Spovedania unei repatriate (fragment din cartea „Destin de femeie” )
Prin 1998, întâmplător, treceam pe strada Vlaicu Pârcălab din inima Chişinăului. Lângă un gard de fier se îmbulzea multă lume şi, din curiozitate (vărsătorii sunt foarte curioşi din fire şi moto-ul lor de viaţă este „a şti”), am vrut să mă informez de ce se îmbulzesc oamenii, se ceartă şi strigă să se respecte lista. Aşa am aflat că acolo se află Ambasada României în Republica Moldova, iar înghesuiala era pentru a se depune acte de obţinere a cetăţeniei române.
Sunt un om căruia îi vin în cap mereu idei noi. Uneori constructive, alteori, ce-i drept, cam îndrăzneţe. N-am stat mult pe gânduri, mi-am notat ce acte sunt necesare la dosar şi am mers acasă. Dar am materializat ideea.
În scurt timp, am reuşit să mi le adun pe toate.
Singurul lucru care mă îngrijora era că nu putusem depune nici o hârtie pentru fetiţa mea de nouă ani. Oricât l-am rugat pe tatăl ei care locuia la Voronej, în Federaţia Rusă, încă din 1993, să-mi trimită acordul care se cerea, n-am reuşit să-l înduplec: „Cum, vrei s-o faci cetăţeană a unei ţări care a luptat în război contra ruşilor împreună cu fasciştii ?”.
N-avea rost să-i explic unui om crescut în şovinismul rus şi cu mentalitatea unui „homo sovieticus”, că Basarabia a fost, este şi va fi în veci pământ românesc şi că în ţara a cărei cetăţenie o vreau redobândită pentru mine şi copilul nostru, locuiesc fraţii noştri români, că mulţi verişori ai tatălui meu sunt undeva prin Bucureşti, fugiţi în 1940 şi 1944 de teama rusului „roşu”, cum le spunea mama ruşilor sovietici comunişti. Sau să-i spun că fascist sau comunist pentru mine este cam acelaşi lucru! Nu avea niciun rost...
Abia peste ani mi-a dat dreptate, când a văzut că tot ce am realizat a fost de dragul copilului şi că decizia mea a fost una corectă. Iar în privinţa luptei basarabenilor pentru limba română şi pentru independenţă, mai trebuia sa treacă ani, ca să priceapă că şi popoarele mici au drepturi egale cu cei ce se socot, pe nedrept, dominatori ai lumii.
Dar cel mai mult a făcut să i se lumineze mintea în privinţa acestor lucruri, faptul că el însuşi a fost nevoit să umble ani mulţi pentru a-şi reabilita părinţii şi buneii lui, care au fost deportaţi în Siberia în anii `30 ai secolului trecut, pe motiv că erau culaci, chiaburi. Mama lui a fost deportată din Ucraina, iar tatăl său, din Hakasia. S-au întâlnit în…Siberia. Acolo s-a născut el, în exil, într-o baracă lungă de lemn, în care locuiau 20 de familii. Fiecare familie avea numai câte o cameră. Lunar, părinţii lui dădeau „cu subsemnatul”, adică trebuia să se prezinte la administraţia locală pentru evidenţă. Abia după anul 1953, când a murit tiranul Stalin, au avut dreptul să-şi construiască propria lor casă…
Iată ce a făcut comunismul cu oamenii! I-a schimbat şi i-a mutilat! Chiar şi cei care au suferit de pe urma lui au devenit cu totul dezorientaţi în evenimente, istorie şi valori.
Consulul însă m-a asigurat că nu voi avea probleme, este copilul meu şi dacă vreodată mă voi stabili cu traiul în România ca cetăţean român, vom putea trece foarte uşor peste Prut. N-a fost prea uşor…
După un an, poate şi mai puţin, aveam paşaport românesc, eram cetăţean român cu domiciliul în Republica Moldova. Bucuria nu era atât de mare. Nu puteam să mă fălesc la rude sau vecini, nici să strig în gura mare, că eu sunt cetăţean român. Am fost avertizaţi că este de dorit să nu fluturăm paşaportul românesc pe la vamă (atunci puteam trece în România doar cu buletinul moldovenesc), spre binele nostru, căci s-ar putea ca, sub un pretext sau altul, să rămânem fără el.
Era lesne de înţeles, deoarece adia iarăşi a „comunism” în Republica Moldova. Dacă în 1996, Mircea Snegur pierduse în faţa lui Lucinschi la preşedinţie, era clar ca acesta din urmă va netezi cărarea unuia de teapa lui. Şi rezultatul se şi întrezărea.
În 1999, la alegerile locale şi parlamentare au câştigat comuniştii, iar în 2000 a venit la putere Voronin cu clica lui.
Moldova se întorcea în sfera de influenţă rusească.
