„Sub semnul amurgului” - Gâlcevnicul ( I )
Cuvânt lămuritor
Să vedeți! Într-o seară mă trezesc la ușă cu amicul meu Costică, inginer talentat și chiar titular al unor brevete de invenții, că mi se prezintă cu o mutră lungă și importantă, având în mâini și o ditamai pungă de plastic, pe care mi-o vâră sub nas, zicând scurt:
- Uite ce ți-am adus!
Eu dădeam să-l poftesc înăuntru, el, nu și nu, că e grăbit.
- Ce e cu asta?, îl întreb.
- Păi, să vezi, ieri seara veneam și eu, ca omul, de la lucru, adâncit în gândurile mele, când, în dreptul clopotelor ălora mari, de plastic, pentru colectarea selectivă a deșeurilor, mă împiedic de un pachet de hârtii, făcute teanc și legate cu o panglică decolorată ce fusese, probabil, roz. Ca orice intelectual ce se respectă, i-am tras un șut, să-l trimit lângă celelalte pachete asemănătoare, că mai erau două, căzute lângă clopotul ăl galben, numai că, răsturnându-l, mi-a atras atenția scrisul caligrafic, cu cerneală mov, de pe un plic ce era deasupra. Mă aplec, iau teancul, îl cercetez și constat că erau nște scrisori datate de acum o sută și mai bine de ani dar...toate în limba franceză, cu care, știi, eu n–am fost tocmai prieten. Ălelalte pachete erau cu niște manuscrise, caligrafiate cu aceeași cerneală mov, dar ,deși erau în limba română, păreau să fie mai degrabă în limba cronicarilor, așa că, profesore, ăstea fiind toate de resortul tău, poftim, ți le-am adus ție!
Acestea fiind zise, amicul mi-a pus punga cu hârtiile în brațe și a făcut stânga-mprejur. Eu le-am luat și...le-am pus bine, așa de bine că am uitat de respectivele hârtii până când, la curățenia generală prin casă, nevastă-mea apare, intrigată, cu punga respectivă, să mă întrebe ce e cu ea și ...ce căuta în spatele fotoliului. Am bălmăjit eu ceva relativ la amicul Costică, dar ea a plecat nemulțumită, reproșându-mi lipsa mea de dragoste față de...ordine. În sfârșit, cum au urmat o serie de zile ploioase, la începutul vacanței mari, am rămas acasă și am avut timp să cercetez conținutul respectivelor documente, în care am găsit o poveste încâlcită, pe care pot să o rezum astfel: Prin 1914 sau 1915 profesorul, se pare că de istorie, Bazil Popesco – așa se iscălea și toată corespondența lui era în franceză - a aflat că niște muncitori au găsit în peretele unei clădiri vechi de pe Lipscani, pe care o demolau, niște sticle în care fuseseră înghesuite oarecari documente, făcute sul. El a reușit să le scoată, fără să spargă sticlele, le-a citit și le-a transcris cu litere latine, pentru că erau scrise cu chirilice, în limba română veche, mai modernizând, pe ici-pe colo, limbajul arhaic, greu de înțeles în totalitate de către contemporani. După transcriere, profesorul s-a gândit să pună la adăpost manuscrisul original, pentru că România tocmai intrase în Primul Război Mondial, așa că l-a depus la...Biblioteca Universitară din București! O idee la fel de bună ca aceea cu punerea la adăpost a tezaurului Băncii Naționale la Moscova! În decembrie 1989 niște ticăloși de ultimă speță au incendiat Biblioteca și așa, manuscrisul s-a făcut scrum! A rămas să considerăm drept bună doar transcrierea profesorului Bazil Popesco. Despre acest profesor am aflat că a activat la Liceul „Carol” câțiva ani, până în 1916, când a fost mobilizat pe front, cu gradul de căpitan, și că a fost detașat pe lângă Misiunea Militară Franceză, lucrând cu generalul Berthelot, că a participat și la campania din Ungaria, activând la Budapesta până în anul 1920, apoi a fost pe la Paris, și că, la parada din octombrie 1922, când cu încoronarea regelui Ferdinand, de la Alba Iulia, venind călare în cortegiul regal, calul lui s-a speriat de o domnișoară care-i întindea un imens buchet de flori, s-a cabrat, a alunecat pe pavaj, trântindu-l pe bietul profesor, ce ajunsese maior, acesta pierzându-și conștiența ca urmare a loviturii la cap. La spital și-a revenit , dar își pierduse complet memoria și, în plus, nu mai știa să vorbească decât ...în franceză! A fost, prin urmare, lăsat la vatră și pensionat și...i se pierde urma, cum se zice, în...negura istoriei. I s-ar fi pierdut de tot dacă, în seara cu pricina, amicul Costică nu s-ar fi împiedicat de teancul de scrisori vechi. Așadar m-am simțit dator să re-transcriu manuscrisul descoperit de bietul Bazil, de data asta pe calculator, ca să poată fi citit și de alți amatori de istorioare și de...istorii, pentru că, mărturisesc cu mâna pe inimă, mi-a făcut o mare bucurie citirea lui, și de ce n-aș împărtăși această bucurie și cu alții?
Iată-l!
GLAVA SAU CAPUL DENTÂI,
carele cuprinde predoslovia și începutul gâlcevilor lumești den vremea lui Antonie Vodă, arătându-se și întâia pricină
Dragii mei cetitori, carii cu bunăvoință vă aflați acum cercetând roadele ostenelilor peanei mele, vă mărturisesc cum mi s-au cam îmbârligat mințile den grija cugetării, cum să încep istorisirea acestor gâlcevi, că de fapt nu iaste doar o singură poveste ci suntu mai multe, și toate acestea se găsesc legate între ele precum verigile de la un lanț, dar și învârtejite ca vrejul de la viță, că unde cați să dai de capăt, găsești altul și ar altul. Câtu iarăși să încep de la coadă, adecă den zile noastrele, cele de subt oblăduirea slăvitului voievod Costandin Brâncoveanul, iarăși nu se cade, că nu iaste pre firea lucrurilor să meargă de la coadă spre cap, chiar dacă sântu jivine ca racul, de înoată dând tot îndărăpt.Așadar nu-mi mai rămâne decât să încep fără cap și fără coadă, trăgând nădejde că m-o ierta cetitoriul, încercând și să lămuresc de ce un neam ca al nostru, carele iaste mult mai puțin gâlcevitoriu decât altele deprinpregiur, ce au venit asupră-ne cu cârcotă și zavistie, ajuns-au gazdă acelor amestecături, spre învățătură de minte urmașilor. De vor fi învățat ceva au ba, nu poci eu a spunere, dar se va vedea, că nu degeaba zicea neștine: „Dacă nenai puterință, la ce chichirezi gâlceavă”? Nu-i mai puțin adevărat că cetisem, în tinerețile mele, o carte den cele vechi, carea, pomenindu de întâile călătorii ale lui Sânandrei pre meleagurile Dachiei, aista fiindu numele cel vechi al țărilor noastre, cându preacuviosul sfânt părinte venise să predice învățăturile mântuitorului nostru Isus Christos printre păgâni, izbutind preasfântul să-i creștineze și pre cei barbari, cică s-ar fi întâlnit într-o bună zi cu un țăran necăjit, că tocmai îi murise capra și se afla, sărac lipit, la bordeiul său, făr de niciun sprijin. Mângâindu-l adecă cu cuvântul Domnului și întrebându-l cum i-ar putea ușura suferința, ca să-l scoață den răstriște, i-ar fi grăit acel țăran cam așa: „Patre, atque vicini capra moritura sit”, adecă, pre limba noastră „să moară și capra vecinului”! pentru că, vedeți dumneavoastră, în vemurile acelea, de demult, chiar și țăranii proști grăiau latinește! Aflându eu acest fapt, la școala cea domnească den Târgoviște, tare m-am minunat, dar așa au fost mersul vremurilor și încă multe ciudese s-au mai întâmplat. Mai zicea un dascăl grec ,de la Școala Domnească a lui Matei Vodă, den Târgoviște, carele nu puțină carte știa, pre numele său Pantelimon Ligaridis, cum că treaba cu capra vecinului s-ar fi scris și pre stema vechii Dachii, dar eu , neaflând vreo stemă așa de veche, nu poci ca să adeverez suszisa aceluia. Văzând însă cum iaste împărțitu neamul nostru cel rumânesc în trei țărișoare, mulți den neamul nostru fiind și căzuți subt stăpânire străină, înclin să crez că așa-i firea nostră, să privim preste gardul vecinului, să vedem paiul den ochiul său, iar trebușoara noastră să o cam lăsăm de izbeliște. Tot prin vechile steme cică ar fi fost scrise și aceste vorbe: „Nec cura, nec labor, sed otium bellumque”, adecă în loc de grijă și neodihnă, rămas-am cu îndemnul la gâlceavă și la lene.
