Laudă tie, interbelic românesc
"Statul totalitar sovietic a actionat metodic (...) pentru inocularea în constiinta basarabenilor a unei „amintiri” monstruoase, apocaliptice despre lumea românească de dincoace de Prut. În sufletele oamenilor a fost implantat hăul românofobiei, care reprezintă si astăzi o realitate dintre cele mai dureroase, abil speculate de fortele potrivnice cursului firesc spre reîntregirea Tării.”
Ion Constantin
Nu mă sfiesc să afirm că, pe lângă însusirile mele de român, de nationalist sănătos (încă) la minte si de unionist conceptual, mai sunt – implicit – si un laudator temporis acti, adică lăudător al timpului trecut (desigur, nu al timpului sovietic de tristă amintire!).
Voi lăuda interbelicul românesc (1918-1940) pentru că această perioadă de 22 de ani a adus în Basarabia – parte integrantă a României Mari – numai lumină, dar în acelasi timp voi lua în colimator interbelicul ruso-moldovenist, fiindcă de la el ne-au venit toate nenorocirile si tot întunericul.
Rog cititorul să nu se astepte la cine stie ce exhaustivitate sau abordare sistemică, deoarece ambele perioade au fost extrem de bogate în fapte si evenimente cruciale pentru promovarea românismului sau, dimpotrivă, pentru erodarea lui...
Sincer vorbind, n-as slobozi din tarcul emotiilor laude atât de alese la adresa interbelicului românesc dacă de-a lungul veacurilor poporul român n-ar fi fost literalmente terorizat de atotputernicul său vecin din răsărit si miazănoapte, dacă dulcea noastră Românie n-ar fi fost mereu hăituită, prădată, hăcuită si jefuită de acelasi vecin viclean, hulpav si crud, dacă diriguitorii de azi n-ar continua să denigreze cu o ură nedisimulată perioada României Mari – cea mai fastă perioadă din istoria românilor – si dacă ideologii comunisti n-ar pune în circulatie niste manuale de istorie (dez)integrată în care este proslăvită degringolada „multilateral dezvoltată” din Transnistria anilor interbelici.
Voi remarca în treacăt că ideologia bolsevică s-a prăbusit (un truism!), dar semintele ei otrăvite reîncoltesc în capetele pătrate ale guvernantilor românofobi, care îsi propun „telul măret” de „a restabili traditiile sovietice în învătământ”, care promit că „vor stopa ideologia românismului” si care lansează un îndemn de-a dreptul sinistru: „Uniti-vă într-un pumn monolit si învingeti-i pe nationalisti, unionisti, românofobi, capitalizatori, trădători si obscurantisti!”
O, slujitori ai caracatitei rosii! Nu vă opintiti să „stopati” ideologia românismului, că nu aveti nici o sansă de izbândă! Cum n-au reusit înaintasii vostri, cu tot enkavedeul si kaghebeul lor, asa nu veti reusi nici voi. Mai bine ascultati atent: Românismul are rădăcini viguroase în pământul Basarabiei si vâlvătaia de curcubeu a limbii române, a spiritului românesc nu se va preface nicicând în flacăra verzuie a cimitirelor părăsite! Aceste rădăcini sunt adânc împlântate în solul fertil al interbelicului si nimeni, oricât s-ar sforta, nu le poate nici rupe, nici smulge si nici înlocui cu radicelele viermănoase ale moldovenismului antiromânesc!...