N-am ţinut secret faţă de surorile mele că sunt cetăţean român şi sora mai mică mi-a urmat exemplul. A obţinut şi ea cetăţenia română, dar se afla în aceeaşi situaţie, în legătură cu cei trei copii ai săi. Fostul ei soţ, care prin 1995 se înhăitase cu o uşuratică din orăşelul nostru, cu soţ şi copii acasă, tot basarabeancă de-a noastră, se aciuase cu ea prin Moscova. Nici el n-a vrut să audă de „acordul” ca cei trei copii să devină cetăţeni români. Nu era născut în Federaţia Rusă, era un moldovean „mancurt”, îndobitocit, deznaţionalizat şi rusificat. Sau a făcut-o din indiferenţă faţă de soarta copiilor lui, pe care îi abandonase.
Abia când am sosit în România, împreună cu sora mea, în timp, am reuşit să rezolvăm problema cetaţeniei pentru copiii noştri, fără a mai cerşi actele de la cei doi „rătăciţi”, foştii noştri soţi.
Despre România, noi, cei educaţi în şcoala sovietică, până în 1989, când a avut loc podul de flori de la Prut, nu trebuia nici să auzim, darmite să mai putem trece dincolo.
La orele de curs învăţam câte ceva din Eminescu, Creangă şi Alecsandri, scriitori moldoveni: „Somnoroase păsărele“, „Amintiri din copilărie” sau pastelurile bardului de la Mirceşti. Şi…cam atât. Nu cumva să descoperim că suntem fraţi, că avem aceeaşi istorie, limbă, aceleaşi tradiţii şi valori.
Pentru asta, ruşii, care au ocupat Basarabia în 1940 şi apoi în 1944, s-au străduit cu multă osârdie ani în şir. În primul rând, chiar în 1940, într-o noapte, au schimbat alfabetul, din latin în chirilic. Toţi cei care ştiau ceva carte au devenit analfabeţi, un motiv în plus pentru sovietici să invadeze Moldova şi să aducă ruşi din toate colţurile imperiului, pentru a-i „alfabetiza” pe moldoveni.
Mai mult de un milion de moldoveni au fugit de ruşii „roşii”. Cei mai mulţi, în România. Au vrut şi ai mei s-o facă, dar n-au reuşit, căci sovieticii n-au respectat armistiţiul de trecere a Prutului în trei zile. După numai 24 de ore, au închis hotarul. Mulţi au fost atunci întorşi din drum...
Mama ne povestea că în acea zi de 28 iunie 1940, când Basarabia a fost ocupată de ruşi, ea se afla la prăşit. Ogorul era aproape de calea ferată. A observat că încontinuu treceau trenuri spre Ungheni, către Prut, pline cu soldaţi şi multă muniţie. A simţit că ceva se petrece, a lăsat totul baltă şi a fugit în sat. Tata a alergat la Primărie, să afle ce se întâmplă. A venit într-un suflet:„Ioană, ce facem, vin ruşii! Primarul, dascălul, preotul şi alţii au şi plecat către Ungheni”. Mama s-a înspăimântat:„Ăştia-s cei răi, ăştia-s ruşii roşii! ...Poate fugim şi noi!?…”.
Dar cum să fugi, când tot al tău este casa, pamântul şi orătăniile? Cum poţi lua cu tine pământul strămoşesc? Ce-i drept, aveau şi car cu boi…Au început să-şi facă planuri de ducă. Între timp, au aflat că s-au acordat trei zile pentru cei care vor să treacă Prutul.
N-au mai apucat…
Aşa că eu nu m-am născut în ţara noastră, a românilor. M-am născut în URSS…
...Într-un an, un verişor mi-a dăruit o carte, de ziua mea. La început am crezut că este scrisă într-o limbă străină, franceză poate, ca mai apoi, când am încercat să citesc, am constatat bucuroasă că este în limba părinţilor mei, română, numai că, alte litere, latine. Când i-am spus mamei de „descoperirea” mea, mi-a povestit ce-au facut ruşii cu limba, cu tradiţiile noastre de veacuri, cu bisericile, cum au organizat foametea din 1946, cum ne-au colectivizat cu forţa şi multe alte lucruri triste din istoria Basarabiei noastre.
Trebuie să spun că mama nici până la moarte nu i-a iertat, pentru că nişte „boseci”, nişte vagabonzi, i-au luat carul cu boi, pământul, plugul de fier, toata avuţia, moştenită de la parinţi şi au băgat-o cu forţa în kolhoz. Ne povestea nouă, copiilor, cum ea s-a aşezat în faţa carului cu boi, când au venit să i-l ia. Bocea în gura mare, ca după mort. Tata a tras-o într-o parte:„Ia seama că pot să ne trimită în Siberia, dacă nu te potoleşti”…
Şi... ce credeţi?! S-a găsit un moldovean, potlogăraş de-al nostru, un lingău, care a avut grijă să fie puşi pe o listă pentru a fi deportaţi, dar până la urmă fratele mamei a intervenit pe undeva. Au scăpat ca prin urechile acului. Altfel, m-aş fi născut, dacă nu cumva mureau cu toţii de frigul rusesc, pe undeva prin Siberia de gheaţă…
Cartea aceea, dăruită de verişorul meu, valorează şi astăzi mult pentru mine. Mi-a deschis o portiţă către adevăr…
Dar cel mai mult a contribuit la acest lucru mama, cu numele românesc de Ioana. Orfană de la numai doi ani, a crescut-o un unchi. N-a urmat şcoală, prea mulţi copii ai unchiului ei erau de dădăcit, prea mare era gospodăria lui şi prea mult pământ de muncit. Dar a fost foarte cinstit cu ea. Când s-a măritat, i-a restituit toată averea, moştenită de la părinţi. Au învăţat-o să iubească munca, sa fie cinstită şi să agonisească mereu.
