Dosar 1915. Suntem în 2019
O carte apărută în 1982, la Edition Privat,14, rue des Arts,31000 Toulouse – mai țineți minte gluma care circula pe seama unui fotbalist de la Dinamo București , faimoasă extremă dreapta la vremea lui, nu-i mai dăm numele, care ajunsese să joace în Franța, și e întrebat ce părere are despre Toulouse-Lautrec, la care fotbaliatorul (sic!)român, după câteva clipe de meditație profundă, spune neted, „Cred că bate Toulouse…” – ajunge acum la noi abia în 2019. Au și cărțile destinul lor, precum au și oamenii. Fiecare cu partea lui, cu ce-i oferă acel khăsmet ( destin, fatalitate, voia Celui de Sus, oricare ar fi el) des utilizat și folosit de toate popoarele de pe conturul Mediteranei. Ba chiar ajuns și pe la noi, folosit și de mult îndrăgitul nostru Ion Luca Caragiale, în oarece schimburi epistolare cu bunului său prieten Petre Missir. Khăsmet, nekhăsmet, volumul „Histoire des Armeniens, sous la direction de Gerard Dedeyan”( wow, quelle surprise…), la vremea aceea june Maitre Asistant d’histoire a l’Universite de Montpelier III. Ajunge la noi. Distinsul istoric și profesor franco-armean - cu rădăcini parentale în Smirna incendiată de turci în 1923, după ce premierul grec Venizelos eșuase în tentativa sa hazardată cu Megalo Idea ( Marea idee) de a-i scoate pe turci din Asia Mică – a onorat dezbaterea de la București de acum câțiva ani deja pe tema Genocidului – alături de alte câteva nume prestigioase – Parev, baron Raymond Kevorkian! - ale domeniului, spre bucuria lui Sorin Antohi și a mea, care am reușit – Laudă-mă gură, ca să-ți dau friptură, un adevărat tur de forță – cu sprijinul financiar decisiv al UAR-ului, de menționat musai – în mijlocul unui dezinteres general al opiniei publice româno-armene. Asta e, ghinion, vorba președintelui României.Passons. Chiar dacă într-o bună zi trebuie spus clar și răspicat, mărturisite și comentate, ce și cum, multe întâmplări și responsabilizări concrete, ce au împănat istoria comunității armene din ultimele decenii. Rămâne pe altă dată, cu ușile închise, chiar dacă, știu bine, că nu va fi nici un altădată. Bref, o carte masivă cu 17 autori, care mai de care titrați, alții doar la început prestigios de carieră, la aceea dată, precum Yves Ternon, Claire Mouradian sau regretata Anahit Ter Minassian, recent răposată întru Domnul, pe 11 februarie 2019.Masivul volum, bogat ilustrat și cu multe multe trimiteri bibliografice de primă mână – și în 1982 și în 2019, căci studiile citate și utilizate de autori sunt valabile și azi – a aparținut lui Ing.Ardașes Sarian. Provenit dintr-o veche familie de armeni originari din România, apoi răspândită prin lume. Ei bine, acest domn inginer absolvent de Metalurgie la Politehnica din București, și ajuns bogătan prin Canada, fost coleg la Liceul Spiru Haret din București – absolvit și de mai la deal semnatul – cu Constantin Erbiceanu, tatăl prietenul meu cu același nume care mi-a dăruit mie cartea lui Dedeyan &co primită în dar de la onor Ardashes Effendi de către tatăl domniei sale. Păi nu sunt frumoase poveștile acestea de viață și moarte și nu tot cărțile sunt cele care ne supraviețuiesc? Rugat de mine fostul posesor al cărții a scris câteva frumoase rânduri/ amintiri despre personalitatea / viața celor doi spiriști, un armean pripășit prin lume și un român rămas pe pământul natal. Chiar dacă bate drumurile, cărările și apele lumii – la această oră când scriem dl. Constantin Erbiceanu Jr. s-ar găsi prin Ecuador/Columbia în drum spre insulele Galapagos. N-ar fi imposibil să dea și acolo peste vreun armean pripășit, de voie, de nevoie, să deschidă vreo cafenea, cum a făcut bunicul meu Bedros ajuns de la Aghn și Bolis, la Turnu Severin. Partea tare, și cu asta închid acestă paranteză e că găsesc informația că profesorul Dickran Kouymjian, unul dintre contributorii cărții lui Dedeyan, o somitate în materie de studii armenești, cu o carieră de 31 de ani la California State University e născut în România! De ce mi pare că este foarte importantă această istorie a Armenilor apărută acum cu aproape 40 de ani în urmă? Dincolo de aspectele generale ale volumul, legate de cultura și tradițiile armene, limba și istoria armenilor ca popor în decursul și curgerea secolelor, relațiile cu imperiile din jur și creștinătatea lor în imediata apropiere a unor popoare musulmane – prezentările sunt făcute