Pentru a constientiza absurditatea si nocivitatea acestui tip de moldovenism, pentru a decela esenta românofobiei, voi face apel la întelepciunea scriitorului si politicianului Ion Vatamanu: „Comunismul este o ideologie absurdă, amestecată cu ignorantă si incultură...” Neuitatul sacerdot al verbului matern sublinia ori de câte ori se ivea prilejul, că răposatul partid comunist unic al defunctei Uniuni Sovietice a fost un partid al urii fată de poporul român si de România. Nutrite de rusi, desi reprobabile, aceste sentimente sunt, dacă nu firesti, cel putin explicabile. De ce? În primul rând, fiindcă de la 1812 încoace rusii suferă de sindromul acaparatorului. Ati mai văzut dumneavoastră hot care să prindă iubire pentru gospodarul pe care l-a prădat? Dimpotrivă, hotul se tine si cu dintii de obiectul furat si se gândeste cu groază si ură că într-o zi, neagră pentru el, gospodarul, zbârlit de mânie si pufăind avan pe nări, mai fiind însotit si de niste vătăsei vânjosi, îi va cere să-i restituie obiectul subtilizat. Si-atunci, s-a zis: nu va sti încotro s-o apuce mai întâi!... Asa si cu rusii, mai concret, cu Ivan-acaparatorul, cu Ivan cel fără de tară si fără de Dumnezeu. De aproape două secole stă el călare pe divanul românului (a se citi: Basarabia românească) – mai întâi ca brigand tarist, apoi ca „glorios” tâlhar – si de tot atâta timp dârdâie de frică la gândul că proprietarul de drept va trece Prutul si-l va soma să coboare de pe divan si să se ducă în ... „chirza” mă-sii, adică pe urlati după ceilalti. Ujas! Dârdâie de frică precum spuneam si spumegă de ură fată de proprietarul păgubit de el, care nu vrea să înteleagă ce fericit este el văzând cum odraslele lui dorm pe podele în loc să se lăfăiască pe divanul lor. Boje moi! Ce român nerecunoscător! Dacă nu va pricepe că eu îi sunt binefăcător, îi voi lua si casa, si tot ce mai are pe lângă ea. Românii vobsă îs nationalisti si expansionisti. Agresori si jefuitori. Limba le este primitivă, săracă, în vocabularul lor nu găsesti nici cuvântul „voina”, ei zic „razboi”, adică jaf, banditism!
Pe lângă aceasta, rusii mai au un motiv „istoric” să-i urască pe români. Venind în contact cu românii, pe care îi considerau niste înapoiati (sic!), dar care, după cum se stie, au fost mereu prezenti în inima Europei, si s-au înfruptat copios din civilizatia europeană, contribuind si dânsii la propăsirea ei, rusii s-au simtit inferiori acestora la mai toti parametrii spirituali, ceea ce le-a augmentat ura fată de urmasii lui Traian, fapt remarcat încă de Mihai Eminescu în articolul său „Bucovina si Basarabia”: „Tocmai fiind pusi în contact cu rusii (mai ales după 1792, când soldatii tarului au ajuns să-si spele cizmele în apele Nistrului – n.n.), românii erau mai mândri de românitatea lor (...). De câte ori rusii se vor pune în atingere cu noi, trebuie să simtă superioritatea individualitătii noastre si să ne urască mai mult si tot mai mult”.
...Nu voi exagera dacă voi spune că rusii (comunisti ex officio) au ajuns de-a dreptul proverbiali prin ura lor fată de români. La fel de adevărat este că românofobia – boală incurabilă a comunismului autohton – este proprie anume rusilor ca venetici. Cât despre românofobia moldovenilor, ea este achizitionată de la venetici! Rusificati (nu atât la nivel de limbă, cât la nivel de mentalitate), comunistii moldoveni s-au trezit făcând politica românofobă a veneticilor, devenind astfel simple marionete ale acestora si pierzându-si capacitatea de a întelege că prin activitatea lor obedientă îi ajută pe dusmanii de moarte ai românilor (vezi opiniile lui C. Stere) să ne distrugă neamul. Această atitudine sinucigasă, potrivit conceptiei lui Freud, si-ar avea originea în abisul inexorabil al instinctelor canibalice! Comunistii mancurtizati contrazic astfel întelepciunea populară care ne învată: Nu da ciomag cui nu-i esti drag. Ei sunt în dezacord si cu definitia echilibratului istoric român Xenopol: „A face politică rusească este a da noi însine arma în mâinile ucigasului”.
Numai românofobia neînfrânată a guvernantilor comunisti-moldovenisti si numai prosternarea lor nătângă în fata Kremlinului imperialist au făcut cu putintă la noi aparitia unor manuale antinationale în care interbelicul românesc fie că e trecut sub tăcere, fie că este denigrat/batjocorit cu o nesimtire curat porcină, fapt care a stârnit indignarea pe deplin îndreptătită a tânărului sociolog român Dan Dungaciu:
„A face din interbelicul românesc perioada cea mai neagră din istoria teritoriului dintre Prut si Nistru în manuale care (dez)integrează istoria, în discursul politic sau oriunde altundeva este absurd, fals si inacceptabil” („Flux”, 25 sept. 2006).