Chiar fără carte, mă uimea de unde le ştia pe toate. Avea un mod deosebit de a lega lucrurile, de a le analiza şi a da verdicte la cele mai încurcate evenimente şi fapte.
Părinţii mei au fost oameni deosebiţi şi tare vrednici. Dacă tata se străduia să ne bage în cap că o diplomă de studii ne poate hrăni viaţa întreagă, mama ne învăţa că orice muncă este frumoasă, iar ordinea şi curăţenia sunt cele mai bune metode de a ţine o casă „econom şi cu cap”. …Toate aceste sfaturi mi-au fost mereu de folos pe parcursul întregii mele vieţi.
Românismul l-am învăţat tot de la mama. Cântecele vechi româneşti, care numai repatriindu-mă în Ţară, am aflat că erau din toate zonele României, le-am auzit pentru prima oară cântate de ea, cu vocea ei cam răguşită, dar cu o interpretare corectă, melodioasă, aducătoare de alte meleaguri, lumi şi vremuri.
În copilărie, eram încântaţi să stăm cu toţii la gura sobei, mama învârtind fusul, noi scărmănând lână, s-o ascultăm povestind despre regele Ferdinand, regina Maria, mareşalul Antonescu, care, glumea ea, semăna mult cu tata.
Toate aceste lucruri auzite din gura ei, mi se păreau că vin dintr-o altă dimensiune.
De aceea, când mi s-a ivit o posibilitate de a-mi redobândi cetăţenia română, nu m-am îndoit nici un moment că acest lucru mi-ar fi benefic. Curioasă de a şti totul despre România, voiam nespus de mult să devin cetăţean al ţării mamei mele. Numai că modul de redobândire a cetăţeniei române mi s-a părut injust pentru noi, basarabenii. Nu este corect ca românii basarabeni, părinţii şi buneii noştri, ca şi noi, descendenţii lor, care, fără voia şi consimţământul nostru, ne-am pierdut cetăţenia română, să trecem prin atâtea greutăţi, să strângem inutil atâtea documente şi să pierdem timp. Mai ales după 2003, când guvernul Năstase a modificat legea cetăţeniei române în aşa fel, încât basarabenii au fost catalogaţi ca „străini”.
În ultimii ani, se pare că lucrurile s-au mai schimbat. Procedurile s-au simplificat. Dar mult mai corect, după părerea mea, ar fi ca basarabenilor, ai căror strămoşi şi-au pierdut dreptul de a fi români după ocuparea Basarabiei în 1940 de către URSS, să li se restituie, automat, cetăţenia română.
Era în vara anului 2000. Am venit la Iaşi, în…cercetare. Îmi venise…o altă idee. Dar nu era numai o idee. Era mai mult o necesitate.
După cum decurgeau evenimentele în Republica Moldova, trebuia să iau o hotărâre pentru viitorul meu şi al fetei mele.
Odată cu venirea la putere a comuniştilor, judeţele s-au desfiinţat, în consecinţă, toţi funcţionarii Inspectoratului şcolar au fost disponibilizaţi. Era destul de clar că vor fi numiţi în posturi, în reînviatele raioane, numai cei care împărtăşeau doctrina noilor urcaţi la putere, doctrina comuniştilor.
Am hotărât să vin la Iaşi. Să văd cum pot să trec definitiv Prutul, să mă repatriez în România. Destul de dificil! Încă nu eram ferm convinsă că voi realiza acest lucru…
Mai fusesem în Iaşi prin 1995, cu o echipă de profesori ai şcolii din Lozova, într-un schimb de experienţă, având misiunea să aduc un autobuz plin cu cărţi, donaţie românească pentru şcolile din raionul nostru. Nici prin cap să-mi treacă că peste câtiva ani voi reveni aici, însă cu un alt scop.
De la gară am luat-o pe jos. Abia atunci am descoperit cu adevărat cât este de frumos „dulcele târg al Ieşului”.
Prima mea oprire a fost la biblioteca judeţeană „Gh.Asachi”. Am cerut audienţă la director, care a stat mult de vorbă cu mine despre situaţia politică din Moldova noastră. Discuţia s-a finalizat cu o cerere din partea mea de a primi un loc de muncă. Abia mai târziu am înţeles că nu aveam nici o şansă, ci pur şi simplu, omul s-a purtat frumos cu mine, ca oaspete de peste celălalt mal al Prutului.