În sfârșit, ca să nu o mai lungesc, ostenindu-vă cu o nesfârșită predoslovie, de care bineînțeles că nu duceți lipsă, haideți să vă grăiesc ,în sfârșit, despre acele pricini cari l-au dus pre diacul Ioan Costandin, den târgul vestit al Craiovei, să bată iarăși, dupre mai bine de zece ani, calea spre orașul scaunului domnesc al Bucureștilor. Trebuie să amintesc mai întâi cum că acest diac avusese nescari cărți domnești, de mare însemnătate pentru dânsul, una de la răposatul întru slavă Matei Voievod și altele de la neasemuitul între cărturari și viteaz ca Mihai Vodă Viteazul, cel den vechime, acela ce la început numitu-s-a Radu Mihnea, al treilea cu acest nume, și carele, dupre pilda vrednicului său înaintaș, încă spre marea lui cinstire, și-a schimbat numele în Radu Mihai Voievod, spaima turcilor și urgia boierilor hicleni.Acele cărți domnești cuprindeau oarece porunci de taină dar și scutiri de dajdii și de bir, și de celelalte mâncături de preste an, numai că, în vremurile cele tulburi, când cu năvala dușmanilor, cărțile s-au pierdut, fiind diacul plecat prin ăle țări străine, cu porunci de taină de la domnie. Dupre ce s-au întors diacul teafăr la casa lui, ba încă și cu folos, întorcându-se trei, că plecaseră doi, el și cu trăsnita de nevastă-sa, Lia, fata lui Pătrașcu Coste, neguțătoriul den Craiovă, de-l făcuse să jure că fără ea nicăieri nu va mai pleca, că trecuse și prin primejdie de moarte den pricina lui, și i-au născut muierea prin cetatea Viianei un băiat. Numai ce au trăit ei în pace vreo câțiva ani. În zilele lui Radu Leon Vodă, cel iubitoriu de greci, început-au nepriiatenii a-i aruncare voroave pizmașe, că de unde atâta scutire dacă nu poate arăta cărțile cu pricina. Cam așa zic eu că se întâmplă cu oamenii cinstiți, nu se poate să nu capete dușmani den ceata neisprăviților, mai ales că diacul Costandin slujise cu credință lui Radu Mihai Vodă, carele pre mulți hicleni răspopise în scurta lui domnie. Și ca să moară și capra vecinului, precum zis-a pilda cea veche, au purces acei zavistnci, duce-li-s-ar pre pustii numele și neamul, cu pâră dușmănoasă la vodă Radu Leon. Se nemeriseră priiateni de cârciumă și urzeli cu acei zavistnici nescari venetici greci, de-ai lui Leon vodă Stridiagiul, unul Sima Cloțara, cu nume potrivit dupre cloța înțăfoiată și cârâitoare, de-i puțea și gura, iar când vorovea, împroșca cu scuipat și se băga în sufletul omului, de-i venea ăluia să-și verse și mațele, iar celălaltu, Raicos Papadimi, fost cămăraș domnesc la Vel Ocnă, la fel de pus pe căpătuială. Avându aceștia intrare la păroșeniile de boieri țarigrădeni, aduși de Stridiagiul ,că luase domnia cu ajutor de la ei și le era dator pentru zecile de pungi de galbeni împrumutate, cu care-i mituise pre vizir și pre sultan, urzit-au acești gânduri negre de urgie pre capul bietului diac den Craiova, prepuindu-l cum că ar fi zis și ar fi făcut câte altele împotriva lor și a domniei Stridiagiului, ceea ce nici că era depate de adevăr. De un fir de păr atârnase viiața diacului Ioan Costandin, că priimiseră armașii poruncă să-l aducă ,legat în fiare, la Curtea Domnească, dar s-au înturnat de la Slatina, că a venit mazilie pentu Stridiagiu, în luna lui mărțișor, dupre ridicarea boierilor den dreapta Oltului, în frunte cu Pârvul Obedeanul și așa au scăpat țara de Pavalache, Sofialâul, Balasache, Muțunache și alți spurcați țarigrădeni, veniți ca lipitorile, să ne sugă sângele! Așa l-au ales boierii, la Țarigrad, pre Antonie Vodă den Popești, boier bătrân, bun și blând, adecă prea blând până la urmă, că mai mult au domnit Cantacuzinii și alde Mareș Băjescul, marele ban, decât măria sa domnul. A pățit Radu Leon Vodă Stridiagiul la fel ca și taică-său, Leon vodă, cu treizeci și șase de ani în urmă, de l-au alungat tot boierii den dreapta Oltului, atunci în frunte cu aga Matei den Brâncoveni, numit mai târziu Matei Basarab, slăvită fie-i amintirea. Care va să zică Stridiagiul s-au dus la dracul, unde au înțărcat bălaia, fiind pace în țară, și toate ar fi fost bune dacă veninul ce l-au scuipat secăturile acelea, în stânga și în dreapta, n-ar fi lăsat nescari bale îngălate prin mințile unora și altora de s-au nemerit dregători de rangul doi și trei, dupre a căror pricepere nu s-ar putea drege nici măcar o pereche de opinci, dar așa iaste când mita prinde scaunul de dregător, iar nu destoinicia.Au den pizmă, au den răutate, au den amândouă, oarece scârbă tot i-au făcut diacului câte unii de se zic slujitorii țării, den aceia ce mai bine s-ar duce la săpat în bălegar, ca să nu zic eu altcumva despre dânșii. Au cugetat așadar diacul că bine ar fi să se ducă să ceară izvod dupre hrisoavele sale de scutire de biruri, de la condica cea veche a vistieriei, numai să se fi păstrat aceea, având în vedere urgiile ce fuseseră, cu jacurile turcilor și tătarilor. Și mai vârtos cugeta că ,fiind noul domn bun și blând, și judecând dupre dreptate, își va fi fiind găsită dreptatea lui. O altă pricină de grabă mai era aceea că dumnealui, diacul Costandin, așa cum învățase în zilele lui de robie de la Stambul, cam mutase ,puțin cam mult, fălcile de la locul lor, ale dăbilarilor veniți să-i ia birul, așa de bine de era să se întârzie cu adunatul dajdiilor în județul Jiului de Jos. Că veniseră aceștia, dupre obiceiul lor cel prost, pre nepusă masă, a-i luare cu japca bucatele diacului, fără să știe și de obiceiul dumnealui de a cam trosni cu pumnii, ia iuțeală, preste mutrele celor ce-i făceau grețuri, că așa se făcuse înțeles și cu turcii, cu pumnii și cu picioarele, când se nemerea să nu aibă la îndemână altă armă, că atunci era cu și mai mare urgie, că învârtea sabia ca nimeni altul. În sfârșit, venise domnie nouă, dar năravurile tot ăle vechi rămăseseră. Cât despre vestitul târg al Craiovei, ajunsese iarăși ce era odată, ba încă și mai și, că neguțătoria mergea cu folos, tot înainte, dar și gâlcevi câte se iscau, din te miri ce, încă nu se pomeniseră, mai multe și mai îndrăcite, că intrase dihonia parcă și între copiii de țîță. Încaltea și diacul Costandin , ca un făcut, mai că se băga în toate, fiind el aproape întotdeauna unde era forfota mai mare, ca să aibă și el un cuvânt de spus, că ajunsese de-l cunoșteau târgoveții ca pre un cal breaz, dar și sfatul i-l ascultau, că umblase mult dumnealui prin lume și văzuse destule la viiața lui, până la treizeci și șase de ani vârstă, mai multe decât alții la șaizeci, pre care îi număr io acuma, slavă Domnului. Fusese și la școala domnească de la Târgoviște, ajunsese și rob la turci, apoi se amestecase în răscoala seimenilor, cu mare primejduire a vieții, în domnia Cârnului Vodă, apoi slujitor de taină și sol al Radului Mihai vodă, la Venețiia, ca să se întoarcă la negustoriile socrului său, carele doar cu o fată mai rămăsese, pre nume Lia, și pe aceea i-a luat-o Costandin, în ciuda împotrivirii negustorului, pe atunci bogat, fălos și încăpățânat, dar până la urmă s-a bucurat de așa ginere descurcăreț. Câte a pătimit la viața lui, n-ar ajunge niciun letopiseț să le pomenească pre toate, dar asta este altă poveste. Avea Lia, muierea lui Costandin, o mătușă, soră cu maică-sa, jupâneasa Ulivera, muiere aprigă și târtoșă, vai de capul lui bărbatu-său de-al doilea, boier Mihart den Dâlga, un sat la vreo două ceasuri de mers călare de-n Craiova, tot de-a lungul Jiului, mai către miază-zi, sus pre mal, unde avea moșie, împărțită cu frate-său Hamza, în grija căruia rămăsese toată treaba. Dumnealui, Mihart, își petrecea zilele prin târg, făcând pre negustorul, dar de fapt îndeletnicindu-se cu aldămașurile, că nu-l întrecea nimeni la datul preste cap al oalelor cu vin, bag sama fiind dumnealui născut în vremuri de secetă. Poate că altmiteri nici că ar fi făcut față la gura muierii, dar așa îi mai astupa vinul urechile. Cei doi obicinuiau să vină în fiecare an, de Paști și de Crăciun, în ospeție la rude, adecă la alde Pătrașcu Coste, și nu se mai lăsau duși cu săptămânile și cu lunile, că era mai dulce viiața prin târg pentru muierile făloase, iar pentru bărbați, crâșma era locul unde mereu se nemerea câte cineva cunoscut și se puteau afla veștile mai noi și forfeca cele mai vechi, așa, la prilej de udătură a beregăților. Astfeliu dumnealui, boier Mihart, lăsa grija muncilor câmpului în sama altuia mai destoinic, înființându-se la taină cu bețivanii, degeaba mustrându-l nevasta că la cincizeci și cinci de ani tot neisprăvit rămăsese, ba că și-a mai lăsat și chelie și burtă. Avea el o crâșmă, pusă înadins parcă mai den sus de beseareca domnească cea nouă a lui Matei Vodă, în buza târgului, unde se strângea fel și fel de lume și de acolo, spre seară, urca așa, cam pe trei cărări, până acasă la cumnatul Pătrașcu Coste, în capătul Uliței Cojocarilor, către Ulița cea Mare, de-i mai zice și Răscruciul Mare. Cât despre Ioan Costandin, acesta își făcuse casă ceva mai la vale, la o bătaie de pușcă, iar poteca dintre cele două locuințe o bătătoreau zilnic, ba în sus, ba în jos, când unii, când alții, că mai bine ar fi stat cu toții într-o singură curte.
