Ce suntem noi pe acest pământ?
Ce sunt EU? Ce ești TU? Ce suntem noi pe acest pământ?
Un fir de praf din infinit, purtat prin univers pe vânt.
Un fir de viață ce are nume, din ghemul fără de sfârșit,
Un joc al sorții ce ne duce, pe-un drum de Dumnezeu dorit.
Ce sunt eu? Un luptător pe scena vieții, mult prea singur și tenace,
Ce vrea cu gândurile sale, în vremea-i rece să se îmbrace.
Un crai rătăcitor prin lume, ce caută mereu o mare iubire,
Un foc de vreascuri mocnit, ce-și oglindește văpaia în a ta privire.
Ce ești tu în a mea scurtă viață? Poate o rază albă de lumină,
Venită în noapte de la stele, pe flori la mine-n grădină.
O stea ce-a apărut stângace, pe un cer mult prea îndepărtat,
Dar prea târziu din lunga-i cale, de mine s-a apropiat.
Ce sunt ale noastre clipe? Un torent de lavă, ieșită din adânc încins,
Dar care vântul vieții trecătoare, nici nu ști când el, le-a stins.
Un uragan ce vrea să sfarme, toate stâncile în a lui cale,
Dar se poticnește-n pietricelele ce se înșiruiesc pe cărările tale.
Ce sunt ale noastre ambiții? Valuri mult prea mici și trecătoare,
Ce încearcă să dea peste maluri, dar se pierd în razele de soare.
Niște vise prea mărețe, pentru viața noastră, puțină și ne însemnată,
Ce cu aripile ei frânte, nu cred că va putea să zboare niciodată.
Ce este al nostru Pământ? Un vreasc ce arde-n universul mare,
Un ghem de lut pe care întindem, viața să se usuce-n soare.
Un ins ce ne-a lăsat casa lui, fără de plată, spre găzduire,
Iar noi chiriași grăbiți și răi, nici măcar nu-i dăm cinstire.
Și atunci, ce suntem noi? Ce vrem? Unde oare ne îndreptăm?
Spre un munte ros de timpurii, cu clipa noastră să-l mutăm?
Putea-vom ridica prin timp, pe terenuri, din nisipuri mișcătoare,
Un castel ca să reziste o veșnicie, la viscole ploi și soare?
Întrebări la care nimeni din lume, n-o să poată să răspundă,
Numai Dumnezeul nostru, cu puterea și gândirea lui ce-a blândă.
EL ne dă la fiecare muritor, după fapte, cum i se cuvine plata lui,
Când spășiți ne-om duce-n fața-i, în împărăția cerului.
Toronto Aprilie 2019
CUGETĂRI DE IERTĂCIUNE
Când Dumnezeu atotputernic, a început prin mila lui
Să stingă focul ce ardea, pe întinsul pământului
S-a gândit că nu este bine, să stea pământul așa gol
Numai stânci și câmpuri sterpe, acoperite de nămol.
Atunci cu mintea a făcut ape și câmpuri întinse de flori.
A creat animale, păsări cu pene în sute de culori.
Să aibă cine fi cu ele și cine să le păstorească,
A făcut după asemănarea lui, seminția omenească.
Să fie toți fericiți pe pământ, a făcut grădina raiului
Ca să aibă viață fără moarte toți care-s aleșii lui.
Le-au dat la toți inimi blânde și puteri nemăsurate,
Nu se știa încă pe atunci de duhuri rele și păcate.
Dumnezeu a dăruit la toți iubirea, să se bucure de ea
Și hrană îndestulătoare, pe întinsele câmpuri creștea.
Dar... nu știu, de prea mult bine, în EVA răul încolțea
Și din fructul cel oprit pe ADAM să muște îl îndemna.
Omul își iubea femeia și s-a lăsat, încet de EA înduplecat.
Mușcând din fructul cel oprit, săvârși astfel, primul păcat
Și de atunci, câte păcate, pe bietul om l-a gârbovit,
De-a ajuns în lumea noastră, un demn urmaș nefericit.
Dumnezeu se supără și-i aruncă, cu foc, din RAI afară
Îi fericii să se înmulțească, pe rând să vină și pe sărite să moară.
Le-a dat pofta să se îmbete, cu vicii-n viață cât cuprinde,
Dar să le și plătească aspru, cei ce le cumpără sau vinde.
Am ajuns așa să vrem, mai multe în viață decât se poate
Să nu privim pe ce călcăm, când vrem să triumfăm în toate.