Redutabilul analist Dan Dungaciu, care are pretioasa calitate de a tine strâns în mână firul cauzalitătii, asa cum l-a învătat Eminescu, este aici, cred eu, prea indulgent cu clevetitorii României si ai natiunii române. Se stie că interbelicul românesc, adică perioada României Mari, din care făcea parte si Basarabia de curând evadată din „închisoarea popoarelor”, a fost o perioadă de nemaipomenită înflorire pentru moldovenii basarabeni si a prezenta această perioadă drept una neagră, nefastă, cum o înfătisează detractorii de meserie, nu este pur si simplu absurd si fals, este o infractiune gravă pe care as numi-o crimă de leznatiune (prin analogie cu crima de lezmajestate – ofensă adusă unui suveran).
Pe fâsia de pământ din partea stângă a Nistrului, la care avea să ne alipească „pe cale pasnică” mustăciosul călău al omenirii, bântuiau în acei ani teroarea si vărsarea de sânge. Mii de oameni luminati au devenit pe nepusă masă „dusmani ai poporului”, sute de intelectuali modesti, printre care si multi basarabeni, au fost exterminati doar pentru faptul că avuseseră îndrăzneala de a fi promovat limba română literară si alfabetul latin. Au triumfat fortele întunericului, care n-au ezitat să dea drept limbă literară „moldovneasca” lor înfiorătoare, un gretos talmes-balmes de cuvinte luate din trei limbi. Iată un exemplu: „Iaceisîli gospodkolnisi dupa prilucrarea-ntoarsirii KT al PK(b) din tăt Soiuzu dila 3 senteabri dispri-ntâlnirea anului a triilea a sinsianimii, o aratat cî eli cu lucru lor tari so dipartat dila veata gospodăreascî a colictivilor”. Vă înfătisez si foaia de titlu a unui „manual” apărut la Tirispolea până la „eliberarea” Basarabiei, fiind „tradus” de pisateliu Ivan Kanna: „ÎNVĂTĂLNIC pi obstestiintî. Temeliili zădirii sotâalisti. Slobozâsu a II-lea. Pintru anu a VI di învatamânt. Sectoru stiintâinic-metodisesc (...) l-o’nvoit pi învătălnic pintru înfolosârea ca învătălnic în scolili disteptării sptâali. Tradus din ukrainesti di I.I. Kanna. Editura statnicî a Moldovii. Tirispolea, 1931”. Îmi aduc aminte că pe vremuri vojdiul moldovenilor Ivan Bodiul, care nici măcar santist nu era, fiind născut în s. Alexandrovka, reg. Nikolaev, se stropsea avan la noi că nu dăm destulă cinstire „marilor” pisateli (Coroban le zicea pisateli) Kanna, Barski, Korneanu s.a., considerati de el „osnovopolojnisi” ai literaturii (a se citi: lătrăturii) moldovenesti!
Din „ajiunsurile culturnisi” ale interbelicului „moldovenesc” spicuim cu titlu de curiozitate patologică si următoarea „vomă” antiromânească:
„Nouî nu ni trebu gramaticî litirarî româneascî, câci cu asă gramaticî noi om înădusî di tăt limba noastrî dreaptî moldovneascî”.
Curat dreaptî!
...La 25 aug. 1998 scriam în „Tara”: „Martea trecută dl Dumitru Crihan a publicat în ziarul nostru un judicios articol în sprijinul Declaratiei Asociatiei istoricilor din R. Moldova, care nu este de acord cu prevederea din decretul prezidential nr. 666-II privind sărbătorirea celei de-a 75-a aniversări a aparitiei gazetei „Plugarul Ros”. Nu văd nici eu ce motivatie logică ar putea avea această „festivitate”. A sărbători un eveniment înseamnă a-ti manifesta sentimentele de admiratie, de bucurie fată de acest eveniment. Poate fi oare considerat prilej de jubilare evenimentul aparitiei unei publicatii pur staliniste, care nu emană decât aburi otrăviti ai celei mai desăntate românofobii? Căci ura fată de România, fată de tot ce este românesc chifteste din fiece număr al acestei publicatii”.