Duseră aceștia trai tihnit în târgul Caiovei, muierea cu bârfele, bărbatul cu beutura, până într-o dimineață de Cireșar, la câteva zile înaine de sfinții Petru și Pavel, adicătelea în post, pre care-l țineau și nu prea, spurcându-se la câte cele, în loc să dea iama în cireșele ce licăreau, roșii, prin frunzișul verde al pomilor. Atunci, la vreo tei luni de la urcarea în scaunul domnesc a lui Antonie Vodă, iată că sosește la Craiova o veste cum că însuși marele ban Mareș Băjescul, vestit între boierii divanului ca cel mai mare în rang, aprig luptătoriu împotriva străinilor, dar și pentru mărire și avere, urma să vină la Craiova, să-și ia în primire dregătoria de mare ban, dar nu așa, oricum, ci cu mare alai, ceea nu se mai văzuse prin târg de nu mai știm când. Umbla vorba despre marele ban Mareș den Băjești că ursitoarele i-ar fi ursit să fie îngâmfat ca un ungur, căpos ca un sârb, stăruitor ca un neamț, apucător ca un turc, șiret ca un grec și zgârcit ca un gabrovean, trăsături carii l-au și dus cu încetul la multă mărire și avere, numai că cine se ridică prea sus, cându va cădea, și mai tare se va lovi, ceea ce s-a și văzut preste nu mulți ani. Nu i se poate tăgădui, totuși, un simț al direptății, carele la prea puțini boieri s-a vădit în vremurile acelea, ba încă și în cele de mai încoace, că n-au lipsitu deloc urzelile și amestecăturile în lupta pentru putere și apucarea ciolanului celui gras. Aici mare a fost ispita de a scrie despre câte toate cele amestecături dintre atâtea capete boierești, de se zice că prea luminate, dar luminatul acesta era mai mult pre afară decât înlăuntru, dupre tunsoarea ce se purta atunci la marii boieri, cu căpățânile tunse și rase, de-și lăsau doar un moț pre frunte, dupre feliul leșesc.Carii boieri se împărțiseră în două cete, cea a Cantacuzinilor, carii la obârșie tot greci erau, den Țarigrad, de ziceau că ar fi os domnesc, că fuseseră înaintașii lor împărați la Țarigrad, înainte ca să fi spurcat turcii acea falnică cetate, și ceata Bălenilor, carii nu erau greci, fiind de viță veche, pământeni, dar tot un drac, că ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Așadar nefiind rost să le dau de capătul încaierului dumnealor, am lăsat povara aceasta altora, mai vrednici decât mine, carii au și fost de față acolo, în cetatea de scaun a Bucureștilor, pre la moșiile lor și pre la Constantinopol, să scrie letopisețul, eu mulțămindu-mă a scriere doar despre cele văzute și auzite de mine, fără mijlocitori.
Așadar, viindu această veste ,ce a covârșitu toate ce se întâmplaseră în oraș în veacul den urmă, bineînțeles că lumea pornise a fierbere, dar câtu se zbuciuma jupâneasa Ulivera, să fie ea cea mai cu moț între toate muierile, nu se mai zbuciuma nimenea. Venise ea, cu bărbatu-său, de la țară, într-un fel de lădoi cu patru roți, tras de doi cai trăpași, cu acoperișul țuguiat, cu uși și ferestre la uși, astupate cu perdeluțe de piele , văpsită toată în galben, o trăsură boierească de-i zice în Ardeal cocie, iar pre la noi îi zice leagăn, pentru că acest feliu de trăsură, ca să nu zdruncine prea rău cinstitele obraze, iaste legată cu nescari chingi de piele de doauă leamne arcuite, ca nește cobilițe întoarse, încât se leagănă în mers ca rața. Iar trăsura asta a lor era musai să fie văpsită în galben ca șofranul, că nu suferea jupâneasa altu feliu de văpsea, încaltea să se știe de departe cu cine ar avea de a face ăilalți drumeți, întâlniți pre cale. Ar fi dorit dumneaei să-i iasă în întâmpinare marelui ban chiar în acea trăsură, cu acoperișul țuguiat ca o căpiță, și cu o țepușă în vârf, dar până atunci trebuia să-și aleagă den cufăr țoalele cele mai arătoase, o trebușoară preste măsură de încâlcită. În sfârșit, cum nu-și luaseră cu ei altă slugă în afară de vizitiu, deși în trăsură ar fi încăput cel puțin patru inși dolofani, numai că jupânesei Ulivera nu-i plăcea la înghesuială, că și așa o treceau ,una-două, toate sudorile, pentru te miri ce, dumneaei folosea drept fată în casă și agiutoriu la îmbrăcat și dezbrăcat pre nimeni altul decât pre bărbatu-său, carele la dezbrăcat mai vădea oarece îndemânare, însă la îmbrăcat, vai și amar, ceea ce-i cam dădea dumneaei prilej de țâfnă , așa, în fiecare zi. El însă, având o fire mai răbdurie, tăcea și înghițea toate cele fără mânie, doar că uneori mai dădea și el mărunt den buze. Dumnealui era mai încet la voroavă și la faptă, ca atunci cându furase mâța șiragul de cârnați, că Mihart se mulțămise să privească cum se târa acel șarpe ciudat, făcut den bucăți, prin curte, iar nevastă-sa zbiera să prinză mâța și să-i ia cârnații furați de subt streașină . În sfârșit, înturnându-ne la ziua aceea de pomină, nu se putea trece fără a se băga de samă oarece răcnete se se auzeau până-n uliță și mai departe și al căror izvor nesecat era gâtlejul jupânesei Ulivera, carea se găsea, cu gâtlej și cu bărbat cu tot, în casa de pre Ulița Mare a lui Pătrașcu Coste. Și cum ușile și ferestrele erau deschise la părete, că dumneaei s-ar fi înnăbușit altfeliu, se puteau auzi așa, cam pre glasul al șaptelea den Psaltire:
- Ce faci, mormolocule, hai o dată, că nu mai ajungem în vecii vecilor să întâmpinăm alaiul marelui ban și prilej ca ăsta se ivește doar o dată în viiață!
Ați înțeles că mormolocul despre care era vorba trebuia să fie boier Mihart, carele și răspunse cam sfios, ceea ce cu alții nu se întâmpla:
- Nu-ți fie cu supărare, dulceața mea, dar mie nu mi se pare potrivit să plecăm așa, pre nepusă masă, că nici nu știm când...
- Ba potrivit iaste ce cred eu!
- Numai că, vezi tu, dulceața mea (dulceață de scaieți!), stă să se pună ploaia și în al doilea rând nici nu știm pre care drum are de gând luminăția sa, marele ban, să intre în oraș, că n-a spus nimenea că vine dirept de la București ,au de la mânăstirea lui den Cornet, și aici îs drumuri deosebite, unul denspre răsărit, celălaltu denspre miazănoapte. Mai bine ar fi să-l așteptăm pre Ulița Mare, în capul podului, la răscruce, că e mai aproape, și dacă plouă apucăm să ne adăpostim, fără primejduirea țoalelor noastre ăle bune.
- Mda, s-ar părea că ai grăit și tu o dată cu înțelepciune, grăi ea, auzind de primejduirea țoalelor, la care ținea, ziceau gurile rele, mai mult și decât la bărbatu-său.