Paşii m-au dus apoi, în centru, la Inspectoratul şcolar, unde, întâmplător, ochii mi-au căzut pe un anunţ: copiii de peste Prut, din Basarabia, ai căror părinţi au cetăţenie română, pot fi înscrişi în şcolile ieşene fără examen de admitere şi fără taxă de şcolarizare. Cu inima bătând, am intrat în audienţă. Oferta era foarte „proaspătă”, protocolul încă nu era trimis la Ministerul Educaţiei din Republica Moldova, urma ca acest lucru să fie făcut în zilele imediat următoare.
Era sfârşit de iulie, examenele de admitere în gimnazii se terminasera. La Inspectoratul şcolar Iaşi m-au sfătuit să merg personal din liceu în liceu, să caut locuri disponibile; toţi directorii erau înştiinţaţi de acest ordin şi erau obligaţi să–l pună în aplicare.
După ce m-am deplasat la câteva şcoli de prestigiu şi am aflat că nu mai aveau locuri,
m-am întors la inspectorat, să cer o soluţie. Aşteptându-mi rândul să intru, am cunoscut o doamnă, care mi-a spus că la Colegiul Tehnic din Copou se înfiinţează, din acest an, o clasa de-a V-a, din dorinţa de a-şi forma viitorii liceeni. Exact ceea ce-mi trebuia mie.
Aşa că m-am dus în Copou. Încercasem, tot pe-acolo, la liceul „C.Negruzzi,” fără succes însă, acolo unde peste opt ani fetiţa mea avea să dea bacalaureatul.
Eram disperată să găsesc un loc. Mă înarmasem cu multe acte şi dovezi că fiica mea este o elevă bună. De fapt, purtam mereu cu mine o copie dintr-un înscris din Cartea de oaspeţi a bibliotecii judeţului Chişinău, pe care o redau aici:
„Colectivului Bibliotecii Mihail Sadoveanu din Străşeni, cele mai bune urări de succes şi felicitări pentru tot ceea ce fac pe tărâmul cărţii şi al culturii, cu ocazia unei vizite duminicale, când am cunoscut bucuria de a fi împreună, pe planeta Eminescu, cu VICTORIA, Stela şi Petrică.
Cu gândurile cele mai bune, Victor Bârsan, ambasador al României în Republica Moldova. 3 iunie, 2000“.
L-am dat să-l citească şi doamnei directoare a Colegiului din Copou, Magda Dumitrescu.
Am mai scos din geantă şi bucăţi tăiate din ziare, în care fiica mea era menţionată drept câştigătoare a mai multor concursuri de poezie, în principal concursul republican „Eminesciana”, ce se derula anual în pădurea de la Condriţa, de lângă Străşeni.
La o astfel de competiţie l-am şi cunoscut pe domnul ambasador Bârsan, care, la plecare, pe când noi aşteptam autobuzul, s-a apropiat şi a felicitat-o pe fetiţa mea pentru măiestria de a recita din Eminescu şi chiar a poftit-o într-o vizită la ambasadă.
N-am ratat ocazia, am răspuns invitaţiei…
Domnul ambasador i-a oferit fetei mele mai multe cărţi şi câteva casete, printre care una conţinând cântecul „Iaşul meu drag “. A presimţit oare, că o să ne stabilim aşa de curând în acest oraş românesc?
Nu după mult timp, ambasada română a organizat la biblioteca noastră judeţeană o întâlnire cu câştigătorii, pentru o emisiune la TV România. Împreună cu sora mea (Stela din acel înscris este fetiţa ei, de aceeaşi vârstă cu Victoria mea ), am „organizat” şi noi…un teanc mare de plăcinte moldoveneşti cu brânză, mărar şi ceapă verde.
De atunci, de câte ori îl văd pe Mihai Rădulescu la TVR1, prezentând ştirile, îmi amintesc cât de mult i-au plăcut şi lui plăcintele noastre de casă şi vinul roşu, fiind şi el prezent la acea vizită duminicală, împreună cu ambasadorul.
Emisiunea s-a transmis pe post exact în preajma venirii mele în Iaşi.
…Toate acestea i le-am spus dintr-o răsuflare directoarei, cu lux de amănunte.
Zâmbind, m-a pus să scriu o cerere.
Am ieşit bucuroasă din şcoală. Mergeam în jos, pe lângă parcul Copou, dar am făcut repede cale întoarsă, căci îmi venise în cap o …altă idee. S-o înscriu şi pe nepoata mea.
Nu ştiam dacă vom reuşi nici noi, dar ce voia soră-mea, nici atât. Numai că dacă n-o înscriam şi pe Stela, eram convinsă că mama ei mă va „omorî”…
Aşa că m-am întors acasă, în Moldova, cu multe veşti bune şi planuri mari de viitor, cu toate că nu-mi imaginam cum le vom înfăptui.
