Un roman feminist de acum o sută de ani: Margarita Miller - Verghy, Theano
Scrisă acum un secol,în 1919, cartea cuprinde și ediția în limba franceză, care, probabil, a precedat-o pe cea în limba română.
Din Prefață, cititorul află că autoarea a trăit în perioada 1865-1953, fiind ignorată de istoriile literare și menționată doar în două dicționare relativ recente. Motivul poate fi faptul că a fost considerată o scriitoare minoră, sau pot fi alte motive, „independente de valoarea operei”. Este menționată opinia Biancăi Burța Cernat, care a scris despre literatura feminină interbelică, în acest sens fiind demn de menționat că de acest domeniu s-a ocupat distinsa profesoară universitară Elena Filipaș, care a avut doctorande înscrise și îndrumate în cercetarea literaturii feminine și a publicat lucrarea de sinteză academică „Studii de literatură feminină”, București, Editura Paideea, 2004.
Pseudonimele cu care a semnat autoarea, conștientă că nu va obține celebritatea, nici că va obține glorie sau bani,sunt:Ariel, Dionis, Mama Lola, Marg.M.V., Marmil, Ion Pravilă, Ilie Cambrea, alteori nesemnând deloc.Romanul „Theano” a fost semnat Dionis. Deși puțin cunoscută, Mărgărita Miller-Verghy a scris mult, adică încă trei romane : „Cealaltă lumină”, 1944, Premiul Academiei, „Prințesa în crinolină”, 1946, și „Blandina”, 1980, apărut postum, o carte de nuvele, „Umbre pe ecran”, 1935, și două cărți pentru tineret: „Copiii lui Răzvan”, 1912, și „Sanda, Anca și Mihai”, 1920. Traduceri din Regina Maria, William Shakespeare, Robert Browning, Rabindranath Tagore, iar din autorii români Mihai Eminescu și Alexandru Vlahuță.În colaborare, a publicat o antologie de literatură feminină, 1935, prefațată de Eugen Lovinescu.
Fiică a fondatoarei învățământului feminin din România, Mărgărita Miller-Verghy obține licența în științe sociale la Geneva, se înscrie la doctorat, apoi lucrează în învățământul românesc, activând ca directoare a Azilului „Elena Doamna” când publică lucrarea cu caracter pedagogic „Organizarea lucrărilor practice în Școala normală din Azilul „Elena Doamna”.
Ca și alte scriitoare românce, Dora d,Istria, Iulia Hasdeu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, a scris mai întâi în limba franceză, fiind, pe drept cuvânt, considerată o scriitoare francofonă.
În urma unui accident rutier, își pierde vederea, tragicul eveniment fiind transpus cu forță epică în romanul autobiografic publicat în anul 1944.
Care este locul acestei scriitoare,ca reprezentantă a literaturii feminine în limba română? Scrie o proză lirică și romantică, dar și de introspecție, pe linia Hortensiei Papadat-Bengescu și a lui Camil Petrescu, reușind totuși să fie o voce originală.
Prefațatoarea citează dintr-o scrisoare a Marthei Bibescu, care apreciază romanul „Theano” ca fiind „o operă încântătoare, scăldată de poezie, însuflețită de inteligență, în egală măsură precisă și vagă, ca un frumos peisaj în stilul lui Da Vinci”.
Eroina romanului, convalescentă, trăiește o suferință din dragoste, cartea având o firavă tramă epică și personaje puțin caracterizate, accentul fiind pus asupra trăirilor interioare, fără o localizare precisă în timp și spațiu a evenimentelor.
O femeie paralizată sau, mai bine zis, imobilizată, are simțurile exacerbate, ajungând adesea să-și manifeste sentimentele prin plâns, datorită amestecului de bucurie și tristețe în fața frumuseții și prospețimii unui colț de natură.
Doctorul, Sonia, Pictorul, Sonia, Efimia și Englezul sunt personaje puțin creionate, însă de mare importanță pentru eroină.