Și cum stătea ea așa, în prag, uitându-se la ceriul înnorat și jucându-se cu șiragul de mărgele roșii de la gât cu atâta blândeață că le și rupse ața, iar mărgelele prinseră prilejul să se risipească pre jos, în țărână. Dar nu fuse acesta tot năcazul, că orătăniile den curte, obicinuite să li se tot arunce câte ceva de ciugulit, se și repeziră să apuce boabele ademenitoare, roșii, de mărgean, ce tocmai se rostogoliseră în pulbere, însă nici jupâneasa nu se lăsă, și ca un uliu se repezi să-și apere averea și să o mântuiască den ciocurile cele hulpave și dădu iama în fâlfâitoare, zburătăcindu-le care încotro, într-o zarvă de cotcodăcituri și măcăneli, de le mersră fulgii întocmai ca ninsoarea de Crăciun.
- Sări și tu, tăntălăule, că rămân fără mărgele, răcni ea cu duioșie, adunând de zor la boabele risipite.
Mihart, mai greoi în mișcări, veni și el lângă ea, să adune câteva mărgele, pre care ea se și grăbi să i le ia den mână și să le numere.
- Ei?, îndrăzni el.
- Lipsește o mărgică!, pufni ea.
- Ei, aș, nu se poate, mai numără-le o dată.
- Le-am numărat și lipsește! A înghițit-o rața!
- Care rață, bre?
- Dar de unde vrei să știu io, că s-au repezit toate, ca turbatele, că așa le-a învățat soru-mea, deșteapta, să vină să-i ciugulească în prag! Dar tu ce-ai păzit de n-ai văzut ce spurcăciune mi-a șterpelit mărgica?
- O fi fost aia albă, moțată, că-mi pare mai iute de picior.
- Prinde-o și tai-o, s-o cătăm repede în gușă, că dacă îi ajunge în pipotă s-a dus dracului, ăstea sunt în stare să mistuie tot!
- Și dacă n-a fost aia?
- La dracu, Doamne, iartă-mă, le spintecăm pe toate și până la urmă tot o găsim!
- Ești nebună! Și soru-ta ce-o să zică dacă îi măcelărim bunătate de rățotenii pentru o biată mărgică?
- Și să rămân io fără bunătate de mărgică, cu șiragul știrb? Că n-am mai văzut mărgele ca ale mele la niciun neguțător, și mă tot uit, de ani de zile!
- Dar cine te-a pus să le risipești pre gios?
- Io vreau mărgica mea înapoi!, strigă ea bătând den picior. Eși bărbat, fă ceva, că mă scoți den minți!
- Mda, poate că dacă le scuturăm de picioare, cu capul în gios, s-ar putea să iasă, bombăni el și cât ai zice pește și înhăță o rață mai căscată, ce se nemerise prin preajmă.
- Scutur-o, scutur-o bine, zicea ea, așteptând cu nerăbdare să-i pice mărgica den cioc, den care nu ieșeau decât măcăneli deznădăjduite. Ah, dă-mi-o mie, că la nimica nu te pricepi, zise ea, înhățând rața, du-te și mai prinde altele!
Ulivera prinse a scuturare biata orătanie cu mare vitejie, dar fără vreo ispravă, că nu căpătă decât pene împrăștiate și un găinaț în poală. Mihart alergă prin curte și prinse la înghesuială încă trei rațe și dându-i ei încă una, se apucară să scuture la ele, fiecare cu câte două în mâini, în mijlocul curții. Atrași de gălăgie toți ceilalți ai casei ieșiră să vadă pricina și priveau cu gurile căscate și crucindu-se, la chinul bietelor păsări nevinovate.
- N-a ieșit nimic!, țipă ascuțit jupâneasa Ulivera, aruncând cât colo perechea ei de rațe, cari plecară atâta de amețite că nici gâldăul nu-l mai nemereau.
- Nu mai rămâne decât să așteptăm până spre seară și să scociorâm prin găinați, grăi el, slobozind celelalte două rațe și ridicând den umeri.
La aceste voroave binevoitoare boier Mihart fu împroșcat cu atâtea ocări nerecunoscătoare den gura muierii încât, pălindu-l deodată o nemaipomenită sete, plecă hotărât înspre crâșmă, să se dreagă dupre ăl zbucium și să mai afle oarecari vești.
Târgul Craiovei se afla în strai de sărbătoare. Porțile erau împodobite cu ștergare și flori, iar prăvăliile negustorilor mai pricopsiți chiar cu scoarțe și covoare noi și care mai de care se îmbrăcase cu ce avea mai bun și mai frumos. Având în vedere că urma să vină însuși marele ban în scaunul băniei, să-și vadă chiar dumnealui de treburile diregătoriei pe cari le grijeau altă dată doar nescari ispravnici, strădaniile lăcuitorilor de a arăta cât mai bine se îndoiserăși se întreiseră, doar-doar i-o vedea luminăția sa și s-or pune bine cu dumnealui. Chiar și ulițele fuseseră măturate pre toată lungimea lor și gunoaiele de pre maidane adunate și puse mai la dos. Mare minune fusese și aceasta, că de obiciei te împiedicai de ele la tot pasul. La biserica cea mare, dmnească, ce poartă hramul mareului mucenic Dimitrie, izvorâtoriul de mir, se adunaseră în sobor nemaipomenit tăți preoții den oraș, unde, împreună cu boierii și negustorimea de vază den Craiova, așteptau , cu pâine și sare, sosirea oaspeților ce urmau să se închine în biserică și apoi să tragă la casele băniei ,ce erau poartă în poartă cu curtea bisericii. Acolo obicinuiau să tragă toți diregătorii ce se găseau cu treabă prin oraș, cu poruncă domnească, iar ceilalți pre la gazde, dacă se nemereau în număr mai mare, așa cum se spunea despre alaiul marelui ban, că ar fi sute de inși, dacă nu cumva preste o mie.
În crâșma de den jos de Răscruciul Mare târgoveții de rând sau mai răsăriți așteptau pre lângă mesele împodobite cu ulcele mai mult sau mai puțin pline cu vin aceeași sosire căreia i se dusese vestea încă de vreo câteva zile, pentru că alaiul venea mai încet decât veștile. Iane cupețul, Parasco, Tudosie gelepul, Dumitru bărbierul, Vasile cojocariul cel bătrân, Anghel logofătul, alde Mihart și cu diacul Ioan Costandin și cari s-or mai fi nemerit prin preajmă, își tot dădeau cu părerea că ce va fi însemnând o asemenea luare în primire a diregătoriei de cătră însuși marele ban, că altă dată veneau doar ispravnici, bănișori de rangul doi sau trei, banul rămânând la Curte, în preajma domnului. La aceste voroave diacul Ioan Costandin le spuse că alta nu poate fi decât domnie slabă și boieri puternici, cari fac precum le e voia, că pre cându era domnia puternică marii boieri den divan slujeau tot pre lângă domnul lor, ca în vremea lui Mateiu vodă Basarab, așa că să nu se mire de vor fi aflându nescari apucături tiranicești la boier Băjescul. Acele apucături s-au și vădit nu preste multe zile, cându armașii băniei i-au adus la certare pre boiernașii ce nu ascultaseră poruncile marelui ban și nu-și vedeau de treburi în bună rânduială, așa că răsplătitu-i-au pre dumnealor cu toiege la spinare, așa, întinși la scară, spre luare aminte. Și cari au cârtit, încă au mai căpătat de cheltuială. Să ne înturnăm dară la crâșma unde Ioan Costandin încerca să-i dumirească pre jupâni ce suntu acelea apucături tiranicești, când iată că intră cu sufletul la gură junele Stan, feciorul lui Badea, roșul den Zvorsca, dând den mâini ca un apucat și zicând, ca un bâlbâit ce era:
- L-am vă-văzut p-pre taica, v-vvine în goana m-mmare, că-călare pre bi-bidiviu-bidiviu!
Auzind acestea Dumitru bărbierul trânti ulcica pre masă de sări vinul den ea și-l apucă un rîs, cu gura până la urechi, de i se văzu și omușorul den fundul gurii și poate că i s-ar fi zărit și mațele de n-ar fi fost așa de întunerec pentru că den norii cei negri ce acoperiseră ceriul începuse să plouă temeinic și se mai buluceau și alți nori denspre răsărit.
- Ce-ai gă-găsit de rîs?, îl întrebă supărat Stan al Badii.
- Cum dracu de a izbutit tac-tău să încalece doi cai ș jumătate deodată?, îl luă în rîs bărbierul pe mai departe, neîncetând de fel a-și arăta omușorul.
Atunci Stan, mânios la culme și roșu ca sfecla, sau ca straiele roșii ale tătâne-său, rupse un coltuc de pâine, îl făcu cocoloș și-l azvârli dirept în omușorul acela obraznic, așa încât Dumitru, câtu era el de bărbier, de îndată se și înecă și începu a tușire, roșindu-se tot la față și holbându-și ochii ca un broscoi. Bărbierul tot tușea de zor, dând den mâini și făcându semne cătră ceafă până pricepură și ăilalți ce dorește și îndată începură să-i care pumni în spinare și dupre ceafă cu nemiluita, că bietului om îi trecu și tuse și chef, de începu să-i înjure, să-l lase odată, că nu mai are nimica.
