7 Poeme
Pe unde viața noastră a curs ca un râu
Pe unde viața noastră a curs ca un râu s-au înmulțit
pietrele, pietroiul și piatra lui – sancta,
sagrada.
malurile cu gingiile roase macină vânt care
de mult nu mai bate în verde.
abătut râul, tras și împins de o parte și de alta
a vremurilor din urmă, fără învingători
și învinși. plastic vorbind,
nicio sărbătoare a Floriilor nu mai calcă pe-aici.
încingătorile vegetale dau chix.
a fost odată un râu. izvora, cum, înotând, am aflat,
din lespezi reci de lumină ce frigeau
palmele și genunchii, doar mângâierile și ruga
mai putând să deschidă lacătul
care atârnă cu jind la intrarea boltită
în templul iubirii.
abătut râul, tras și împins
de o parte și de alta a vremurilor din urmă.
cum valul și malul de mână,
de pe pod ne măsurăm plinul de aer,
imposibila cădere în gol.
Joc de societate
Hidranți năpădiți, greieri bătrâni pândind un scurtcircuit,
nou-născuți trăgând din aceeași țigară
ca îndulcitor de vârstă și de făcut dragoste,
nu mai e nevoie de geamuri, de geamgii,
de elita pantalonilor scurți care excela în preluări
și punea pe jar președinții de bloc
pentru căruța de cioburi, nu mai e nevoie
nici de vopseluri, contrastul dintre alb și negru
e motorul pentru export al ultimei Dacii
azi nu ne mai aruncăm flăcări mistuitoare prin vitrine
de plexiglas colorat cu punct de topire și masă
molară.
soarele de iulie înarmat până’n dinți
ne caută printre sahare de amintiri și de scrum,
atât de înalte că părem din cer
două puncte rătăcite în mijlocul frazei
și pe ele se bat jucătorii la bursă
comercianții de măști și de fluiere surprind
printr-o rotire a ochiului pe care lacrima
n-a prevestit-o, nici atât orga pădurii
în care cineva și-a încercat
colții.
măștile de serviciu continuă să mizeze pe roșul impar,
ca într-un joc de societate
între noi la care decartăm tu valetul,
eu dama
oaspeți fără chip se vor ridica de pe scaune,
vor ușura cuierul de cele agățate,
vor bâlbâi formule de bun rămas și
pe mâine,
ca de pe cealaltă emisferă netrăită vreodată
frunzișul toamnei în doi va zburătăci călătoarele
păsări.
La Marea Nordului
De-aici cu vaporul într-un ceas poți ajunge la Londra,
ne incită Afshin. privirea lui
e un atlas în culori care înfierbântă proximitatea
de a da ochii cu eterna regină.
îți suflă vântul prin plete,
cu el se învolburează după-amiaza, deznodământul
e atât de aproape de-aici, unde tobe răzbat
din adâncuri.
proximitatea și briza care o lasă mai moale
te eliberează din brațele mele,
mergi de-o vezi pe regină.
hei, încotro? mă aflu cu strigătul pe urmele tale.
hei, încotro? și valurile se surpă
în așteptarea răspunsului care va veni sau nu va veni.
în depărtări pâlpâie luminițe, în depărtări
e regina.
ce regină! o bătrână ca toate bătrânele,
doar mai dichisită puțin. pașii tăi îmi întorc strigătul,
briza trece ca printr-o pojghiță
de ceapă,
ca niște verze murate scoatem capul din pătură.
ai adormit pe umărul meu. vântul și gândul
pe nisip lasă scris pescărușului: ”de-aici cu vaporul
într-un ceas poți ajunge la Londra”.
Ai fi putut să trăiești cu o singură inimă
O boală cronică de cuvinte cum de piele și suflet
mă aduce în pragul muțeniei.
