Caragiale şi oltenii
Într-un documentat studiu al istoricului literar clujean, Mircea Popa, Caragiale şi Oltenia („Caligraf”, 28 nr. 5, 2018, p. 9-11) sunt aduse noi dovezi privind peregrinările olteneşti al dramaturgului, mai ales după cooptarea sa în Partidul Conservator-Democrat (P.C.D.) a lui Take Ionescu, despre care are numai cuvinte de laudă („personalitate politică de cea mai înaltă marcă”, „posedă o extraordinară putere de pătrundere a lucrurilor, cel mai subtil tact, faţă cu oamenii”, „talentul de orator, talent rar”, art. Take Ionescu). Astfel, în primăvara anului 1908, Caragiale participă la întrunirile electorale de la Craiova, Rm. Vâlcea, Piteşti, Turnu Severin. La întrunirea de la Craiova (26 aprilie 1908) a rostit „o foarte interesantă cuvântare plină de umor, cu săgeţi satirice la adresa aripei carpiste din Partidul Conservator”. La 3 iunie 1908, la marea întrunire a P.C.D. din Turnu Severin, urmat de un banchet în onoarea şefului partidului, Take Ionescu, autorul Scrisorii pierdute a ţinut un discurs şi un toast „enfant terriblé. La rândul său, Take Ionescu l-a declarat „cel mai mare artist pe care l-a produs neamul nostru” şi i-a organizat, în casele lui Al. Brătescu-Voineşti, o serată literară.
„Democraţia”, revista politică, economică şi literară, apărută la Craiova, începând cu 17 mai 1908 (vezi Tudor Nedelcea şi Marcel Ciorcan, Publicaţiile periodice din Oltenia. Catalog, Craiova, 1976, p. 44) a acordat o atenţie deosebită activităţii civice şi politice a marelui dramaturg, cum ne încredinţează Mircea Popa. I.L. Caragiale scrie „În loc de prefaţă” la foiletonul publicat de revista craioveană din Principele lui Machiavelli, în traducerea lui Avram Vasculescu: „Veşnic ideile şi principiile lui Machiavelli vor fi denunţate de unii ca infame; cât lumea însă nu va îndrăzni cineva să critice opera marelui om, ca putere de concepţie, ca operă de spirit. În felurite opuscule, în nenumărate cuvântări, mărunţei curtezani ai naivităţii mulţimii, vor deştepta principiile şi părerile lui, nici prin gând însă să nu cuteze vreunul să-i apreţuiască sau să-i dispreţuiască opera ca atare, iar aceşti curtezani, mari şi mărunţei, doritori de a stăpâni începând cu Frederich cel Mare şi isprăvind cu cel din urmă agent electoral de mahala, nu vor lipsi, mai ales, ei, conştient ori instinctiv, să urmeze cu scumpătate lapidarele poveţe ale ilustrului florentin pe care le ponegrise pe faţă, urmând şi în aceasta tot o povaţă a lui”.
Secretarul de redacţie al revistei, M. Drăgănescu (director-proprietar fiind N.I. Popilian), din aceeaşi grupare takistă, scrie, cu prilejul sărbătoriri celor 60 de ani de la naştere, articolul Cum l-am cunoscut pe Caragiale. L-a cunoscut într-o grădină din Vâlcea, la o bere, după banchetul congresului Partidului Conservator-Democrat. Surprins de gestul autorului Scrisorii pierdute de a le oferi petrecăreţilor-participanţi propria cameră de hotel, M. Drăgănescu (autor al marşului „Democraţiei Române”!) scrie: „O, cât de popular e în vorbă, dar cât humor e în spiritul acestor vorbe ieşite din gura maestrului, ce hohote groase de râs şi câtă simpatie provoacă măreţele sale discursuri populare. Poporul profan în ale artei, râde plin de satisfacţie; cugetătorul fin, intelectualul, criticul, analizatorul inteligent, omul cult râde plin de admiraţie, uimit de fineţea spiritului şi popularului Caragiale”.
Ziarul craiovean „Doljul”, organ conservator-democrat, avându-l prim redactor pe Gh. Constantinescu-Jiu şi colaboratori pe N.T. Popp, N. Titulescu, Gr. Romano, se înscrie în compania de apărare a lui Caragiale de acuzaţia de plagiat, printr-un articol semnat de Ilarie Chendi împotriva calomniatorului Caion.