- Lasă, Stane, bâlbâitule și neisprăvitule,grăi acesta, văzând că Stan se cam trage îndărăpt, către ușă, că pun eu mâna pre căpățâna aia seacă a ta și de nu ți-oi rade-o, ridiche ți-o fac, să nu-mi mai zică nimeni vreodată bărbier!
- Ba ridiche o sss-o ffaci pp-pre ss-oacră-ta!
Nu mai apucară să ducă cearta mai departe că ,iată, se ivi în prag Badea roșul, carele tocmai descălecase de pre un singur bidiviu și intra, scuturându-și de apă straiele sale cele roșii.
- Ziua bună, jupânilor! ,răcni acesta den prag.
- Bine-ai venit, roșule! Ia zi-i,când sosește alaiul mareului ban?
- Apoi să-mi trag oleacă sufletul și să-mi dreg glasul cu oarece udătură mai de soi și le-oi spune pre toate, cu de-a măruntul, zise acesta trântindu-și căciula pre masă și așezându-se pre bancă, lângă bărbierul ce se dădu mai încolo, să-i facă loc.
- Hei, crâșmar, adu iute o oală cu vin bun!, strigă Mihart.
Crâșmarul veni repede cu vinul, i-l puse roșului în față și așteptă să audă și el veștile aduse. Acesta, dupre ce sorbi pre îndelete cam toată oala cu vin, își șterse fruntea asudată cu mâneca și mustața căruntă cu dosul palmei, se mai uită încă o dată în jur, țanțoș și plin de sine, și grăi într-un târziu:
- Dacă trăgeați nădejde să-l vedeți curând pre luminăția sa, marele ban Mareș Băjescu, aibă-l Domnul în pază, apăi puneți-vă nădejdea în cui!
- Taică, b-bărbierul ăsta a-a-afurisit ss-a, ss-a rr-rîs de...
- Mai tacă-ți fleanca, n-auzi că acuma vorovesc eu?, i-o tăie scurt Badea. Așa, unde rămăsesem? Aha, păi ce, credeți că alaiul marelui ban ,pre ploaia asta n-a găsitu adăpost bun undevașilea? Iar dacă n-o să stea ploaia și se desfundă drumul, prin noroaiele ălea nici gând să ajungă înainte de lăsata serii și dupre câte îl cunosc eu, luminăția sa ține să intre în oraș cu toată cinstea cuvenită rangului său, că doar iaste al doilea dupre domn!
- Dacă luminăția sa ar binevoi să intre în oraș noaptea, se auzi un glas mai din spate, nici că ar mai fi nevoie să aprindem felinare și făclii, cu atâta luminăție în sus in în jos!
- Cum, cum? Care fusăși, bre, neobrăzatul de grăit-a ăst feliu de răutăți?, pufni Badea, întorcându-se să-l vadă pre îndrăzneț. Nu cumva vrei să iei în deșert numele lumi...ăăă, pre marele ban?
- Ba dimpotrivă, toată cinstirea și plecăciunile noastre, grăi Costandin, mustăcind la fel ca ceilalți de lângă el.
Badea roșul însă nu mai așteptă și mânios, își luă căciula și ieși îmbufnat, îmbrâncindu-l înaintea sa pre fiul său, carele ar mai fi vrut să adaste, întrucât ploaia nu stătuse de tot. Mai picură așa cam încă un ceas dupre prânzul ăl mare, când încetă cu totul și norii se risipiră.Vasile cojocarul își dădu cu părerea că asta înseamnă belșug și viiață nouă, la care și diacul spuse că n-ar strica oarece belșug de toiege pre spinarea dăbilarilor, că nu se mai potolesc cu jacurile. Cojocarul cel bătrân se cam uită chiorâș către Costandin și plecă la treaba lui, dacă tot stătuse ploaia și nu-i mai strica straiele de sărbătoare.
- Jupân cojocarul se grăbi să o șteargă și n-am mai apucat să-i cântăm, așa, ca în copilărie, zise Costandin, când treceam prin fața prăvăliei lui cu ceata de zburdalnici, de nu mai puteau de drag ucenicii lui, pe care îi ținea toată ziua cocoșați pre podul cojocăresc, la muncă, fără hodină și parale.
- Dar ce cântare era, bre, aceea?, întrebă Parasco.
- Poate știe jupân Iane, cupețul, că o fi auzit-o și el, spuse a rîdere Costandin. Cântarea suna cam așa: „Pre podul cojocăresc, două muște coțăiesc. Alta umblă să se cace, cojocarul nu-i dă pace!” Iar jupân Vasile nu mai putea de drag și venea, cu cotul dupre noi, să ne altoiască, numai că noi fugeam mai repede decât el, așa că azvârlea cu cotul dupre noi. Într-o zi i l-am cules dupre jos și l-am dus acasă, că-mi plăcea bățul acela dirept, din lemn tare, de stejar, cu capetele prinse în alamă și crestat cu palmace, dește și linii, așa cum se cade la negustorii de vază. Dar mai bine-l aruncam pre maidan, că taica, văzând cu ce am venit acasă, a început să-mi măsoare spinarea cu el și i l-a dus înapoi cojocarului, cu iertăciune pentru năzbâtia mea. Dar dumnealui văd că tot nu mă-nghite, nici dupre mai bine de douăzeci de ani de la pățanie.
Ei, și cum ploaia îi cam ținuse în crâșmă pre jupâni, aceștia nu stătuseră degeaba, golind la oale și ulcele, spre folosul crâșmarului, încaltea mai vârtos boier Mihart, până ce l-au răzbit vinul pre dumnealui și au căzutu subt masă, de unde cu greu putură priiatenii să-l scoață și să-l ducă acasă, cu alai de bețivani. Costandin se gândi să-i conducă prin ulițe mai dosnice și așa îl lepădară pre boier în șopronul cu fân, să doarmă acolo în liniște, până i s-or împrăștia aburii beției. Chitise diacul să-l scoale mai târziu de acolo, de nu s-o trezi singur, fără zamă de varză sau vreo ceapă iute, stoarsă în nas. Luându-se cu trebile sale, nu le-a mai spus celorlalți unde e Mihart adăpostit, pesemne că uitase, iar ai lui tot căutându-l și nimica neaflând dinspre dânsul, mai multe ceasuri la rând, au cam intrat la griji. Cumu târgul vuia de sosirea marelui ban, că alaiul ajunsese pe la Prisăcuță, lume multă dăduse năvală pre uliți, mai ales pre Ulița Mare, dinspre drumul Bucureștilor, așa că și Costandin se grăbi să-l trezească pre Mihart, că-l mustra cugetul să-l lase să zacă așa, fără să ia parte la așa o ispravă. Ajungând Costandin în șopronul cu pricina, unde îl lăsase pre boier, iaca, ia-l de unde nu-i. Uitându-se însă cu mai multă băgare de samă se dumiri de întâmplare. Boierul nostru se tăvălise bine prin fânul proaspăt și înmiresmat, dormind somn de prunc nevinovat, încât se acoperise de tot cu fân și în locul lui nu se mai vedea decât un soi de moviliță carea se tot sălta și se lăsa, cu sforăit zdravăn, de se spăriaseră și găinile ce-și făceau veacul prin preajmă, cătând gâze și viermișori, ba se mai și ouau, la nevoie, prin cuibarele de fân. Una mai moțată și mai îndrăzneață n-a binevoit să se înspăimânte de acele horcăneli și se urcă pre movilița săltăreață carea alta nu era decât burta cea plină a boierului și unde nu începu să cârcâie și să râcâie, încercând să ciugulească nasturii dupre anteriul de sărbătoare al boierului Mihart, înciudată că nu-i putea desprinde de fel de pre cusătură. Și tot cocănind așa, pre limba ei de găină, aceasta înaintă până spre mutra dumnealui, privindu-l chiorâș, când cu un ochi, când cu celălalt și scuturându-și creasta cea roșie. Și cum boierul încetase cu sforăitul acela de groază, mulțămindu-se doar să pufăie, găina înaintă cu și mai multă îndrăzneală, zărind ceva mai de soi prin fân, că nu-și putea lua privirea de la un feliu de cireașă păroasă și pentru care-i lăsa ciocul apă. Negăsindu așadar nimica primejdios la movilița cea săltăreață, ce sălta rărișor, și adunându-și toată îndrăzneala de orătanie pofticioasă, găina își căscă hotărâtă pliscul și ciuguli fără milă cireașa aceea, car nu era altceva decât un ditamai negul de pre cinstitul obraz al lui boier Mihart. Trezit în acest modru prea puțin mângâietor, boierul nostru răcni o dată ca den gură de șarpe, sărind în sus și lovind orătania preste târtiță, încât se pare că aceea se jură pre pipota ei că oricât va mai trăi, până n-o sfârși-o în ciorbă, nu se va mai urca pre movilițe înșelătoare și nici la cireșe păroase nu va mai pohti.