...Am la dispozitie nr. 104 din 7 mai 1926 al „Plugarului Ros”. Dacă aveti inimă tare, cititi în acest număr articolul Turbăsiunea cârmei românesti:
„Douî-trii zâli în urmî tiligrafu ni-o adus stiri, cî „România Mare” cu tătu o turbat. O turbat, cum di bunî-oarî turbî cânii, cum turbî juvinili sălbatisi. (...) Trebu să luîm în samî, cî din anul 1918, când „România Mare” (...) s-o „îmbogătât” cu mai multi pomânturi sî cu vre’o 19 milioani di trăitori – pisti dâns o dat boala turbăsiunii. Sî ghini întăles, cî călăii di cârmî din „România Mare” o fost nevoit, ca sî turbi. Apucând cu hapca atâta lumi, cari numa si gustasî dulsimea Revoliutâei Mare, călăii, ca s’îsi supui aiastî lumi rejîmului românesc, o dat drumu dila lantuh cânilor di jandari, aghentâlor di ohrancî sî ofitărilor, pi caru i-o avut la’ndămânî (...) Sî astâz, la a noulea an di „îmbogătâri”, călăii o întăles, cî „supusâi” nu gândesc românesti, nu sî tem di stâlsiri. (...) Sî turbăsiunea di pi urmâ io pălit la criir. O nii di haidăi, o nii di ticălos, o nii di cani turbat, cu spumi la gurî, o fost trimăs din Bucuresti în Basarabia, ca sî arăti basarabenilor rejâmul sî cultura sălbaticî a „României Mare”. Atunsi haidăii, blagoslovit di sel mai glavnic haidău din Basarabia – episcopu Gurii – sî aparat di voinica oasti româneascî, zâua-neaza mari o înseput a bati munsitorii din Chis-nău (...). Suti di munsitori, trăitori basarabeni sunt (!) stâlsit, omorât. Sî numa di aseia, cî ii îs basarabeni sî nu’s români, numai di aseia, cî ii nu gândesc românesti (...).
Dar toati au sî sfârsâtu lor. Noi credim, cî siasu di răsplatî sî aprochii, când li-am scri călăilor di români răspuns pintru fii cari chicăturî di sânji vărsatî di ii pi pomântu noroadelor subjugati.
Milev D.
Ce e asta, oameni buni?! Delirium tremens? Criză alcoolică? Halucinatie? Dementă? Nu, e rânjetul hidos al moldovenismului antiromânesc – molimă de sorginte moscovită, care atacase de pe atunci, îndată după 1918, mintile nenorocitilor de santisti, e ura lor debordantă împotriva României Mari, care îngloba, fireste, si Basarabia, poreclită „pomânt rusăsc”...
Si acum – scriam în august 1998 – „dat” să sărbătorim... Ce să sărbătorim? Românofobia puturoasă a „Plugarului Ros”? Limba sa, vorba regretatului Crihan, „mai rea decât infectă”? Ba să ne ferească Dumnezeu!
Duhul necurat a fost acela care m-a îndemnat să-i arăt mâzgăleala mai sus reprodusă marelui Eugen Coseriu, acest stejar cu rădăcini basarabene si coroană întinsă peste zările lumii... Ilustrul savant a citit cu greu „op”-ul citat si mi-a spus posomorât:
„Se vede că tipii acestia, adevărati slujitori ai întunericului, nu aveau nici un Dumnezeu din moment ce si-au îngăduit să astearnă pe hârtie o astfel de hulă vizavi de o înaltă fată bisericească... O să plătesc unui preot să citească un acatist pentru iertarea blasfemiei, comise de ei, dar cred că nici bunul Dumnezeu nu-i va ierta... Trebuie să vă informez că ÎPS Gurie Grosu, „sel mai glavnic haidău”, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a avut Basarabia, îmi era rudă destul de apropiată: văr cu mama tatei, mosul meu. Avea faima unui bun român si a unui îndrăznet apărător al onoarei Bisericii Ortodoxe. Când regele Carol II a venit în vizită la Chisinău (1940), însotit de Lupeasca, detestata lui tiitoare, Gurie l-a oprit să intre în incinta Catedralei, zicându-i: „Măria ta, de ce nu lasi curva?!”... A preferat să înfrunte mânia regală, dar n-a îngăduit să i se spurce Biserica!...