În lăcomia noastră mare, nu mai știm când să ne oprim,
Frate ,soră mamă, tată sau oricine, să fim doar noi, pe toți strivim.
Și de câte generații încoace de la Adam și Eva se învrăjbesc,
De nu mai ști ce are Doamne, neamul nostru omenesc.
Nu mai știm ca să alegem, un lucru bun de un păcat,
Din ura noastră fără seamăn, pe Dumnezeu l-am alungat.
*
Astăzi când mă cheamă soarta, să-mi spovedesc trudita-mi viață,
Să văd ce păcate mă apasă, că-s și eu din seminția omenească,
Simt că trebuie să mă curăț, pierdut de lume, în rugăciuni de iertare,
Căci și eu poate am vrut prea mult, de la viața noastră trecătoare.
*
Putea-vom Doamne să înțelegem, ce foc aspru a trecut peste noi,
De ce ne-am aruncat sfânta iubire și am rămas în suflet goi?
Când toate se împlinesc în voie și peste un ceas poate murim,
Putem vrea totul de la viață, când nici nu știm să o trăim?
Avem dreptul să distrugem, ce-ai creat TU, Dumnezeul nostru SFÂNT?
Să îngropăm iubirea sacră, noi târâtori, pe acest răbdător pământ?
Atunci de ce... semeni cruzi, ne alungați cu dispreț de lângă voi?
Pentru ce...aruncați fără teamă, în iubirea noastră cu noroi?
Pentru ce...pătrunși de-o ură fără margini, între voi vă blestemați?
Pentru ce... pe Dumnezeu, din sufletul vostru, fără regret îl alungați?
Oricât de multe păcate facem, un singur lucru ar trebui să-l știm,
Căci Dumnezeul nostru SFÂNT, ne îndeamnă doar să ne iubim.
Să ne întoarcem iar, la rugăciunea din altarul casei părintești,
La vorbe bune și duioase, nu la sudălmi fără oprire și povești.
Să ne lăsăm înfășurați de Duhul Sfânt, la lucru și în a noastră casă
Ca să ne primești, pe toți la tine Doamne, cu puterea ta cerească.
Să nu mai curgă ale noastre clipe in păcat, ci doar pe lângă tine,
Căci viața a fost cu noi prea aspră și am făcut atât de puțin bine.
Poate nu am știut Doamne, că am gândit lucruri pe care nu le-ai dorit,
Dar iartă-ne de acum păcatele noastre, căci prea mult am pătimit.
Toronto Aprilie 2019
ÎNCERC SĂ SCRIU
Încerc să scriu aceste versuri prin care
Vreau să arăt că poezia și iubirea nu moare
Dar niciodată nu am să pot înțelege
De ce vraja ei nu poate nimeni să mi-o dezlege?
M-am dus la preoți, doctori și chiar la ghicitoare,
Și le spuneam , în suflet, ce mă arde ce mă doare
Dar nimeni nu mi-a putut da sigur vindecarea
Decât ursita mea, izvorul de pe deal și floarea.
Floarea de măceș ce am cules-o astă vară,
Sub soarele apusului fermecător de seară.
Acolo în poiana cu izvoarele și stâncile pustii,
Unde cu brazii mei te-am așteptat să vi.
Din bogăția munților, ți-am dăruit o floare,
Ce-a înflorit sub rouă, cu gingașe petale.
De atunci, cu bucurie, în fiecare dimineață,
Flori roși-n părul tău, doar mâna mea le agață.
Dar Doamne...simt că n-au parfumul fermecat
Ca prima floare ce am cules-o pe cerul înstelat
Și clipele nu sunt ca cele ce ni le-a dat Dumnezeu,
Când primii pași, purtam prin munți doar tu și eu.
Atunci simțeam căci stelele-și ning lumina peste noi,
Acum sunt atât de triste, scăldate-n nori de ploi.
Florile de măceș sunt veștejite, fără parfum și culoare,
Iar tu nu mai ești tu și sufletul din mine mă doare.
Aș vrea, din nou, stele și luceferi să ne cadă-n cărare,
Din bogăția cerului, prefăcuți în petale de floare.
Iar cu zâmbetul tău să pictez cerul nopții de vară,
Ce ne-a ascuns în poiana pustie, seară de seară.
Acum sau mâine, sau poate, cine știe altă dată,
Vei recunoaște visul meu, ce îți vine în al tău prag
În fiecare noapte, cu iubirea mea curată,
Ce ți-am dăruit-o totdeauna, cu drag din drag.
Toronto / ON
|
Achim Bucutea 5/1/2019 |
Contact: |
|
|
