Copilule, din amintire…
Copilule, din amintire
Cu păr bălai și ochii verzi
Pierdut prin grâu și prin livezi
Azi nu mai ești ce-ai fost, copile!
Tu, zgâriatule, și plin
De sânge pe cămașa albă,
Când alergai prin mărăcini
Spre câmpul florilor de nalbă,
Parcă te văd, parcă te pier
Parcă mai ești, dar nu mai ești,
Ca-n cartea mamei cu povești
Tu pieri ca steaua de pe cer.
Un lan de grâu, un câmp de flori
Și fluturi inundând văzduhul,
Islazul, mânzul, gârla, dudul,
Și cerul gâlgâind de nori.
Mă mir cum toate au pierit,
Regina nopții, trandafirul
Altarul care te-a uimit,
Când preotul sfințea potirul.
Unde s-au dus, eu nu mai știu,
Acum te caut doar pe tine,
De n-ai pierit, răsari din mine,
Atât te rog, cât mai sunt viu.
La balul orbilor
La balul orbilor odată
Un prinț a sărutat o fată.
Iar de sărutul fermecat,
Ochii lor orbi s-au luminat.
Erau frumoși, erau lucizi,
Că visul lor se împlinise.
Priveau în jur, erau timizi,
De parcă viața se aprinse.
Ea îl privea arzând de dor,
El stăruia privind-o lung
Părea că orele n-ajung
Ca să străbată lumea lor.
Când soarele a răsărit
La balul care se sfârșise,
În ochii lor, făclii aprinse,
Deodată timpul s-a oprit.
Non multa, sed multum
Când steaua cade de pe cer,
Nu e puțin să nu mai fie
Când omul moare, toate pier
Chiar de e soarele-n chindie.
E mult puținul când trăiești
O viață-n multă suferință,
Puțin e multul când iubești
Sedus de marea ta credință.
Identitate solară
De soare m-am îndrăgostit
De la-nceput fără să știu
Că soarele mă ține viu
Și-mi dă putere de gândit.
Inteligență-i tot ce văd,
Ce simt, ce-aud și ce iubesc
Sub bolta cerului domnesc
Dinre viață și prăpăd.
În zori, de soare sunt trezit
Iar seara când lumina moare
Eu simt viața-mi cum dispare
Și-adorm cu soarele iubit.
Despre patrie
Despre patrie nimeni nu mai vorbește,
Chiar dacă fiecare s-a născut într-o patrie.
Uneori pământul se răsfață în scrisul poeților,
Chiar dacă poeții au uitat că sunt pământeni.
Fiecare poet are o patrie care îl iubește,
Chiar și atrunci când el a uitat de patria lui
Și umblă cu capul în nori și picioarele îngropate
În galaxii pe care numai vântul le cunoaște.
Încercați să vă desprindeți de patrie și ea va apărea
Înaintea voastră, și va pătrunde prin ochii voștri
până la inimă, fiindcă patria e sentimentală.
Fără patrie, nu există iubire, iar fără iubire,
Nici viață nu e. Patria e iubirea, iar iubirea e patria
cu munți și păduri din care izvorăște lumina.
Lăsați vântul să bată
Vântul fără ancoră și fără drapel sfâșie văzduhul
Și mătură pământul fără să-i pese de florile lui.
Fără vânt, natura n-ar mai răspândi miresme.
Norii n-ar mai răscoli înaltul văzduhului, aducând ploile
Regeneratoare de vegetație, patria n-ar mai fi patre,
Iar poeții n-ar mai avea inspirație Lăsați vântul
Să-și spună cuvântul, oricât de năprasnic ar fi.
Eclipsă
În noaptea aceea, lumea aștepta ca luna de pe cer
să fie măncată. Oamenii băteau cu ciocanul
în tinichele, când vârcolacii o mușcau sângerând-o.
Îndrăgostiții nu se mai îmbrățișau sub clar de lună,
Iubirea încremenise. Luceferii cântau un marș funebru.
Pământul se devora înghițind haosul.
Wakefield
|
George Băjenaru Wakefield 3/5/2019 |
Contact: |
|
|
