Poeme
Coloana-mi vertebrală ca o brazdă s-a ncoviat și sunt adus de șale
Mă-nchin la chipul frumuseții tale pe cruce răstignită de tâlhari.
Un arbore din drum, mai drept și mai frumos decât mi-e chipul
Mi se înclină până la pământ pe malul unei ape limpezi, curgătoare
De floarea lui mi-e dor, dar n-o mai văd, s-a veștejit și s-a desprins
Din necuprins, lăsându-i loc cuprinsului să treacă mai liber ca un vis.
Eu merg încovoiat pe malul unei ape din care se aud noi foșnete de val
E viața mea o apă curgătoare ce se izbește crunt de piatra unui stăvilar.
Mi-a fost cuvântul sprijinul vieții de ieri, de azi și sper să mai rămână
Măcar atâta vreme cât mai pot gândi că viața e un bun prilej de a zidi
Cum poți trăi fără să speri la ora nesperatelor puteri din care smulgi.
Trec visele ca stoluri de cocori și amintiri uitate din care te desprinzi
Ai vrea să zbori dar aripile tale s-au desprins, iar amintirile te strigă
Din urmă, pe când viața te îndeamnă să le culegi și-ți ține mersul drept.
Mi-e cugetul prea plin de poezie. Din câte am citit, mi-a mai rămas atât
Ca viața-i plină de frumos dar și urât.
De-aceea aș mai vrea să scriu cum
Curge viața lumii desprinsă de sicriu.
Și cum din muguri se înalță viața
Cătând spre-al cerului înalt.
Pîământul tot e sfântă adiere și legănări în vânt.
Peisaj
Lumea trece ca o apă plină de aluviuni
Cerul tot e ca o groapă înțesată cu minuni
Soarele alungă umbre pe pământul adumbrit
De a lumii neprihană care a trecut în mit.
Pe o rană luminoasă, trece-o rază, gând de aur
Sufletul ca o grădină înflorind în primăvară,
Se închide-n colivia verdelui iubind în taină
Pe când vântul răscolește tot văzduhul ca o fiară
Aruncând în lături umbre cu privirile de ceară.
Reculegere
Adusu-mi-am aminte de anii de demult
Când visător călcam fără să simt sub tălpi
Pământul ca pe-o mamă din care m-am ivit
Oricât de aspru iarna vuind m-a viscoloit.
Eram copil de-o seamă cu pomii din livadă
Ori trandafirul cel alb de lângă prispa casei
Când îngerul de seară venise să m-adoarmă
Pe când regina nopții își răspândea parfumul.
Era un timp ferice, desprins parcă din grații
Când Dumnezeu îninde tot harul în văzduh,
Când stelele revarsă lumini prin negre spații
Iar cosmosul se pare pătruns de Sfântul Duh.
Ce haină de vecie mi-a fost sortit să-mbrac,
Dar ce păcat că totul a fost precum o boare
Care-a trecut odată cum trece orice floare,
Și am rămas cu viața tăiată să mă-mpac.
Îngerul alb
O, suflete curat precum zăpada albă
Sclipind pe munți cu ale ei dantele
Tu mi-ai legat de gât o nouă salbă
Ca să-m aduc aminte de zilele acele
Copilăria pură ca neaua din văzduh
O port cu mine-n suflet și în gând
Și trec plutind cu visele-mi arzând
Un înger alb venind din Sfântul Duh.
|
George Bajenaru / Wakefield 5/7/2019 |
Contact: |
|
|
