pe utopice hărţi:
Fără paznici ca orice minune adevărată.
Dar azi sunt nevoit să renunţ domnule ghid
În favoarea unor miracole mai accesibile.
Cum frumuseţea nu poate fi
O aureolă aşezată pe creştetul acestor îngeri calpi
Ce exersează con fuoco la trompetă răsăritul
Vă înapoiez biletul de intrare la carnavalul uriaş
unde oricum am sosit prea târziu.
Îmi rezerv libertatea de-a rămâne
solidar cu bucurii mai simple.
Însă harpiştilor zeloşi celor dornici
De biografii pentru uzul budoarelor
Azi le declar aici răspicat:
Nu deţin paşaport spre paradis deoarece
Nu cred în iubirea din dosul uşilor pluşate.
Nu sunt adeptul lui Zen
Dar detest faptele zeilor de tinichea.
Când am împlinit optsprezece ani
Tatăl meu ceasornicarul
M-a alungat cu reteveiul din livada hesperidelor
De unde totuşi
Reuşisem să fur mărul de aur al poeziei.
„Poet de bunăvoie” – Ed. Eminescu, 1996
EXERCIŢIU DE UITARE
O vreme te voi căuta mai rar
Un timp voi fi cărare sub zăpadă
Ca flacăra ce se resoarbe-n jar
Voi pâlpâi şi nimeni n-o să vadă.
O noapte o să tac s-ascult cum mor
Poemele-n muţenie zăludă
Al lacrimilor limpezit izvor
Va susura şi nimeni n-o s-audă.
Prea mult vacarm în doar un singur veac
Sătul şi el de-a lumii cleveteală
Mă voi ascunde-n foşnet de copac
În freamătul ce-n frunze se răscoală.
Să nu te temi dacă-n târziu popas
N-o să-ţi mai bat ca peregrin la poartă
Mă vei afla-n secunda altui ceas
Ce nu va şti nicicând să ne despartă.
Ceva esenţial în mine a murit
În noaptea aceea hâdă şi nătângă
Alungă-mă sunt ţărmul părăsit
Pe care vor furtunile să-l frângă.
Dezvaţă-te de mine va fi frig
Și bezna va pătrunde în cetate
Cuvinte nu mai am să te mai strig
M-au părăsit şi lacrimile toate.
De ca şi cum eu nici n-aş exista
Azvârle-mă în foc ca pe o carte
Pe care-o vei fi răsfoit cândva
În tinereţea ta fără de moarte.
Şi fie-ţi frumuseţea veşnic chip
De soare oglindit în luciul mării
Păstrează-mă ca urmă pe nisip
În spulberul de valuri al uitării.
„Cenușă vorbitoare” – Editura Călăuza, 2006
CĂTRE POET
Tu lasă-te dus de cuvinte
De tainicul lor înţeles
Ce-ţi poate aduce aminte
De nouri curgând peste şes
De foste păduri sub ninsoare
Prin care copil ai trecut
Tu lasă-te dus de splendoare
În ceasul ce-acum a bătut.
Şi-n veacul acesta ce minte
Tu lasă-te dus de cuvinte!
|
Ioan Evu 5/9/2019 |
Contact: |
|
|