Respectul cu care-mi vorbea E. Coseriu despre demnitatea Mitropolitului Gurie m-a făcut să mă gândesc cu dezgust la lipsa de autoritate morală a unor clerici din R. Moldova, pe care a stigmatizat-o ÎPS Antonie Plămădeală:
„Mai gravă si mai de neînteles (...) este atitudinea unor ierarhi si preoti basarabeni, români, care, în dispretul atâtor jertfe, atâtor crime împotriva neamului lor, a neamului nostru, se închină în continuare, bisericeste, celor de la care au avut întotdeauna numai de suferit. Asupra acestei „închinări” nimeni nu va putea găsi vreodată cuvintele cele mai grele cu care ar trebui descrisă. Istoria va face dreptate. Si va fi fără milă. Si judecata lui Dumnezeu va face dreptatea ultimă, fără întârziere! (v. „Adevărul despre Mitropolia Basarabia”. Bucuresti, 1993).
Voi sublinia că ÎPS Gurie Grosu era, de fapt, ceea ce trebuia să fie: un mare nationalist român. Încă înainte de Unirea din 1918, sfintia sa scria cu aceeasi demnitate crestinească:
„Este un lucru înjositor si de rusine când un om se leapădă de natiunea sa si îsi ascunde atârnarea către poporul său rodnic (adică poporul care l-a născut – n.n.). aceasta e ca o lepădare de tată si de mamă”!
...Acum voi face niste precizări necesare. Cei tari de cerbice, care au citit până la capăt textul cu „turbăsiunea cârmei românesti” au observat, desigur, că el a fost semnat Milev D. Acest individ, desi este prezentat ca literat „pozitiv” în recent apărutul Dictionar al scriitorilor români din Basarabia, nu era santist propriu-zis. Originar din Baurci-Moldoveni, jud. Cahul, a fost „trecut” în Transnistria în 1924 (!) într-un mod cât se poate de dubios... Ce căuta el, cetătean român, dincolo de Nistru? Si ce l-a făcut să scrie atât de batjocoritor despre fosta lui patrie? În orice caz, românii i-au crutat viata, pe când „haidăii” ruso-moldovenisti l-au împuscat, în 1937! „Asa de târziu?” se vor întreba cei care au luat cunostintă de mârsăviile scrise de el despre „rejâmul” românesc din Basarabia interbelică...
Mostre noi de limbă „moldovenească”, momente la fel de ilariante, ne oferă istoricul Gh. Negru în utila sa carte „Politica etnolingvistică în RSSM” („Prut International”, 2000). Dacă aveti răbdare, cititi si „savurati”:
„Despre moldoveni ca despre o „natâi osăghitî” care suferă în Basarabia „asuprirea politicii nationale a clasurilor povătuitoari românesti” s-a vorbit la „întâiu siezd a Obstii Bădărăbenilor”, care „s-o pitrecut la 9-12 florari anu 1925 în Moscova” în „zâua di împliniri 7 ani din vremea scoaterii hotărârii vânzătoari a Sfatului Tării uzurpatic dispri „unirea”, dispri „întorlocarea” Basarabia cătri maică-sa România”.
Din fragmentul ce urmează, extras dintr-o brosură apărută în 1932, veti afla că reteaua de căi ferate s-ar numi „moldoveneste” mreja serodrumnicî” si că „priblizitel’no” s-ar traduce „aprochietnic”. Cititi, cititi:
„Noi pripunim, cî mreja serodrumnicî ori sî creascî la sfârsitu sinsiansii aprochietnic di 30 di nii di kilometri. Zâdirea aiasta a drumulu nouî trebu sî margî cum pi linia discărcării îndreptărilor încarcati, asa sî pi linia drumurilor di ser pioneresti în raioanili diosăghiti...”
Iubiti cititori! Când veti avea vreo sindrofie în familie si veti observa că oaspetii au alunecat în acreala plictiselii, nu le debitati bancuri gabrovene si nu faceti tumbe în fata lor, e destul să le cititi câteva mostre din pasajele de mai sus si gata, antrenul general e asigurat! Iar după ce veti râde pe săturate, să stati si să vă gânditi la pericolul de moarte ce ne-ar fi pândit în cazul când moldovenistii românofobi ar fi reusit să „implanteze” acest dezastru lingvistic si la noi în Basarabia. Căci atunci, în interbelicul ruso-moldovenist, a fost „asasinată” însăsi ideea de creatie, deoarece cu o asemene „limbă” nu se putea crea nimic binecuvântat de Pronia Cerească.