- Ptiuu, pre toți dracii și tartorii lor den iad!, răcni boierul, spurcăciunea dracului, vedea-te-aș potroace!, mai pufni el, scuipând câte un fir de fân ce-i intrase în gură și pipăindu-și obrazul terfelit de obrăznicia fâlfâitoarei, încredințându-se că cireașa cea păroasă nu-i fusese smulsă cu totul de la locul ei.
Costandin îl ajută să se ridice, îl scutură de paie și fân și îl încredință Liei, carea, muiere deșteaptă, pricepu de îndată ce se întâmplase, că doar auzise răcnetul celui ciugulit de către clonțul dușman și văzuse ceva den întâmplare. Ce să-i faci, muierea tot muiere, Lia nu-și putu ține gura și de la ea aflară pățania și alte muieri, așa că în puține zile se află în toată Craiova cum că era să-l mănânce găinile pre Mihart, căzut, beat mort, între orătănii, ba chiar că i-ar fi ciugulit și mădularul de rușine, crezând că e ditamai râma! Iar dacă biata găină, căreia i se aruncă așa o vină mare, încetă destul de repede cu cotcodăcitul, să fi auzit mai apoi ce a mai cotcodăcit jupâneasa Ulivera, că se și văzuse părăsită și fără putința de a mai merge să-l întâmpine pre marele ban, să piardă un așa prilej de a se făli cu straiele ei cele împodobite, de față cu tot târgul, și să rămână de rîsul celorlalte muieri, cu un junghi în inemă pre toată viiața!
În sfârșit, parcă pentru a se pune capăt zvonurilor și bârfelor, pre la chindie se ivi și alaiul cel mult așteptat, în frunte cu marele ban, cu steagul banilor, de-i zice grapă, urmat de slujitori călări, care și căruțe, de câțiva fustași ce-și cărau pre umeri, osteniți, sulițele cele lungi și grele, și niște surlari și toboșari ce băteau în tâmpene și alți câțiva inși, de strânsură, cu totul nici vreo două sute de liude, fără veșminte strălucite, spre marea dezamăgire a prostimii ce se așteptase la un alai de câteva mii de boieri și slujitori, chiar mai mulți de câți lăcuitori avea cu totul târgul Craiovei. Dar ce să-i faci, ăsta este năravul poporenilor, să facă den țânțar armăsar și dentr-o vorbuliță cât o unghie de cocă, pe care, de o azvârli în ulei încins, capeți o ditamai gogoașa, fără miez, așa s-a întâmplat și cu alaiul marelui ban, carele, de mai așteptau mult, îl prefăceau în potopul lui Noe. Chiar și dupre ce au văzut cu adevărat cât de mare era acel alai, den vorbă în vorbă iar a crescut, pentru că, nu-i așa, mulțimii îi plac gogoșile, mai ales dacă sântu și unse cu miere. Până la urmă toată lumea fu mulțămită, marele ban că a ajuns cu bine, craiovenii că au fost băgați în samă, atât de cătră marele ban însuși, bucuros că l-au întâmpinat cu multă prețuire, dar mai ales că s-au fălit unii cătră ceilalți de ce sunt în stare. Și apoi, să fi fost mii de oameni în alaiul acela, unde să fi mas atâta lume într-un târg cu ceva mai mult de două mii de lăcuitori? Că și așa, pre la casele băniei, cu toată curtea lor cea largă, de abia încăpură banul și cu slujitorii săi, rămânând o parte pre dinafară, să-și caute gazde în târg, dacă nu doreau să doarmă prin căruțe, ca neguțătorii. Chiar și vecinic nemulțămita jupâneasă Ulivera ajunse să spuie că a fost aproape fericită, fiind ea de față la toată tărășenia, că văzuse alaiul de aproape și că fusese văzută, la rândul ei și ,mai ales, pizmuită de celelalte muieri den târg, că avusese mândre veșminte și trăsură boierească. Iar boier Mihart ce putea să mai facă decât să se mai îmbete încă o dată, de au ajuns iar priiatenii să-l scoață de subt masă, pentru a-l duce acasă tot așa, pre trei cărări. Boierul fusese scos la aer și se clătina ,ca o limbă de clopot, între cei doi priiateni, Costandin și Parasco, cari îl susțineau, până la venirea căruței tocmite să-l ducă acasă. Se întunecase de-a binelea și puțina lumină de la stele și o jumătate de lună abia de lăsa să se zărească primprejur câte ceva, când iată că se apropie de cei trei un străin dupre vorbă ,carele le și dădu binețe.
- Bună să-ți fie inema, străine, dar ce vânt te aduce pre la noi?, îi răspunse diacul Costandin.
- Nu vânt aduce, marele ban adus, cu căruța, că noi sluga la el estem și cătăm la el acasă.
- He-he-he, ia auzi la el cum grăiește, necheză și Parasco, fiind și el afumat în destul și cu chef de zgoande. Bag sama că ești taaare străin...
- Da, da, mult străin estem.
- Aha, daaa...n-oi fi turc? Șiii...de ce-ți sticlesc așa ochii den cap și dinții, ai? Că-mi pari cam...smolit matale.
- Io nu turc, io creștin, spuse străinul.
- Atunci hai să tragi un gât cu noi, mormăi și Mihart.
- De ce să tragi la mine gât, io nu făcut nimica rău!, mai grăi acela.
- Bre-bre, ăsta-i cam greu de cap, bombăni Parasco. Dacă tragi un gât de beutură, asta-i de bine, nu de rău! Hei, ăștia den crâșmă, ia aduceți, bre, un felinar sau o făclie, să ne vedem și noi, ca oamenii!
Crâșmarul veni cu un opaiț al cărui sâmbure de lumină pâlpâitoare de abia de spărgea o țâră întunerecul și asta numai dacă îl țineai aproape, așa că Parasco îl luă, și cu lipsa de sfiială a bețivului, i-l propti sub nas acelui străin, ca să-i deslușească chipul. Acesta îi zâmbi cu o ditamai gură buzată, arătând un șirag de dinți mari și albi, unde mai avea doar albul ochilor la fel, în rest fiind negru ca fundul tuciului de mămăligă.
- Ău! Fire-aș al...drr...dracului, Doamne iart-ă-mă!, strigă Parasco, scăpând opaițul pre gios, de se și stinse. Maica mea, văzui bine ce văzui?, mai adăugă el, bâjbâind dupre acel opaiț, dar cum se aplecă el așa, numai ce se înclină și Mihart și dând să cadă, se prinse de Costandin și așa căzură toți trei grămadă pre gios, spre hazul stăinului, cari se grăbi să-i ajute să se ridice.
- Bre-bre, stați așa, nu vă îngrămădiți, spuse Costandin, mai bine să ședem, că e pământul mai aproape și ne ține cu temei. Și de dumnealui să nu vă spărieți, că-i doar un harap adus de departe. Am mai văzut den ăștia prin Țara Turcească și erau oameni de treabă, doar că pielea le iaste așa smolită.
- Aoleu, parcă văzui pre Necuratul!, mai grăi Parasco, așezat lângă ceilalți.
- Io curat, nu necurat, ploaia la mine bine spălat!,spuse și străinul, numai piele la mine negru.
- Jupân harapule, iartă-i și matale, că n-au mai văzut așa chip și den neștiință se poartă așa.
- A, noi nu supărăm, obicinuit iaste cu asta. La noi în țară toți oamenii negri, albi nu vedem și dacă vine alb la noi copiii se adună așa, cum ziceți voi, ca la urs. Avem și noi orașe, palate și împărat, îi zicem negus negesti și toți creștini estem, musulmani puțini avem. Alți musulmani venit, luat pre mine rob, vândut la turci, cumpărat marele ban și adus la voi. De la București venit cu căruță, rupt roata, rămas la urmă, ajuns pe întunerec nu știm nemerim casa la marele ban. Marele ban om bun, făcut mult bine la mine, io slujim cu credință.
- Apăi dacă numai ăsta-i năcazul, te ducem până la casele banului, că nu-s departe, iaca, acolo, unde se văd turlele bisearicii domnești, îi spuse diacul Costandin, carele se găsea mai citov decât ceilalți. Uite, a venit căruța pentru boier Mihart și-om merge împreună.