Prefațatoarea aduce în discuție trăsăturile definitorii ale literaturii feminine, enințate de criticul literar Eugen Lovinescu, studiind opera Hortensiei Papadat-Bengescu: subiectivismul, impresioniosmul, lipsa simțului epic, sentimentalismul, sugerarea, șoapta, misterul, vagul poetic, senzualitatea. Mai observă autoreferențialitatea, asocierea lirismului cu spiritul critic, inserarea fragmentelor de jurnal.
În Nota asupra ediției se precizează că romanul a fost scris în limba franceză, fiind ulterior tradus în limba română. Unele arhaisme au fost înlocuite cu elemente lexicale actuale, fiind operate modificări și în transcrierea ortografiei și punctuației. Astfel,s-a tradus moale, în loc de dulce, pentru fr. doux (referitor la o țesătură), s-au aplicat normele ortografice actuale, dar s-au păstrat arhaismele strein, vecinice, luminei, vieței, juvaer. Au fost corectate formele largele, veghia, adequate, îmbarcader, obsesiune. Ghilimelele au fost înlocuite cu liniuța de dialog. Într-o scrisoare din anul 1920, Cella Delavrancea se declară nemulțumită de traducerea din franceză, cu multe stângăcii.
Dintre secvențele specifice literaturii feminine, cu sensibilitate, receptivitate față de frumusețile naturii sau corespondențe între peisaj, starea vremii și starea de spirit, am ales câteva.
La pag.44, este o scenă cu cei doi îndrăgostiți :„Amândoi însă știau de minune să treacă pe negândite, în lungile lor convorbiri, printr-o întreagă gamă de nuanțe care mergea de la gluma copilărească până la cea mai pătimașă încordare. După câteva ceasuri astfel petrecute, se regăseau amândoi, covârșiți de fericire, dar istoviți ca după un greu urcuș”. Sau, la pag.46: „ Furtuna s-a alinat. Poate că nici el nu știe ce a citit Theano în ochii lui. Ea însă n-are să-l uite. Îi va rămâne din acea clipă amintirea că iubirea are uneori un chip care înspăimântă Și simte că iubitul, de atunci, e și mai iubit, pentru că îl cunoaște mai bine...”
Sentimentul este asociat, în alte secvențe, cu peisajul naturii (p.51), sau cu muzica (p.55).
Interesantă este caracterizarea personajului Efimia (p.94-95): „Theano nu se mai sătura privind această ființă căreia nu-i fusese hărăzită nicio bucurie și care, totuși, nu cunoștea mâhnirea conștientă. I se părea că pășește într-o lume de minuni când pătrundea în această viață, despuiată de orice podoabă, ca o pădure iarna, fără păsări și fără frunziș.”
Pe alocuri, există o generalizare sau esențializare, precum la pag.125: „Mila, dragostea, Datoria, Frumusețea, se întrupaseră în tot ce au mai esențial și mai neprețuit; și, luând fiecare obrazul unei ființe trecătoare din calea vieții ei, alcătuiau o serie de medalii vii” Sonia, Pictorul, dra Efimia, Georgie...
Și toate adăugau, pe lângă miresmele întăritoare ale codrilor, ale apelor și ale primăverii balsamul dătător de viață al caldei lor omeniri.
Astfel se deștepta treptat din aromeală sufletul ei stingher și pustiit.”
Pe ultima pagină a romanului, încă un fragment cu un pregnant caracter sentimental, subiectiv : „Dar, văzând-o cum doarme, atât de fragedă, cu un zâmbet fluturând pe buze, abia reîntoarsă la viață, e cuprinsă de o milă adâncă, ce îi sfâșie inima. Fără un cuvânt, dă drumul pe fereastră ziarului purtător de moarte, pe care vântul îl smulge și îl mână ca un vârtej...”
Romanul este reprezentativ pentru literatura scrisă de autoarele românce, cu o mică șansă de a intra în conștiința publică, la o sută de ani de la publicare, când se citește tot mai puțin, însă readucerea acestei opere literare în actualitate încununează eforturile unei cercetătoare serioase a istoriei literaturii române.
|
Corneliu Vasile 4/20/2019 |
Contact: |
|
|
