În numele democrației și-n apărarea libertății
Democrația vine din grecescul „demokratia”, de la „demos” – popor și „kratos” – putere, adică puterea poporului. Dicționarul Merriam-Webster definește democrația ca „guvernarea de către popor”. Să fim limpezi, de la începutul acestui demers jurnalistic, că poporul este parte constituantă a ideii de democrație, și nu un apendice care să fie consultat la nevoie în scop propagandistic.
Primele forme de conducere democratică au apărut in Atena cu câteva secole înainte de Hristos, așa numita „democrație ateniană”, prin Solon – Adunarea Poporului și Consiliul celor 400, Clistene – Consiliul celor 500, Pericle – legea cetățeniei și, cel mai important, Aristotel – democrația bazată pe libertate și egalitate.
De peste 2000 ani ne străduim să perfecționăm democrația, sau așa ne place să credem, fără rezultate permanente. Francezii, și ulterior restul lumii, au redescoperit democrația prin revoluția franceză (1789). Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a marcat începutul unei noi ere. Din nefericire revoluția franceză nu a învins, prea multe capete au fost tăiate, prea multe opere de artă au fost distruse și prea multe speranțe s-au pus în capacitatea omului de a-și iubi aproapele. „Libertate, fraternitate, egalitate” a rămas un ideal.
„Chintesența democrației se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” spunea Ion Rațiu, fie-i țărâna ușoară! Democrația nu se câștigă odată pentru totdeauna, nu se primește în dar, nu se face cadou, nu se implementează, ci odată obținută prin luptă și jertfă trebuie păstrată prin luptă și jertfă. Am putea spune că democrația este ca un organism viu, are nevoie în permanență de hrană, are nevoie în permanență de sprijin din partea cetățenilor, de votul și opinia noastră, liber exprimate într-un climat de toleranță.
Nici în țara noastră democrația nu a crescut ca făt frumos, așa cum am așteptat generații de-a rândul, bazându-ne pe basmele și poveștile noastre. În numele democrației, balaurul totalitarismului și al dictaturii și-a arătat hidosul cap, dacă nu o fi având mai multe capete pe care încă nu le-am retezat. În numele democrației „proletare” oamenii au murit în închisori, la canal, sau pur și simplu încercând să evadeze din brațele ei sufocante. Această democrație a fost numită după un timp dictatură, ce metamorfoză, democrație populară – socialistă – dictatură, sau a fost doar zbaterea omului primitiv de a depăși stadiul de maimuță agresivă și de cele mai multe ori eșecul acestei străduințe.
În numele democrației, populare ce-i drept, secretarul de partid „uda” poarta caselor, poate astfel îi va determina pe proprietari să-și părăsească satul natal, grădina cu flori și via frumos îngrijită din spatele casei, pentru patru pereți de beton cu miros de mucegai, după ce în prealabil pământul obținut prin jertfa și sudoarea străbunilor fusese naționalizat, adică furat in văzul lumii. Tot așa miniștrii guvernelor postdecembriste, noii „secretari de partid”, pictați în culori mai democratice, au ignorat speranțele și năzuințele a milioane de români, astăzi băjeniți departe de țară și cu slabe șanse de întoarcere.
În numele aceleiași democrații schiloade bunicului meu i se confisca vinul ascuns în podul casei și odată cu el și cartea de istorie a Moldovei despre cei „patruzeci și șapte de ani glorioși”, pe care copil fiind, o citeam cu sufletul la gură. Ștefan cel Mare și Soliman Magnificul nu trebuiau să intre în conștiința mea printr-o carte de istorie adevărată ci mai degrabă printr-o nesărată lecție presărată cu idei proletare. Cravata de pionier era mai importantă decât istoria Moldovei.
Este democrația fără merit democrație adevărată? Este acceptabil ca cineva ales democratic să transforme societatea după chipul și asemănarea sa? Hitler a fost ales democratic dar numai democrație nu a fost al Treilea Reich. Democrația „populară” instalată după război, numită inițial dictatură a proletariatului, a transformat societatea după chipul și asemănarea lui Stalin, așa cum democrația „originală” de după revoluția din decembrie a transformat societatea după chipul și asemănarea lui Gorbaciov, cu mici elemente de originalitate națională, cum ar fi „măi dragă” sau „măi animalule” .
În numele democrației postrevoluționare minerii au plantat flori în București, după ce cu o noapte înainte, curățiseră Piața Universității de mugurii firavei libertăți. Nu zic că au fost chemați, conduși sau îndrumați, poate sau teleportat, dar rezultatul acțiunii lor a fost primul val masiv de emigrare. În numele aceleași democrații „originale” au urmat și alte mineriade și răfuieli care au produs alte valuri de emigrare. Astfel s-a ajuns astăzi la situația în care forța de muncă calificată este în străinătate și sponsorizeză o falsă creștere economică prin infuzia capitalului de consum.
Cât de multe putem jertfi pe altarul așa zisei democrații postdecembriste, zeci sau poate sute de mii de copii trăiesc fără părinți, sute de mii de părinți nu-și văd copiii crescând și nu le oferă dragostea de care au atâta nevoie pentru a deveni membri ai societății și nu asistați sociali manevrabili în scopul susținerii suspectei democrații.
A venit timpul să facem diferența între democrația care înseamnă puterea poporului și așa zisele „democrații”, fie ele populare, originale, pre sau post decembriste, care numai puterea poporului nu înseamnă, ci mai degrabă „tagma jefuitorilor”. Românii au plecat din România pentru că sunt în permanență jefuiți și nu pentru că nu își iubesc țara, valorile și tradițiile. Hoția, în țara noastră, este sport național, iar hoțul neprins este negustor cinstit, fie și în Madagascar sau Costa Rica.