Doar ce se urcară tuspatru în căruță și n-apucă de fel căruțașul să zică ptruuu, că lui boier Mihart îi cășună să mâne el caii și-i lui biciul și hățurile den mâini, plesnind la bieții armăsari de o luară la o goană nebună și nu se mai opriră decât în mocirla ce se găsește mai jos de cele șapte izvoare, la poalele dealului bisearicii.Acolo, ce să-i faci se dădură jos toți cinci, să scoață căruța den nămol, că intrase roata den față până la butuc.Și unde nu făcură alde Parasco și cu Mihart la mătănii, că se nămoliră până la ochi, ajungăndu mai negri decât harapul cel smolit, carele se umfla de rîs, dar se ținea și doar pufnea, așa, ca să nu supere cinstitele obraze. Până la urmă tot harapul izbuti să scoață căruța, dar ce să te faci cu ăi doi bețivani, că nimenea nu se mai putea înțelege cu ei. Și văzându că n-are încotro, Costandin mi ți-i umflă pre amândoi de gulerele anteriilor și-i duse la șipotul den margine, al șaptelea dupre număr, și-i spălă cum putu mai bine, cu apă rece, de le mai alungă și aburii beției. Căruțașul, băiat de prăvălie la Pătrașcu Coste, își pierdu răbdarea și-i dădu dracului pre tăți, plecându doar el știe încotro, că venise un nor cam întunecat și acoperise ciobul cela de lună și se făcuse întunerec beznă, de-ți băgai deștele în ochi. Ăi patru rămași se urcară la loc în căruță și lăsară caii să se descurce, măcar și dupre miros, dacă văzul nu mai ajuta. Porniră bieții bidivii la pas, lăsându-i pre jupâni să se ciorovăiască și cam dupre o jumătate ce cias de cale iată că se opriră în fața unei porți, pre carea o recunoscură, la ivirea lunii, că-i poarta lui Pătrașcu Coste.
- Asta casa la marele ban?, întrebă harapul.
- A, nu-i asta, lasă că te duc io acolo, dupre ce descărcăm marfa de soi ce o aduserăm.
- Boier dormeam, trebuie luat pre sus. Și alt boier dormeam.
- Da, sunt beți morți, degeaba i-am clătit cu apă rece, neîncepută. Hei, ieșiți careva den casă, aduceți lumină și ajutați-ne să-l ducem pre boier Mihart înlăuntru!, strigă Costandin.
Într-un târziu licări o lumânare prin fereastră și prin ușa deschisă se ivi o slujnică somnoroasă, cu o lumânare în mână, încercând să vază prin întunerec, dar cam fără spor, că lumina era la ea și ăilalți la umbră. Harapul se duse cătră ea ,zicându-i:
- Boier Mihart mort la căruță, luam cu noi acolo.
Slujnica se apropie cu lumânarea și cându ajunse la doi pași holbă ochii cât cepele, trase un chiot, aruncă lumânarea și o zbughi în casă mai iute ca iepurele, făcându-și cruci preste cruci și cerând ajutorul sfinților, la grămadă, de nici numele nu li-l mai nemerea.
- Și la ea lovit nebunie. La voi mult nebun estem. Rămas noi ducem boier și greu, burtă mare la el. Alt boier mai slabu, ducem și pre el?
- Nu, pre Parasco îl ducem în altă parte.
- Io trebuit căutat căruța la mine, acum nu mai știe unde lăsat, umblat mult și rătăcit.
- Lasă că o găsim noi, numai să scăpăm de plumbul ăsta. Așteaptă dumneata o țâră, că mă duc în casă dupre ajutoare, să văd ce dracu se întâmplă acolo.
În casă începuseră să se trezească toți, certând-o pre servitoarea carea tremura toată și zicea, clănțănindu den dinți, cum că a venit dracul și l-a luat pre boier Mihart și acuma vrea să mai ia și pre alții, că l-a văzut ea pre diavol, maaare și negru la chip, cu ditamai dinții, de era să o mânânce cu țoale cu tot, dacă nu fugea. Costandin se strădui să liniștească muierile și cu chiu, cu vai, izbuti să le facă să vină cu el la căruță, de unde, în sfârșit, apucându fiecare de câte o mână sau un picior pre boierul adormit, îl cărară în casă și-l azvârliră în pat, așa, cu țoalele ude pre el, de se luă jupâneasa Ulivera cu mâinile de cap, văzându-l în așa hal. Singură Lia nu-și pierduse cumpătul pentru că ea văzuse multe la viața ei, chiar și harapi din cei negri, cându cu drumul lor cel lung, la Venețiia, subt domnia lui Radu Mihai voievod, de avuseseră poruncă de taină acolo. Câtu despre gazdă, jupân Pătrașco Coste, nici că se osteni să se scoale și să vază care-i tărășenia, că nu era ceva nou întru apucăturile cumnatului său. Ca să încheiem povestea cu harapul, să mai amintim că îl lăsară acasă și pre Parasco, fără tămbălău, că acesta mai putea merge și pre picioarele moștenite de la părinții săi, mai găsiră și căruța harapului, în capul podului, că apucaseră orășenii a podire numai vreo două sute de stânjeni den Ulița Mare, pentru restul neînțelegându-se la preț ,și așa au rămas până astăzi. Iară la poarta caselor banului se tocmiră cu straja vreun cias și mai bine, că nu-l lăsa să intre pre harap și nici să-l trezească pre marele ban nu îndrăznea, ca să se lămurească.
Iată cum trecu și ziua de pomină, când cu sosire marelui ban, dupre cum zic mai ales cărturarii, cu mare pompă, și toate se întoarseră la rostul lor firesc. Câtu despre povestea cu harapul, credeam noi că se sfârșise, dar ,la fel ca și în povestea cu mâncatul de cătră găini a boierului Mihart, pre lângă asta se mai ivi și povestea cu dracul , carele venise să-l ia pre același boier, de parcă alți mușterii n-ar fi fost. Iar dracul acela fusese maaare și neeegru, din ce în ce mai mare și mai negru, cu câtu mergea vestea dintr-o gură de muiere la alta, crescându-i între timp și copite de bivol și coarne de țap, dacă nu de cerb .Și îl aduseseră acasă pre boier, cică mort, dar nu mai spuneau că mort de beat, muierea lui jeluindu-se amarnic că a rămas iar văduvă și dracul trăgea de el într-o parte și muierea den partea cealaltă și când să o răzbească necuratul și să-l ia de tot, au venit slujnica cu o icoană și l-au alungatu, de au fugit diavolul într-un nor de fum de pucioasă și așa au înviat boier Mihart, cu un râgâit de s-au cutremurat ferestrele, dacă n-a fost altceva, mai de rușine, și au scăpat de Aghiuță. Și au mai chematu sobor de preoți să curățască lăcuința neguțătoriului Pătrașco Coste, dar mirosul de pucioasă nu l-au putut scoate și multe muieri veneau, curioznice de pățanie și adevereau, cu nasurile lor , că tot mai miroase a pucioasă. Povestea asta trecea dirept adevărul adevărat și toate muierile puteau să jure că așa este, atâta de încredințate erau de spusa lor cea muierească, de le-aș fi crezut și eu dacă n-aș fi fost martur la toate întâmplările, de le-am auzit cu urechile mele și le-am văzut cu ochii miei den cap și le-am scris aicea, spre neuitare. Câtu despre biet harapul acela, prefăcut, fără știrea lui, în însuși Sarsailă, apăi dumnealui își vedea de treabă la curtea banului și nimenea nu bănuia că acela fusese luat drept diavol. E dirept că mulți gură-cască se adunau la curte să se minuneze de pielea smolită a aceluia și să se zgâiască așa, prostește, de puse la urmă banul slugile cu parul pre ei.
Acum să ne înturnăm la casa neguțătorului Pătrașcu Coste, unde dihonia și sămânța de gâlceavă încolțiseră și mai dihai între jupâneasa Ulivera și bărbatu-său, carele se trezise den beție, dar tot mahmur rămăsese, că nu-i putea ierta dumneaei bârfele ce se răspândiseră pre socoteala lor în zilele den urmă, bârfe de care el habar n-avea, dar ea le știa pre toate.
- Bețivan spurcat, zicea ea cu așa dulceață în glas de se auzea până în marginea târgului, mi-ai mâncat zilele și nopțile cu stricăciunea ta, de ai ajuns mai rău ca Sodoma și Gomora! Afurisit să fie cine ți-o mai răbda ăl nărav, că m-ai făcut de rîs în tot târgul, nenorocitule și neisprăvitule! Toată averea mi-ai băut-o și tot nu ți-a fost din dăstul!
- Am moșie, am veniturile mele și fac ce vreau cu banii mei, pricepi?, mormăi el.
- Ba ai pre dracul ghem, că de nu era zestrea mea, să-ți plătești datoriile de bețivan și să-ți scoți moșia de subt zălog, mai aveai tu ciuciu!
- Mai taci, scorpie!, pufni Mihat, începând să se înfurie.
- Ha? Io scorpie? Nenorocitule, țapule, spurcatule și procletule, anatema!
- Taci, scorpia dracului, că de-ți trag acuma una, amuțești pre veci! Ai uitat că de nu te luam eu, așa, văduvă, cu doi plozi, rămâneai o mahalagioaică oarecare, în obiele, pre cându acuma te dai mare boieroaică? Și pre fetele tale eu le-am crescut, încă bine, cu învățătură aleasă, de boieroaice, de le-am și măritat bine, cu oameni de neam bun, că ele și acuma tot la mine vin, că sunt tăicuțul lor cel drag, nu la tine, carea una-două, le păruiai!
- Și pre tine cine dracu te-ar mai fi luat, rămas așa, flăcău bătrân și căzut în patima beției?
- Dacă nu-ți tace fleanca aia, îți zbor și dinții de ți-au mai rămas!