Sărbătorirea celor şase decenii de viaţă a scriitorului a fost marcată de ziarul „Olteanul”, prin publicarea prozei În Nirvana, dedicată lui Eminescu, şi în articolul omagial, Sărbătorirea marelui scriitor (în iunie 1912). „Calendarul Drobetei” din Turnu Severin include scrierea Ion Prostul.
Moartea scriitorului a îndurerat profund scriitorii şi ziariştii olteni. Emil Gârleanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova, care organizase „Săptămâna Caragiale”, a suspendat toate spectacolele teatrale pe întreaga perioadă a funeraliilor, participând la funeralii, împreună cu actorii Pandele Nicolau, Al. Nanu, I. Stănescu şi Bulfinski.
Ziarul „Timpul”, apărut sub direcţia Clubului Conservator din Craiova, publică, în numărul din 24 iunie 1912, următorul necrolog: „ După 20 de ani de la moartea marelui Eminescu, am avut durerea să pierdem de curând încă unul care s-a dus să sporească într-o altă lume numărul iluştrilor nemuritori. Acesta e I.L. Caragiale, prozatorul iscusit, genialul pătrunzător al sufletului românesc în diferitele lui evoluţiuni, artistul dramatic neîntrecut.
Ce a fost poetul Satirilor şi al Luceafărului pentru poezia românească a fost Caragiale pentru proza şi teatrul românesc.
Lor le revine meritul că au făcut ca tânăra noastră literatură să ajungă în decursul de numai câţiva ani, de la nişte dibuiri nesigure la opere de necontestată valoare. Fără de ei poate că nici peste o sută de ani literele româneşti nu ar fi ajuns la înflorirea şi dezvoltarea de astăzi. S-a făcut în adevăr un salt considerabil, dar graţie numai celor doi titani, celor două genii, Cragiale şi Eminescu.
Nu ştiu cum dar mi-e cu neputinţă să vorbesc de cel dintâi, fără să nu pomenesc cu acest prilej şi de cel de-al doilea. Pe lângă prietenia lor atât de strânsă, pe lângă geniul care i-a înrudit atât de mult, a mai fost şi felul de viaţă care i-a consacrat pe aceşti oameni să fie alături. Parcele i-a ursit în acelaşi chip pe amândoi. Caragiale nu a fost mai fericit decât Eminescu. Până mai acum câţiva ani, aceeaşi soartă a avut şi el. Aduceţi-vă aminte la început, sufleor de teatru şi corector la gazetă; apoi director de teatru şi de gazetă; mai apoi berar, pe urmă a plecat la Berlin...
Dumnezeu ştie dacă nu iarăşi din pricina vreunei deznădejdi sau a unei nemulţumiri venită tot de la a lui şi pe care nu a mărturisit-o; tot ca genialul tovarăş, resemnatul în durere, Eminescu.
Dacă a existat vreo asemenea pricină; desigur că sufletul cel bun al Maestrului, ne-a iertat iarna trecută, când a fost sărbătorit de către ţara întreagă cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Şi cât de frumos a fost cinstit Maestrul! Ce urări i s-au făsut! Câte milioane nu i-au dorit viaţă îndelungată. Şi totuşi.... Cât de puţin timp trebuie ca toate urările şi bucuriile de atunci să se preschimbe în păreri de rău şi în lacrimi!
O, ce nesigură e existenţa ta ţărană şi cât de duios ne amăgim încrezându-ne în statornicia cenuşii tale. Dacă tu eşti vremelnicia şi supusă nimiciei unei clipe, geniul ce te-a însufleţit e etern, indestructibil!”.
Necrologul este „mai puţin cunoscut”, cum precizează Mircea Popa, dar aceste pertinente rânduri „fac şi astăzi cinste autorului lor şi, implicit, provinciei oltene, pentru adevărul cuprins în ele şi pentru talentul cu care au fost scrise” (Mircea Popa).
La rândul său, I.L. Caragiale a păstrat relaţii de prietenie, aşa cum reiese din corespondenţa caragialeană cu: filosoful C. Rădulescu-Motru, artistul Ion Anestin, Al. Macedonski şi mai ales cu profesorul de la Facultatea de Drept din Iaşi, Petre Th. Missir (dramaturgul îi scrie acestuia din Craiova). Asemenea, cu şi din politeţe, I.L. Caragiale le răspunde celor care l-au felicitat cu prilejul sărbătoririi celor şase decenii de viaţă, şi anume artistei Aristiza Romanescu, prof. Th. Ionescu (care l-a felicitat în numele Societăţii de Lectură din Craiova „Gh.M. Fontanim”), scriitorului Emil Gârleanu, directorul Teatrului Naţional din Craiova, Societăţii dramatice Craiova etc.