Spre bucuria mea, sora a fost entuziasmată.
Dar pentru noi greul abia acum începea La ministerul de resort din Chişinău se prefăceau că nu ştiu nimic de protocol. Relaţiile cu România se înrăutăţeau tot mai mult, comuniştii, recent cocoţaţi la putere, îşi arătau colţii. Ne purtau pe drumuri. Veniţi mâine, veniţi poimâine, iar timpul trecea. Am fost nevoită să apelez la verişorul meu, lector la Universitatea pedagogică „Ion Creangă”, ca, prin nişte relaţii ale lui, să ni se elibereze, în cele din urmă, acordul Ministerului şi, pe baza lui, toate celelalte documente şcolare.
Ne-am încadrat în timp. Către începutul noului an şcolar, eram instalaţi la Iaşi.
Fetelor le plăcea mult oraşul şi şcoala. Dar ca să le lăsam în căminul şcolii, unde erau elevi mari, nu ne era la îndemână. Aşa că soră-mea a renunţat la serviciu. Băiatul ei de 16 ani, a rămas să stea cu mine, casa a închiriat-o. Un alt fiu era liceean în Buziaş, judeţul Timiş.
Ea a plecat să stea cu fetele noastre în Iaşi, să le poarte de grijă. Eu am mai rămas în Basarabia. Eram implicată, ca director, într-un proiect Soros, care expira în vara următoare. Nu puteam să-l abandonez… În afară de aceasta, mai aveam „misiunea” de a vinde apartamentele noastre, dar şi să pregătesc repatrierea, care implica multă umblătură. Voiam să trecem Prutul cu toate cele agonisite de-o viaţă. Era mult de lucru. Numai că, deşi aveam cetăţenia română, încă nu aveam acte româneşti, aşa că am luat-o iarăşi de la capăt, cu dosare pentru certificate de naştere şi buletine româneşti, iar pentru toţi copiii noştri, alte noi documente necesare obţinerii cetăţeniei…
Vorbele spuse de consulul român de la Chişinău, că nu voi avea probleme, nu s-au adeverit... Abia peste doi ani, când fata mea ajunsese în clasa VII-a, am obţinut actele româneşti necesare şi ea a putut să primească alocaţie, să beneficieze de medicamente gratuite şi de alte drepturi.
Tatăl ei, în scrisori, mă eticheta „nebună de legat” şi „bolnavă psihic”, dacă eu am privat copilul de casă şi l-am trecut în „altă ţară” …Sub pretext că România nu are nici un fel de acord cu Federaţia Rusă, nu trimitea decât foarte rar mici sume de bani, pe care le mai primeam câteodată, ca pensie alimentară.
Era greu. Până nu aveam buletine permanente, nu putem să trecem Prutul cu „averile“ noastre şi fără scutire de taxă vamală. Era greu şi cu banii de chirie. Eu mă îmbolnăvisem, copleşită de atâtea griji, nu mai puteam să vin prea des la Iaşi, să mai aduc bani şi de-ale gurii.
A fost un moment când am mers la directoare şi i-am spus că va trebui să luam fetele de la şcoală ca să ne întoarcem înapoi, în Basarabia. Atunci ea mi-a propus ca fetele împreună cu sora mea, să locuiască în căminul şcolii.
N-o să uit niciodată cât a făcut această femeie pentru noi! Mai rar aşa o atitudine înţelegătoare şi binevoitoare faţă de basarabeni. După vreo trei ani, când a ieşit la pensie, a fost înlocuită de o alta, care ne-a făcut multe zile fripte.
Încetul cu încetul, deşi cu greu, lucrurile se aşezau totuşi pe făgaşul lor normal.
Ne-am vândut apartamentele. Cam prost preţul, tocmai căzuse piaţa imobiliară până la absurd. Sora-mea şi-a permis să-şi ia un apartament bunişor la marginea Iaşului. Eu însă am dat-o-n bară, căci până s-a vândut apartamentul meu de la etajul 6 al unui bloc fără apă caldă şi gaze, preţurile în România au crescut brusc. Pentru o garsonieră bună nu-mi ajungeau bani, iar în căminele, aşa zise de „familişti“, cu locatari dubioşi şi cu multă mizerie, nu voiam să cumpăr o prăpădită de cameră.
Aşa se face că atunci când soră-mea s-a mutat în casa proprie, eu i-am luat locul în căminul şcolii…Tot datorită doamnei directoare, căci ea le adora pe copilele noastre. Vica mea şi verişoara ei, Stela, deveniseră mândria şcolii, obţinând numai note bune şi multe premii la olimpiadele şcolare. Directoarea n-ar fi vrut să piardă asemenea eleve.
...Tirul plin de mobilă şi cu alte lucruri de-ale noastre avea să treacă Prutul abia la sfârşitul lui decembrie 2001.