Anume interbelicul cel cu seceră-si-ciocan în frunte a fost cazanul drăcesc în care se prepara v spesnom poredke o natiune si o limbă „moldovenească”, amândouă, chipurile, net superioare natiunii si limbii române. Ilustrul savant Eugen Coseriu a făcut lumină si în ce priveste această cotcărie comunistă. În cea de-a doua vizită în Basarabia (1993), Domnia Sa a spus răspicat:
„Eu am crescut cu român si, pe vremea copilăriei si adolescentei mele, petrecute în Basarabia, nu se punea această problemă a unei limbi moldovenesti si nici nu ne închipuiam că ea s-ar putea pune cândva si cumva – fiind nestiutori de ceea ce se întâmpla dincolo de Nistru, unde se pregătea despărtirea limbii române din Basarabia de limba română ca atare în totalitatea ei...”
Un alt român basarabean celebru, scriitorul Paul Goma, vine să întărească acest gând:
„Acolo (adică pe malul stâng al Nistrului), în primii ani de existentă a RASSM, s-a creat o „identitate”, o „cultură”, chiar limba-care-nu-există: limba moldovenească”...
În timp ce „dincolo de Nistru” bântuia teroarea bolsevică, hălăduiau incultura si obscurantismul sovietic, pregătindu-se tăvălugul ce urma să strivească România Mare, care stătea ca un os în gâtul Kremlinului imperialist, în Basarabia era „la putere” învătământul român de tip european. „Scoala românească interbelică afirma E. Coseriu într-un interviu publicat la Tübingen în 1974 – mi-a dat foarte mult. Învătământul liceal a fost pentru mine de o importantă exceptională. Mi-am dat seama mai târziu, umblând prin multe tări, chiar dintre cele mai înaintate, si luând contact cu numerosi oameni, cât de mult stiam eu din liceu în domeniul istoriei, al literaturii franceze, al limbii si literaturii latine. Chiar în scoala primară am avut un învătător dotat exceptional, Roman Mândâcanu. (...) Am făcut apoi, după liceu, un an la Universitatea din Iasi, unde am învătat foarte multe lucruri de la profesori ca Iorgu Iordan, G. Călinescu, P. Caraiman, D. Găzdaru...”
Este vorba de interbelicul românesc (1918-1940), cea mai fastă perioadă din întreaga istorie a Basarabiei. În toată România Mare domnea în acesti ani o atmosferă de efervescentă culturală, de care a stiut să beneficieze si Eugen Coseriu...
(În treacăt fie zis, comparând învătământul sovieto-moldovenesc cu cel românesc din perioada interbelică, bunul meu vecin si prieten Ion Osadcenco, profesor universitar de elită, făcea o glumă amară: Până să ajungă savant la Ocademie, moldoveanul trece prin scoala mediocră si prin... inversitate.)
Toată această perioadă a fost si o adevărată primăvară a limbii române!
Ce mai tura-vura, în această durată de timp, în Basarabia românească – repet la unison cu analistul Dan Dungaciu – existau conditii de nemaipomenită dezvoltare culturală si e păcat de Dumnezeu să treci sub tăcere ori să denigrezi o perioadă atât de benefică pentru poporul român...
Din cei 22 de ani, pe care comunistii îi hulesc cu atâta înversunare, a izvorât lumina cărtii, a limbii române, a culturii, a spiritualitătii românesti si europene.
A fost o perioadă de ridicare spre senin, de încurajare a talentelor, de cultivare si conjugare a eticului si esteticului.
Limba română a moldovenilor basarabeni era grădinărită cu grijă în asezămintele de învătământ de toate tipurile, pe care le puteau frecventa toti copiii acestui meleag, indiferent de nationalitatea lor.
Deosebit de populare si democratice erau scolile normale, la care umblau să se facă învătători mai cu seamă fiii de tărani, cum a fost si tatăl meu.
La licee se făcea de asemenea carte bună si se puneau baze solide pentru dezvoltarea ulterioară a personalitătii. Ne-o spune însusi Eugen Coseriu în amintirile lui de peste ani...
|
Valentin Mândâcanu 4/13/2019 |
Contact: |
|
|