Interesantă este corespondenţa cu Petre Th. Misir. Juristul ieşean, rezident o vreme în Craiova, considerată de I.L. Caragiale drept „Nazaretul României”( scrisoare din 4/16 aprilie 1883. Vezi I.L. Caragiale, Opere, VII. Corespondenţă, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 525), descrie atmosfera din Cetatea Băniei: „Aici lucrurile stau ca în toată România, mai bine nu pot să stea, mai rău s-ar putea, însă de ce să se distingă Craiova? Ea este modestă, ea niciodată nu a pretins să se numească altfel decât a treia capitală a noastră, considerându-se Ploieştii ca republică de sine stătătoare” (scrisoare din 28 aprilie 1883, gara Craiova). Peste aproape doi ani, Caragiale face precizări de istorie literară „cu contract în regulă la 16, 18 şi 20 decembrie [1884] se joacă Noaptea furtunoasă; la 23,25, 26, 27 şi înainte până la saţietate se dă Scrisoarea. Care va să zică, aş putea apuca două repetiţii şi prima ale Scrisorii şi în a doua şi în a treia a noastră capitală” (scrisoarea din 11 decembrie 1884).
Dramaturgul a fost în atenţia conducerii Naţionalului craiovean şi mai târziu, în timpul directoratului lui Emil Gîrleanu, secondat, pentru o vreme, de Liviu Rebreanu, ca secretar literar. Într-o scrisoare din 3 semtembrie 1911, din Berlin, Caragiale acordă directorului Teatrului craiovean „dreptul să joace, numai pe seama sa, proprie, lucrările, în ordinea şi modul în cari va crede onor. Direcţiunea de cuviinţă de câte ori şi orcând”, dar „cu respectarea, integrităţii materiale a textului respectiv”. (Pe atunci nu erau regizori paranoici care să schimbe textul dramaturgilor pentru...o viziune modernă a piesei!?) S-a stabilit şi cuantumul drepturilor de autor (2000 lei în mărci germane) „deodată pentru toate eventualele reprezentaţiuni, şi, înainte de chiar prima reprezentaţiune”. Om de cuvânt, Gîrleanu îi trimite banii, chiar anticipat, dar, din păcate, Caragiale care urma să asiste la propriile piese jucate în „Săptămâna Caragiale”, organizate de scriitorul Emil Gîrleanu, numit „devotat şi harnic muncitor în ogorul culturii naţionale” (scrisoarea din 3 septembrie 1911), îi trimite o telegramă cinică: „Imposibil veni. Regret mult. Piaza rea. Acces acut sciatic. Mulţumesc delicata atenţiune. Salutări distinse” (7 februarie 1912).
Adevăratul refuz („groaza de mulţime”) îl explică dramaturgul lui Al. Vlahuţă: a preferat să stea „liniştit cu ai mei acasă la căldurică”, scuzându-se nu tocmai onest: „Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. N-am nici aplicare, nici le physique de l’emploi pentru un triumf. Şi pe urmă tu ştii că «fosilele» sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la o adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli!” (scrisoarea din 6 februarie 1912).
Craiovenii l-au apreciat, totuşi, chiar „sănătoşi şi veseli”, la justa sa valoare. În repertoriul Naţionalului craiovean, piesele sale au figurat în numeroase stagiuni teatrale, iar din 1977, s-a constituit, pe lângă teatrul craiovean, Societatea culturală „I.L. Caragiale”, cu participarea unor personalităţi culturale de anvergură: Şerban Cioculescu, M. Ungheanu, Marin Sorescu, Radu Beligan, Al. Dima, Ov. Papadima, Liviu Ciulei, Şt. Cazimir etc., care a organizat spectacole, simpozioane, lansări de carte, dezbateri etc. Elanul revoluţionar din decembrie 1989 a înlăturat, ca o rămăşiţă ceauşistă, această amplă manifestare. Era doar naţională (deşi s-ar fi putut completa cu Festivalul „Eugen Ionescu” spre a depăşi graniţele naţionale) şi nu internaţională, cum este Festivalul „geniului divinului brit Shakespeare”, cum l-a numit Eminescu.