Vameşii români s-au legat de faptul că tirul nu era sigilat şi ne-au ţinut aproape o zi la graniţă. Nu voiau să ne elibereze documentele de trecere, deşi aveam scutire de taxă vamală, ca repatriaţi. Eram îngheţaţi, uzi la picioare, căci era un ger umed cu zăpadă topită. Nu voiam să le dăm mită. Mai ales eu, cu principiile mele de dreptate şi ordine, până când soră-mea a spus s-o mai slăbesc cu filosofiile mele; a mers şi „a uns” pe unde trebuia cu nişte dolari, câteva sticle cu vin de-al nostru, după care se omorau vameşii, nişte cutii cu bomboane. Pe loc, tirul nu mai trebuia să fie sigilat! Am trecut…
Spre seară eram în curtea şcolii unde locuiam. Mi-am scos lucrurile, iar ale surorii mele au mai stat o noapte în tir...
Eram foarte obosiţi, călătorisem cu peripeţii nu numai la vamă. Mersesem în timpul nopţii, pentru ca şoseaua să fie mai liberă. Carosabilul era umed. Fulguia. Drumul era tot mai periculos. La curbele dificile din apropierea Corneştilor spuneam rugăciuni. Mai apoi, tirul se împotmolise şi a fost nevoie, pe la orele 4 dimineaţa, să apelam la nişte săteni care au adus lopeţi, nisip şi hârleţe. Bine că era cu noi şi fiul mai mare al soră-mii, care l-a ajutat pe şofer să se descurce. Bietul şofer plănuise să se întoarcă în aceeaşi seară în Moldova. Mort de oboseală, n-a mai făcut-o.
Lucrurile au ajuns în Dancu, unde locuia sora mea, abia a doua zi.
Dar am fost răsplătiţi pentru toate aceste chinuri! Dacă până atunci, timp de un an, am dormit în paturi stricate de cămin şcolar, acum ne odihneam pe divanul nostru, între lucrurile noastre dragi, agonisite de-o viaţă. Părea că ne-am mutat, pur şi simplu, casa, deşi le înghesuisem pe toate într-o cameră şi pe un coridor mic, iar pe cele ce nu încăpuseră, în magazia şcolii.
...Au trecut peste Prut şi cărţile din biblioteca noastră. Cu greu, cu acordul Ministerului Culturii din Republica Moldova, cu listă ştampilată şi avizată. Dar acuma erau lângă noi toate cărţile dragi sufletului, cu autografele pentru fiica mea de la mulţi scriitori şi de la alte personalităţi basarabene, în preajma cărora am fost cu diferite ocazii:
„Pentru domniţa Victoriţa, cu toată dragostea mea pentru cea mai frumoasă vârstă COPILĂRIA, pe care să n-o uite niciodată !” (Claudia Partole,12.04.2000);
„Pentru fetiţa cu ochi negri Victoria Coleaghin” (Lidia Hlib, 30.08.1997);
„Victoriţa, sa creasca mare şi ascultătoare. Îi doreşte nenea Titus Ştirbu. Cu sărbătoarea Poezia lui M.Eminescu “ ( 28.06.98 );
„Victoriţei, urări de bine, sănătate, să ajungă departe, ajutată de carte…“ (28.06.98. Ion Ciobanu) …
Şi încă multe, multe altele…
Aş fi vrut ca fiica mea să nu simtă mutarea de la baştină, să se afle între tot ce-i era drag şi scump, între lucrurile şi amintirile ei.
Anul Nou 2002 a fost unul mult mai vesel. L-am sărbătorit cu bunătăţi gătite în blidele noastre, lucru care ne-a dat un sentiment de bucurie. Simţeam că am venit acasă, în limba duioasă, de dor, a mamei noastre.
Griji mai aveam, dar speram că, în curând, le vom depăşi.
Predomina problema locativă. Eu aveam o rezoluţie a primarului de Iaşi de atunci, domnul C. Simirad, prin care îi sugera directoarei să mă menţină cu fiica mea în căminul şcolii, până când îmi rezolv situaţia. Trebuie să spun că în cămin locuiau şi profesori. Unii cârteau împotriva noastră, deşi eu fusesem de la bun început angajată ca pedagog. Din salariul minim primit, mi se opreau toate cheltuielile de întreţinere.
Timpul trecea. Până când, absolut întâmplător, am aflat că la Primărie exista o listă de obţinere a unei locuinţe cu chirie pentru persoanele repatriate. Mi-am depus dosarul. Abia peste un an am obţinut o hotărâre a Consiliului local Iaşi, conform căreia am fost trecută pe un tabel special. Urma să mi se repartizeze o locuinţă socială cât mai curând. Aşteptam…
Este mult de povestit ca să aflaţi cum, cât timp, câte demersuri, memorii, audienţe la autorităţile locale, senatori şi deputaţi am făcut… Dar nu se merită, ar fi prea plictisitor şi neplăcut.