îmi stă pe limbă să tac, să ascult cu urechea
îndrăgostiților
inevitabila schimbare a vremii
în plină tornadă (din acoperișul primei noastre
iubiri
au rămas căpriorii).
pete roșiatice pe degetele de la o mână printre care
s-au scurs grânele verii cum ale unei vieți
bob cu bob,
pete roșiatice pe degetele ambelor mâini, pe gât
și pe frunte, semn că ziua trecu
secerând și legând.
suntem de-o respirație ori de câte ori valurile
ne aruncă pe țărm
și asta se întâmplă frecvent –
aș fi putut să mor între flux și reflux,
ai fi putut să trăiești cu o singură
inimă.
Tot ce zboară
Mai în sânge, mi-am zis și-am început cu țânțarii,
pe urmă am inclus muștele,
fluturii
și albinele
(te-ai fi lins pe degete, nu alta),
buburuzele și păpădiile la derută, mi-a căzut
în plasă
un întreg stol de grauri la paritate cu un butoi de vin
rubiniu, am făcut-o de oaie cu o pastramă
zdravănă
de cocor,
printre focuri de artificii și la mulți ani m-am înfipt
în ochiuri de bufniță. însă cu aripa de tarom
m-am descurcat mai greu spre deloc
(tăioasă rău, omule).
de bombardier nu mai spun, explodează în gură,
merge mai spre deșert, vorba prietenului
meu cofetar.
oh! ah! îh! cine să nu fi poftit la un vampir
ars cu pliciul? la un șoim care aterizează pe brațul întins
al sfântului Gheorghe-n persoană?
am pupat poala viitoarei purtătoare de blugi,
am luat pe sus țesătura ca un licean
nerăbdător
și puber
și am aterizat împreună în lanul de grâu –
fie pâinea cât de rea,
fie pâinea cât de rea.
Cu apa nopții la gât
De ultimul remorcher s-au ales mirosul de motorină
arsă
și burta de știucă a spumei ce se destramă
ca într-un vals de secol trecut.
de pe ambele maluri, curând, va trage copertina
liliacul în floare. nicio stamină nu va trage
de tine și nu te va împinge
niciun pistil.
singur!
n-ai decât să înoți împotriva bulboanelor, aceleași
care cândva te-au debarcat printre
greieri și maci
și poruncă le-au dat să te crească.
flux și reflux ți-au fost nopțile toate, marea
scuipându-și corăbiile și retrăgându-se ca ultima
târfă.
în pielea ta de la sfânta utrenie
vor bubui tobele, clopote vor marșa
la aleluia grâului fiert. ci nu te plânge de flăcări,
ci nu te plânge de rug –
șiragul oaselor tale la gâtul femeii iubite?
valoarea adăugată a unui big-bang cu gura la spate.
singur!
haide și înoată împotriva bulboanelor,
va trage copertina liliacul
în floare,
inima remorcherului care trece dimineața la cinci
va dudui ca o economie de piață,
de viață.
Bătrân piețar
Îmi strig tristețea în piață. cum se crapă de ziuă,
la datorie.
sosesc primul,
plec ultimul,
ca unic îndrăgostit de tarabă.
m-ar uita nesomnul peste noapte dacă nu
s-ar grăbi să-l alunge puhoiul
de veste fosforescente, de mături și de hârlețe,
cuprinsul de voioșie a muncii care nu are
în clin
cu fireasca decalibrare de bioritm.
aș sta întins ca pe un pat de campanie și aș lua
în tărbacă primul și ultimul nostru
adio,
de pe urma lor ne-am ales cu lacrimi
de crocodil,
aș râde în somn, copios,
aș pune pe cântar toate acestea și m-aș trezi
de la mine în jos.
strâng răbdător ce e de strâns, răsfiratele gânduri,
spleenul cu derogare: prea devreme
pentru un abandon,
prea târziu pentru un pact
versus lacrima venită la timp, bucuria căzută
din cer.
unii preferă cruditățile primăvăratice, alții
răscoaptele vrejuri autumnale,
eu decorez taraba cu același îndemn
stors până la sâmbure, la viermele
dunei.
îmi strig tristețea în piață – mai puneți voi,
mai las de la mine, la o mână de fluturi,
un pumn de albine.
|
de Virgil Dumitrescu 3/13/2019 |
Contact: |
|
|