Un sensibil şi pertinent necrolog elaborează Caragiale lui Traian Demetrescu, cu prilejul morţii sale timpurii (la 17 aprilie 1896, la Craiova ). Fiind mai puţin cunoscut, transcriem întregul text: „Zilele acestea s-a stins, aşa de timpuriu, Traian Demetrescu, unul dintre poeţii distinşi ai generaţiunii tinere. Era un talent mic şi feminin, dar era un talent, şi aşa moartea lui poate fi considerată ca o pagubă pentru literele noastre. Pentru aceia care au avut plăcerea să-l şi cunoască personal, părerea de rău trebuie să fie şi mai mare. Era un caracter cu deosebire afabil şi apropiat – maniere de domnişoară blândă, sfioasă şi prea simţitoare – distincţie şi politeţe de adevărat gentilmon – apucături poetice chiar în cele mai de rând prilejuri ale vieţii – onest şi dezinteresat – figură simpatică, glas dulce şi mângâios şi un zâmbet de copil bun. El trăia aşa cum scria, învăluindu-şi viaţa practică în atmosfera eterată a poeziei sale, şi aceasta nu era afectare pentru că-l prindea. Traian Demetrescu era un spirit totdeauna entuziast, sincer şi adesea destul de pricepător al artei. Melancolic din cauza bolii care-l istovea, dar totdeauna inimă bună şi deschisă şi vesel tovarăş ca şi prieten cinstit, Traian blândul pesimist pe care-l pierdem, ne lasă tuturor care l-am cunoscut bine, multă părere de rău şi o duioasă amintire”.
Cu Alexandru Macedonski avea o relaţie uneori privilegiată, dovadă scrisoarea din 29 mai „probabil între 1893-1901”: „ Deosebită plăcere mi-ar face dacă ne-am putea întâlni, să mai stăm de vorbă împreună, ca pe vremea când eram tineri. Ce frumos ar fi dacă d-ta ai avea vreme şi bună dispoziţie să vii astăzi, vineri, d.a. 5-5˝ la berăria «Căpitanul», unde eu mă voi afla negreşit”, îi scrie autorul Nopţilor „cu cele mai bune sentimente, cele mai distinse salutări, al d-tale Caragiale”. Alteori, relaţia a fost tensionată, Macedonski alăturându-se anonimului Gr. N. Lazu, care-l acuza pe G. Coşbuc de plagiat, lui Constantin Al. Ionescu (Caion), care-l acuza de plagiat de ilustrul dramaturg.
Într-un scurt articol din „Alegătorul liber” (1, nr. 20, 24 martie 1875), Caragiale anunţă întemniţarea la Văcăreşti a directorului ziarului „Oltul”, Al. Macedonski, pentru „delict de presă”, solidarizându-se cu acesta, atacând ziarele guvernamentale care „văd, după zisa Evanghelie, paiul din ochii vecinului, şi bârna dintr-al lor nu o văd”. În numărul 52 al ziarului , Cragiale vine cu precizări: „Al. Macedonski este deţinut în arestul preventiv, fiindcă şi-a permis să insulte pe domnitor”, faptă pentru care e dus la puşcărie „cu baioneta şi cu sentinela la spate”, pentru că „justiţia respectivă este adesea pusă în servicul patimelor celor de la putere şi că-şi primeşte inspiraţiunile din altă parte decât din textul legii”. Cât de actual este procedeul! Caragiale spune adevărul acestui „mister al arestări celebrului scriitor”: „După un început de urmărire, în urma cărui d. Macedonski a fost lăsat liber, instrucţiunea afacerii se termină şi dosarul se trimite la parchet pentru a se forma rechizitoriul definitiv. Aci el rămase opt luni în uitarea cea mai completă. Nimeni nu se mai gândea nici la Macedonski, nici la aricolul ce-i atrăsese fulgerile d-lui prim-procuror. Tocmai după acest interval şi atunci când delictul era prescris, Macedonski publică o canţonetă, în care cei de la putere crezură că văd o aluziune la persoana Domnitorului. Neputând însă să-l urmărească pentru acest fapt, ei se gândiră să-i scoată vechiul proces la lumină şi, fiindcă acesta nu le era deajuns, ei voiră ca, spre pedeapsă, să-l facă să şează şi câteva luni la închisoare. Nimic nu era mai facil, şi toată lumea ştie că dorinţa le-a fost pe deplin satisfăcută”.
Pe urmele lui Eminescu (de la Floreşti-Gorj, Eminescu îi trimite o scrisoare), I.L. Caragiale a păşit şi el prin Oltenia, a întreţinut relaţii de amiciţie cu oamenii acestor meleaguri, a stat sau a peregrinat prin multe localităţi din zonă, drept pentru care suntem îndreptăţiţi să-i aducem, la rândul nostru, modestul nostru omagiu.
|
Tudor Nedelcea 4/1/2019 |
Contact: |
|
|