Între timp, viaţa îşi continua cursul. Eram pedagog în căminul şcolii unde locuiam şi colaborator voluntar la revista „Spune”, a unui englez. Mă apucasem să-i alcătuiesc un catalog tematic al tuturor articolelor din revistă. Pe atunci, calculatoarele nu înlocuiseră peste tot cataloagele de bibliotecă. Drept răsplată, când el a organizat o excursie la mănăstirile Moldovei, ne-a invitat şi pe noi. Aşa am început să cunosc România, nu numai din cărţi sau din spusele mamei. Am rămas profund impresionată de toate cele văzute, frumuseţi naturale de neimaginat, vestigii ale trecutului glorios al neamului nostru românesc, obiceiurile atât de asemănătoare cu cele de dincolo de Prut. Cred că această încântare i s-a transmis şi fetei mele, dacă la examenul de capacitate ea a fost singura din clasă care şi-a ales să dea examen la istoria României.
În revista „Spune” din 2002, a apărut articolul „O familie de români”. Despre noi, o familie de basarabeni repatriaţi, despre greutăţile pe care le înfruntam şi despre planurile noastre de viitor. Printre altele, autorul, jurnalistul local, Mihail Albişteanu, menţiona despre mine: „A lucrat inspector de cadre la Direcţia de învăţământ, a fost metodist coordonator pentru asigurare didactică mulţi ani la rând. Este o luptatoare pentru românism. A condus cenaclul „Cuvânt artistic” din oraşul Străşeni, a fost preşedinte executiv al Ligii Democrat Creştine a Femeilor din acelaşi oraş, precum şi consilier judeţean şi local în două mandate. A obţinut în 1999 fonduri de la Fundaţia „Soros” pentru implementarea unui proiect privind asistenţa juridică gratuită a persoanelor cu handicap. La repatriere a întâmpinat multe greutăţi din ambele părţi ale Prutului şi, spre surprinderea ei, a constatat cu stupoare că mulţi români nu vor să audă de basarabeni. Cu toate acestea nu regretă pasul şi-şi doreşte ca fiica ei să aibă un destin decent în Ţară”.
Iar despre fiica mea:„Se simte în România ca acasă. La început, colegii îi spuneau pe nedrept Rusoaica, dar acum a trecut. Pasiunea ei este poezia lui Eminescu, îi place să recite şi de multe ori a făcut-o la TV Moldova, la Chişinău, dar şi în România, la Radio Iaşi”.
...Activitatea cu copiii îmi plăcea, dar, deoarece în cămin erau şi elevi mai mari, de la şcoala profesională, uneori aveam probleme cu unii dintre ei şi nu mai suportam...
Fata îmi spunea deseori:„Mamă, ce–ai fost şi ce-ai ajuns?!”. Pentru ea era ceva nefiresc, de mirare, că eu, care lucrasem o viaţă la inspectoratul şcolar, acum să fiu pegagog într-un cămin, mai bine spus, supraveghetoarea unor elevi. Locuind împreună cu ei, eram non-stop la „locul de muncă”.
Pe mine acest lucru nu mă deranja. Mai mult mă măcina faptul că directoarea noastră „cea bună“ ieşise la pensie, iar cea nouă mă chema des la ea în birou, să-mi spună că va trebui să părasim căminul cât mai degrabă, apoi m-a anunţat că urmează ca localul să intre în reparaţie capitală.
Gândul că trebuie să mă mut cu chirie pe undeva, mă omora, căci banii aveau să-mi ajungă cel mult pentru un an.
Eram membră a asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina” Iaşi, îmi făcusem multe cunoştinţe şi câteva prietene. Unele dintre ele mă sfătuiau să încerc cu unele atenţii, de fapt - „mită”, pentru rezolvarea situaţiei mele. Ba chiar se ofereau să mă prezinte cui trebuie. Cum nu mă pricep la aşa ceva şi detest metoda, am refuzat. Am preferat să merg pe calea legală.
...Primirea adresei de la Primărie, prin care eram înştiinţată că mi s-a repartizat un apartament, m-a înnebunit de bucurie. Pe o ploaie torenţială, am luat un taxi şi împreună cu fiica mea, am căutat, fericite, adresa indicată. Când am ajuns totuşi unde trebuia, nu-mi venea să-mi cred ochilor! Pe strada respectivă se înălţa un bloc nou, modern, construit prin ANL!
Era peste aşteptari!
Încă vreo trei luni, poate mai mult, au durat toate procedurile: aprobarea în Consiliului local, redactarea tuturor documentelor, semnarea proceselor verbale. Sau a durat aşa de mult pentru că era vacanţa de vară şi funcţionarii Primăriei erau în concedii? Nu ştiu…
Mi s-au părut extrem de lungi acele luni. Căminul intrase, într-adevăr, în reparaţie, i se luase acoperişul şi o ploaie puternică ne-a inundat camera. Strângeam apa cu ligheane şi găleţi, până m-am gândit să urc un etaj mai sus, unde nu locuia nimeni şi să îndrept apa în altă direcţie, făcând mici şanţuri din nisip şi ciment.