- Pre mine îndrăznești să mă ameninți cu bătaia, nepricopsitule? Dă numai, că și io știu a da! Vezi satârul ăla den cui? Cu ăla ți-oi crăpa capul cel sec, încaltea că m-o duce la ocnă dupre aia! Că ce viiață duc eu cu tine așa? Mai bine pagubă, că și așa n-am nici un folos dupre urma ta, că-ți pierzi zilele și nopțile cu bețivanii tăi și cându binevoiești să mai dai și pre acasă, nu mai ești bun de nimica, nu-ți mai poți face datoria de bărbat!
- Păi și așa n-ai fost în stare să-mi faci copii!
- Ba tu n-ai fost, că eu, cu primul meu bărbat, am făcut doi și mai făceam , dacă nu murea înainte de vreme! Ce să mai spun, că nu te-ai mai atins de mine de astă-iarnă!
- Cându aveam io chef ziceai că nu se cade, că-i păcat, că suntem în post!
- Lasă, că erau și zile destule de dulce!
- Atunci n–aveam io chef, na! I-auzi la ea, muiere de cincizeci de ani , de ce-i arde!
- Ptiuuu, neputinciosule!
- Cată mai bine că mi te-ai acrit și nu mai am nici un zvâc pentru tine!
- Că ești neputincios, de aia! Și tot de aia bei fără măsură!
- Io neputincios, ai? Ei, bine, lasă, al dracului să fiu de nu mi-oi lua țiitoare, să-mi facă aia plozi, și să-i fac moștenitori, să crăpați de ciudă voi, ăstea cu clanța mare! Lasă că și frate-meu, Hamza, de abia așteaptă să intre, cu nepoții mei, cari nici bună ziua nu știu să-mi dea, în averea mea! Lasă că vă las cu buzele umflate pre toți! Și mă mai duc și la vlădica, la București, pre dealul Mitropoliei, să-mi dea carte de despărțenie!
- Nu, bărbate, văduvă m-ai luat, văduvă mă lași!
- Daaa? Asta ți-i pohta? Ei, bine, lasă, lasă că vedeți voi! Și vorba multă, sărăcia omului!
Cu voroavele acestea Mihart plecă supărat, iar muierea nici că l-a mai băgat în samă, chitind ea că le va trece supărarea la amândoi, că ajunseseră bătrâni și nebuni, de mirul lumii. Dar socoteala muierii nu se nemeri a fi cea mai bună pentru că Mihart își strânse oarecari boarfe într-o boccea, înhăță punga cu bani, puse șaua pre un cal den cei doi și plecă în zori de acasă, fără să-și ia rămas bun de la nevastă. La cunoscuții care-l întrebară încotro se duce, le spuse că la București, că acolo-i traiul mai dulce. Acu jupâneasa Ulivera stătu ea ce stătu, așa, liniștită, dar numai vreo două zile, că într-a treia începu să intre la griji, că nu i se mai ivea bărbățelul și începuse a-i simți lipsa. Trimisese vorbă și la moșie, dar cum răspunsul venise că boierul nici nu călcase pre acolo, ba mai aflând de la unii că dumnealui ,în loc să o ia spre miază-zi, cătră moșie, a purces taman spre răsărit, spuind, cui îl întreba, că la București se duce. Chiar că Uliverei nu-i pica bine așa o știre și intră dumneaei la gânduri negre. Dupre oarece smiorcăială jupâneasa își veni în fire și alta nu găsi decât să se ducă dupre el, să-l întoarne până ce n-ar apuca să facă vreo nefăcută, că se lăudase că-și va lua țiitoare, că muierea știa că lumea e plină de curve și una-două se vor găsi destule să-i sară în cârcă, să-i pape banii și să-i puie în brațe un plod den flori, unde încă mai chitea dumneaei că nebunul s-o duce la mitropolie să ceară carte de despărțenie, ceea ce nu se mai pomenise pe aceste meleaguri craiovene, unde cununia se desfăcea doar prin moarte. Cu astă hotârîre luată, puse dumneaei să se înhame caii la trăsură, împrumutând unul de la cumnat, că pe celălalt îl luase Mihart, își făcu la repezeală calabalâcul, îndesându-și toate boarfele în cufere, și o momi și pre nepoată-sa, Lia, să o însoțească, prinzând ea prilejul să plece de acasă, că bărbatu-său, diacul Ioan Costandin și așa socotise că trebuie să meargă la București, să scoață izvod dupre hrisoavele lui .Să nu uităm că aveau ei un jurământ, să nu se despartă nicicând, că unde va merge el, să meargă și ea și Costandin își tinuse cuvântul întotdeauna, deși nu-i prea venea la socoteală de multe ori. Și cum ar fi putut el să uite că ea, muiere fără cine știe ce putere, îl acoperise cu trupul ei cându spurcatul de Maldiac Isac vrusese să-l împuște cu pistolul, la mânăstirea Crețești, ridicată de boierii den Brădești sus, pre malul Jiului, unde o dusese dupre ce o răpise, ca un tâlhar ce era. Așa, glonțul se oprise în umărul ei și Costandin apucase să-l descăpățâneze cu sabia pre blestematul acela, iar așa o întâmplare nici că se putea uita vreodată, că semnul rămăsese pre umărul ei și el își mușca buzele de câte ori îl vedea. Și se măritase ea cu cine a vrut, în ciuda împotrivirii tătâne-său, carele dorea să-și mărite fata cu vreun boier, și până la urmă dorința îi fuse plinită, că diacul a ajuns căpitan în oastea lui Mihai Radul vodă, numai că o așa căpitănie ajunsese cu primejdie de moarte cându au ajuns puternici tocmai dușmanii aceluia și așa, trebuise să țină în taină rangul ce alt folos n-ar fi adus decât moarte urgisită. Acum, schimbânduse vremurile, un așa rang mai aducea și foloase adevărate, numai că nu mai avea cu ce să-l dovedească, de când cu jacurile ce se întâmplaseră în lipsa lui, cu zece ani în urmă, de-i fuseseră furate lucrurile de prin casă, împreună cu hrisoavele de la domnii dinainte, Matei Basarab și Radu Mihai. Întrebase el, din om în om, și aflase că în ceata jăcuitorilor ce năvăliseră cu turcii și tătarii în iarna aceea, de Mihai Radu vodă a trebuit să fugă în Ardeal, se nemeriseră și niscai greci în căutare de căpătuială și luaseră ei hârtiile cu peceți domnești, dar cum erau din ceata lui Leon vodă, pas de te puteai apropia de ei.Și cum aceia s-or fi dus la dracul, mai rămânea să scoață izvod dupre condica vistieriei, că acolo sunt scriși toți, cu rangurile și scutelile lor, sau măcar așa ar fi trebuit să fie. Iar în cei zece ani, câtu au stat cuminte, la casa lui, diacul Costandin n-a stat chiar degeaba, că își făcea treaba de diac, scriind și socotind pentru unii și alții pre bani buni și ținând și negustoria socrului, iar cu muierea lui a făcut cinci plozi, până ce, lovind-o o boală muierească, n-a mai putut rămâne grea. Și cum ăi bătrâni ai lui Costandin erau încă în putere, au lăsat copiii în grija lor, că lor le muriseră copiii mai demult, de rămăsese singur Costandin, și acuma își alinau bătrânețile cu ăi mici.Așa își făcu și Lia bocceluța și luă loc în trăsura mătușe-si și purceseră către București, la trei zile dupre plecarea lui Mihart. Costandin îi însoțea călare pre armăsarul lui cel negru-corb, de-i zicea Șeitan, cal bătrân, dar zdravăn și învățat cu multe meșteșuguri, că pe nimenea nu suferea să-l încalece, decât pre stăpânul său și pre mulți doborâse la pământ, de încercaseră să-l ia cu japca, și așa nici că mai îndrăznea careva să se apropie de el. Iar când se punea vremea rea, cu ploaie și vânt, sau soarele frigea prea tare, trecea și diacul în trăsura cea galbenă, lângă muieri.Mânatul trăsurii rămânea îngrija vizitiului, cât despre Șeitan, nici că trebuia să-l lege de trăsură, că o urma el singur și mult își iubea stăpânul, apărându-l de cei răi mai dihai ca un câine, dar și Costandin își iubea calul, că de avea o bucățică de pâine, o împărțea cu el. Așa porniră dumnealor către orașul de scaun al țării, cu zor mare, că jupâneasa Ulivera nu mai avea stare până nu ajungea să-și ia înapoi ...odorul fugit de la poala ei cea ocrotitoare.
n.o.
Vom reveni cu urmatoarele capitole
*************************************
Începută prin 1972, ca o idee vagă, de roman istoric, având acțiunea la mijlocul secolului al XVII-lea, trecută printr-o primă fază în 1983, când am terminat prima parte, apoi, cu pauze, încheiată ca o primă variantă în1992, această ultimă parte a trilogiei istorice „Sub semnul amurgului” , a fost terminată, în sfârșit, pe data de 04.04.2019.
|
Andrei A. Radu 4/5/2019 |
Contact: |
|
|
