"Ţara prunelor verzi” de Herta Müller
„Ţara prunelor verzi”, de Herta Müller, e o carte de mare sensibilitate şi frumuseţe poetică, descriind selectiv aspectele terifiante ale dictaturii comuniste. Societatea e bolnavă, iar boala pare să fie la tot pasul, în corpuri tinere, dar şi în fiecare scrisoare primită de la părinţi. Maladivul e real, tangibil, şi domină trupuri şi suflete. Frica pare să domine, bolnav şi epidemic, fiecare suflet. Demenţii sunt singurii neatinşi de acest flagel: ei şi-au dat frica pe insanitate... Pentru restul, condamnarea la spaime pare să fie reală: „Nimeni nu m-a întrebat în ce casă, în ce loc, la ce masă, în ce pat şi în ce ţară să merg, să mănânc şi să iubesc în frică”. În întreaga lor înfăţişare, oamenii poartă imaginea locurilor de unde vin, a privaţiunilor la care au fost supuşi şi au pe chip stigmatul fricii. Ea găseşte o formă să se arate: “Dacă controlezi faţa, frica îşi face loc în voce. Dacă controlezi vocea, frica ajunge în degete şi apoi se infiltrează în piele... de unde dă pe-afară....” (traducere liberă, din versiunea engleză în care am citit-o). Frica pare să se reverse asupra întregii suflări, totul pare contaminat. O reflecţie a stării de spirit generale influenţează chiar şi animalele din jur , păsările din pădure ajung să fie înnebunite de atmosfera creată, iar pădurea e palidă, deşi nu e încă toamnă.
În aceste condiţii, omul de rând ajunge să-şi delege gândirea, lăsând-o în seama altora. Fugind de zilele goale şi fără de-nţeles, oamenii se refugiază în bodegi, căutând alianţe subversive. Mâinile se ridică la vot cu prudenţă, şi numai dacă o fac şi alţii...
Călăii, bine reprezentaţi de căpitanul Pjele (Piele?), însoţiţi invariabil de câini, sunt aceiaşi care se simt fericiţi să ajute orice regim opresiv. Distincţia între regimuri e intenţionat neclară, se fac referiri interschimbabile între diverşi conducători şi führeri. Călăii controlează totul: corespondenţa între părinţi şi copii, adevărul, dreptatea.. Tentaculele lor se întind până în locuri îndepărtate, în care nici n-au pus piciorul. Ca să poată să-şi facă treaba bine, ei trebuie să-i urască pe cei pe care îi urmăresc („they could only pass judgement on the ennemies”)...
Victimele sunt percheziţionate, abuzate, urmărite, intimidate, forţate să scrie declaraţii sub dictare, umilite, hărţuite. Dacă eşti bătut, să-ţi fie clar că nu eşti bătut degeaba, ai tu o vină...
Sinuciderea pare să fie o ieşire convenabilă din situaţie, iar moartea e văzută ca o evadare: „multe pietre erau gata să se scufunde cu mine”. Cureaua colegei de cameră pare să fie o invitaţie la spânzurătoare, o soluţie imediată şi acceptabilă de a părăsi o viaţă fără speranţă. Alţii aleg să rişte într-o zi cu ceaţă, încercând să treacă graniţa înot sau să străbată câmpurile de porumb când nu se uită nimeni. Alţii îşi iau riscul şi mai mare de a cere să plece din ţară, dar sfârşesc prin a fi hăituiţi şi după ce ajung dincolo...
Atmosfera cărţii e creată expert şi obsesiv din cioburi de amintiri, care includ de la mici detalii familiare (duzii, păpădiile, etc.), până la versurile cântecului „Cine iubeşte şi lasă” sau altele, probabil fictive, nefamiliare şi bolnave. Exemplele merg de la organele de animale din frigider, secvenţele înfiorătoare din abator, pozele-secvenţă ale sacrificării viţelului, iepurele ce ajunge să fie servit la masă, mici observaţii care creează o atmosferă maladivă, degradată, coruptă. Din colaje de cioburi de memorie se reconstruieşte imaginea terorii, a neputinţei şi a disperării.
Nimeni nu scapă de acest calvar, copiii devin victime, martori şi complici şi cresc contaminându-se.
Un episod în care emigranţii găsesc normal să prindă porumbeii primăriei germane şi să-i mănânce, căci doar sunt destui, şi doar "stau ca proştii"... este, poate, inspirat din episodul, larg popularizat în presa occidentală, al emigranţilor Est-europeni care au mâncat lebedele din oraşele vestice. Faptul că, în acest caz, o nemţoaică venită din Est se gândeşte la acest lucru poate sugera că nimeni nu e imun, că relele se învaţă şi se întind, se multiplică, se amplifică.
Cartea este inteligent şi frumos scrisă. Proza are poezie, iar volumul are forţă şi claritate.
Este oare o imagine completă a realităţii acelor ani? Nu este. Deşi cartea e inspirată de o anumită perioadă, ea nu se vrea o imagine a complexităţii realităţii de atunci. Sunt omise încercări oneste de a se face schimbări dinăuntru, rezistenţa iniţială din munţi, speranţa naivă că americanii n-or să stea cu mâinile în sân şi vor interveni pozitiv, decenţa celor care au ales să nu îmbrăţişeze murdarul, coruptul, ca să supravieţuiască. Lipsesc eroismul celor care i-au ascuns prin poduri, cu riscuri asumate, pe cei urmăriţi pentru convingerile lor, frumuseţea ajutorului dat aproapelui aflat în sărăcia lucie şi fără speranţă, curajul celor ce au păstrat capul sus, în demnitate. Au fost şi dintre aceia. Cei care au refuzat să ia mită, să toarne, cei care au ales să spună adevărul într-o lume dominată de minciună, cei care au reuşit să câştige atât respectul torturatului cât şi al călăului.
Sigur că relevarea nuanţată ar fi diluat mesajul. E probabil şi mai uşor să creezi o imagine alb-negru, decât una multicromatică. Mai cred că nici n-a fost greu să se găsească exemple de corupţie, doar erau pe toate drumurile. Aşadar, Herta Müller a abordat o poziţie clară, universal acceptată, că dictatura e rea, iar aceea anume, rea de tot. Poate că parte din succesul cărţii se datorează chiar acestei poziţii deliberat alese. Cu toate acestea, dacă ea n-ar fi fost scrisă superb, aşa cum este, cu poezie splendidă, în proză, creând frumuseţe din anormal, urât, vicios şi bolnav, cu imagini pline de forţă, care ating corzile cele mai intime ale decenţei umane, nici chiar luarea unei poziţii larg acceptate nu ar fi transformat acest roman în succesul prezent. În plus, filtrând detaliul şi complexităţile specifice unei dictaturi anume, cartea ajunge să se aplice oricărui regim totalitar, dincolo de locul, timpul şi cultura care au inspirat-o.
Toronto / Martie 2019
|
Milena Munteanu 3/15/2019 |
Contact: |
|
|