Ghinion sau nu, perioada aceea a fost foarte ploioasă, dar deja aveam o metodă de a ne proteja, am pus folie de polietilen pe mobilă, iar la etajul de sus aveam toate pregătite în caz de nevoie, fie zi sau noapte. Nevoia te învaţă…
În toamnă, fiica mea trecuse la liceul „C.Negruzzi”, unul dintre cele mai bune licee din Iaşi. Era în clasa a IX-a. A intrat pe baza mediilor foarte ridicate de la examenul de capacitate.
Aproape patru ani locuisem într-un cămin de elevi…
Era 7 octombrie, anul 2004, când am intrat în noul apartament. Am pus o iconiţă pe pervazul unei ferestre şi am căzut în genunchi în faţa ei, plângând... Abia atunci am simţit că le-am aranjat pe toate şi că viaţa noastră va fi mai bună. Niciodată nu fusesem în situaţia de a nu avea un acoperiş propriu deasupra capului, motiv pentru care am suportat anii de cămin atât de greu.
Era o mare bucurie şi pentru fetiţa mea, să nu mai meargă la duş împreună cu elevii şcolii, să nu audă mereu gălăgie pe holuri, să putem să ne aranjăm lucrurile cum ne-o dorim, fără a mai fi înghesuite pe nu ştiu unde.
Chiar dacă plăteam o chirie la primărie, situaţia nu se putea nici pe departe compara cu cea precedentă.
Poate că vă întrebaţi cum mă descurcam financiar? Între timp, s-a rezolvat şi dosarul meu de la Casa Naţională de Pensii şi alte Asigurari Sociale Bucureşti, departamentul relaţii internaţionale. Dacă în Republica Moldova eram în grad doi de invaliditate şi aveam totodată dreptul să muncesc, în România, la început, nu mi s-au recunoscut aceste drepturi. Am fost pusă în situaţia să fac noi investigaţii, să mă internez de câteva ori în Centrul de pneumologie din Iaşi, să trimit dosarul cu investigaţii la Bucuresti şi să aştept aproape un an. Decizia a fost aceeaşi, cu deosebirea că în România nu mai aveam dreptul să mă încadrez în câmpul muncii.
Aşa că resursele noastre financiare erau…pensia mea de invaliditate.
Am încercat şi la Iaşi un proiect de finanţare, sprijinită de asociaţia de pensionari „Solidaritatea”, pentru a obţine un grant de undeva. Voiam să am o ocupaţie, totodată să-mi redresez şi situaţia bănească precară. L-am trimis către nişte fonduri de investiţii, dar n-am primit niciun răspuns. Fiind nemijlocit legat de situaţia basarabenilor repatriaţi, mai ales a familiilor monoparentale, respectivul proiect nu interesa, pesemne, pe nimeni…
Economiile puţine pe care le mai aveam le-am folosit la amenajarea apartamentului. M-a ajutat mult ce-am deprins de la părinţi. Cu bani puţini se pot face lucruri multe, dacă ai priceperea şi îndemânarea să-i drămuieşti. Nu am dus lipsă de prea multe, deoarece ne întindeam cât ne ţinea plapuma.
În numai câteva zile, toate lucrurile, începând cu mobila, au fost aranjate cum nu se mai poate mai bine şi mai frumos.
Crăciunul şi Anul Nou 2005 le-am petrecut în casă nouă, cu prieteni din România şi oaspeţi din Republica Moldova.
Eram acum singure la Iaşi, căci în 2003 sora mea se mutase în Lugoj, mai aproape de fiul ei mai mare, care se stabilise în Timişoara.
Nu este chiar bun obiceiul să tot alergi după… unde se mută copiii tăi. În prezent, acelaşi nepot al meu s-a stabilit în America. Adesea o tachinez pe soră-mea: „Nu pleci după el şi acolo!?”
Eu însă n-am vrut să mă stabilesc departe de hotarul cu Republica Moldova. Mi-am dorit să pot merge mai uşor de Acasă –Acasă, cât mai des. La baştină, la mormântul părinţilor, la rude, la prieteni.
Prutul încă desparte fraţi, cu toate că în 2009, odată cu luarea puterii de către o coaliţie de centru-dreapta, Alianţa pentru Integrare Europeana /AIE/, formată din partide proeuropene, a fost ridicată sârma ghimpată ruşinoasă de pe râul ce plânge între noi, românii, Prutul.
Prutul - o apă care desparte şi uneşte!
Să sperăm că nu mai este mult până la UNIREA firească a celor DOUĂ ŢĂRI ROMÂNEŞTI.!
Iată aşa ne-am aşezat pentru totdeauna, eu şi fiica mea, în Patria - Mamă. În pofida tuturor greutăţilor, am reuşit! Poate ar mai fi multe de spus… Aici am înşirat mai mult fapte, dar ce a simţit şi a „durut” sufletul meu, în toţi aceşti ani, vă las să intuiţi…
|
Nina Gonța 3/21/2019 |
Contact: |
|
|