A venit vremea să creăm o Românie a tuturor românilor, român nu înseamnă în primul rând a locui în România, român este în primul rând o stare de spirit și în al doilea rând ești român pentru că vorbești limba pe care au vorbit-o Ștefan cel Mare, Cuza și Brâncoveanu, Eminescu, Alecsandri și Caragiale, vorbești limba în care s-a proclamat Unirea și Independența, vorbești limba soldaților căzuți la Vidin,Oituz, Stalingrad sau Berlin pentru a avea o țară, țară pe care noi astăzi suntem obligați să o părăsim cu milioanele. Comuniștii ne-au alungat din ograda noastră, din livada cu vișini a bunicilor, actuala guvernare ne-a determinat a părăsi țara noastră.
Să ne trezim înainte de a fi prea târziu, înainte ca alte tancuri eliberatoare să ne arate drumul către o nouă fundătură. Dacă lucrurile nu se vor schimba, și nu vor mai fi multe de jefuit, o noua clasă de sclavi va fi importată, și România la care au visat străbunii noștri și la care poate mai visăm și noi, nu va mai exista. Într-un anume fel ironic, istoria tragică cu robii țigani pe moșiile boierești se poate repeta la dimensiunea secolului 21.
Dacă schimbarea nu are loc în mod democratic, prin alegeri libere, se poate ajunge din nou la acțiuni violente sau chiar vărsare de sânge, ferească Dumnezeu. Necesitatea schimbării se simte mai mult sau mai puțin conștient. Înainte de revoluția din decembrie am afișat la gazeta de perete un articol despre poezia lui Mihai Eminescu, citând copios din Scrisoarea a IIIa, ultima parte. Securistul de serviciu mi-a făcut raport (am aflat ulterior) dar nimeni nu a rupt afișul, cu toții simțeam că schimbarea se apropie, întotdeauna vine și întotdeauna ne găsește nepregătiți.
După aproape 30 ani, versurile lui Eminescu sunt din nou actuale, iarași „fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii”, și „vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”, iar „ v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară”, iar „făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară”, și „ v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, /Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei! ”
Ce putem face? Amintindu-ne vorbele lui Albert Einstein „Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alții, rămâne pentru eternitate” ne putem întreba ce facem noi românii pentru ceilalți, pentru aproapele nostru, pentru țară? Răspunsul este: aproape nimic.
Suntem de un egoism feroce, nu vedem decât interesul personal, noi cei plecați am găsit o soluție individuală problemelor noastre, cei de la guvernare și-au îngroșat buzunarele și și-au pus odraslele în funcții bine plătite, iar votanții s-au lăsat măsluiți cu vreun kilogram de ulei, o sută de lei la pensie, bonuri de masă sau vouchere de vacanță. Puțini sunt cei care au făcut ceva pentru ceilalți fară un interes personal, și suntem o națiune preponderent creștină, dacă nu o fi și credința afișată în scopul vreunui interes personal.
Până când nu vom face ceva pentru aproapele nostru fără un interes personal, până când nu vom înțelege că facem parte din același organism care este poporul român, nu există speranța de însănătoșire, până când nu ne vom întoarce la rădăcini, la adevăratele valori prin care s-a clădit această țară (familie, proprietate, muncă, credință, dreptate, adevăr, iubire, prietenie, respect) nu vom regăsi energia dătătoare de viață care ne-a făcut să rezistăm de mii de ani pe acest pământ.
Ce mai putem face este să ne iertăm unii pe alții, să încetăm a ne mai acuza pentru tot cea ce nu am reușit în viață, să încetăm a ne mai arăta cu degetul. Da, noi cei plecați am contribuit la golirea țării de forță de muncă calificată așa cum voi, cei de acasă, ați contribuit la instaurarea unei regim semi-democratic prin votarea acelorași personaje timp de 30 ani, așteptând să se comporte diferit.
Românii de pretutindeni nu au un drept real de vot, este de neconceput ca sute de mii de oameni locuind la mari distanțe, să voteze într-un loc anume, intr-un interval orar limitat. Până când votul prin corespondență sau prin internet nu va fi instituit prin lege, românii de pretutindeni nu vor putea participa la întregirea poporului român „ în cuget și-n simțiri”, nici la renașterea țării, unde ei sau copii lor să se poată întoarce.
Referendumul este singura manifestare a democrației directe, neexercitarea acestui drept constituțional este echivalentă cu renunțarea la democrație, este deschiderea largă a ușii către totalitarism. Nerespectarea rezultatului referendumului este o încălcare a democrației de către guvernanți, fapt pentru care vor plăti mai devreme sau mai târziu, neparticiparea la referendum este o renunțare de bună voie la libertate.
În numele democrației și pentru păstrarea libertății trebuie să ne exercităm dreptul constituțional de a vota, de a alege și de a fi ales, de a ne spune opinia la referendum, care, cum și unde poate.
Pe lângă libertatea de exprimare, dreptul de a vota este poate singurul drep câștigat prin revoluție, de voturile date în următoarele alegeri depinzând viitorul nostru ca indivizi și ca națiune.
Ioan Cojocariu
Toronto, Ontario, Canada
Mai, 2019
|
Ioan Cojocariu 5/5/2019 |
Contact: |
|
|