extrem ce concis și bine documentat, iar sursele utilizate indicate așa cum se cuvine ( utile ca întotdeuana) cele 12 pagini ce acoperă capitolul 13 – Le genocide de Turquie et la Guerre (1914-1923) ni se par relevente pentru subiectul și dosarul nostru. Deja din 1982, repetăm, întreaga tragedie din 1915 beneficia de accentele cuvenite. Legate de responsabilitatea guvernului Junilor Turci și al Ittihad-ului ( numele turc al Comitetului Uniune și Progres), principalii actanți ai măsurilor punitive, planificate și executate pas cu pas, împotriva armenilor din Imperiul otoman. Subcapitole precum “La volonte de detruire”, “Causes imediates du genocide”, “Deportation des Armeniens des vilayet orientaux”, în doar 12 pagini acoperă concludent, prin informațiile oferite și analiza lucidă și coerentă a evenimetelor, tot ansamblul tragediei și crimelor împotriva umanității din anii din preajma lui 1915. Inainte cu un an, și cei doi care au urmat, când până și cei scăpați cu viață din deportare au fost anihilați cu toții. Cifrele sunt îngrozitoare, faptele pe măsură.Uriașa bibliografie care s-a constituit atât înainte, cât și ulterior după acest volum remarcabil, am putea avansa o apreciere personală, confirmă pe deplin prezentarea acestei tragedii, armenești, turceși și europene deopotrivă din volumul coordonat de Gerard Dedeyan. Care, să precizăm, nu e expert în acest subiect, precum Raymomd Kevorkian sau Taner Akcam, ci în istorie medievală, dar și-a făcut datoria de istoric și armean deopotrivă. Poate n-ar strica să se găsească o soluție ca acest volum de istorie generală a armenilor să apară și în limba română, dincolo de costurile editoriale și micimea unei plaje restrânse de cei interesați de acest subiect, puțin atractiv în România. Propaganda oficială turcă și-a făcut datoria, sentimentul de indecizie/indiferență al marelui public român – ce-mi trebuie să mă leg la cap dacă nu mă doare, iar o vacanță tihnită la Antalia sau Kusadasâ poate anihila orice gând de rău la adresa unui trecut deja uitat, nu, etc. – este activ și nu poate fi clintit. Oricâte argumente și dovezi palpabile s-ar aduce de către istorici. Deja istoricii, la care oficialii turci și români ne-au tot trimis și-au făcut datoria. “E vremea să cerem reparații”, spune Raymond Kevorkian, care știe ce știe și stă cu faptele trecutului pe masă.E vremea ca oamenii politici, turci și armeni, dar și americani/europeni să găsească soluții pentru ca acest DOSAR 1915 să se închidă. În folosul ambelor popoare, armean și turc deopotrivă, iar rănile trecutului, care mai sângerează încă, sub diverse forme, să fie tratate cum se cuvine. Istoria nu face salturi, dar nici nu stă pe loc. Pare imposibil, dar nimic nu e imposibil când evorba de adevăr și dreptate.
Eram în 1915. Suntem în 2019.Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri, este un frumos vers din Mihai Eminescu. Nu știu dacă face parte dintre cele traduse în armenește de Siruni, dar nici nu contează prea mult pentru Dosar 1915. Rămâne însă de spus că este printre puținele versuri pe care le rețin, într-o memorie bună altminteri, dar rea în materie de poezie. Anii au fost, vor mai fi, toate trec, că vrem sau mai puțin. In aprilie 2019 voi închide acest DOSAR 1915 – care altminteri este departe de a fi considerat închis – din motive strict personale. Imi pare rău că acest lung demers publicistic este un eșec. Nu s-a materializat într-o carte. Sau două, așa cum fusese gândit proiectul inițial. O carte de comentariu istoric, bazat pe documente – nu era acum 40 de ani avalanșa de studii de azi, Vahakn Dadrian publica importantul lui studiu despre Armenian Genocide, care deschidea noi perspective numeroaselor cercetări fundamentale care urmau să apără ulterior, abia în 1996, iar Raymond Kevorkian, formidabila sa lucrare care putem spune că epuizează subiectul – Histoire des Genocide Armeniens abia în 2006 - , și un roman, carte literară, cumva, care să acopere tot genocidul și nu doar episodul cu happy end din cele 40 de zile de pe Mussa Dagh, faimoasa carte a lui Franz Werfel. Care a cucerit lumea, înainte ca să se devoaleze dimensiunile reale și consecințele inimaginabile ale acestei crime împotriva umanității ce a premers Holocaustului. Cărțile, nu puține, apărute în anii de după Primul Război Mondial – este o rușine europeană că această tragedie a fost cu totul ignorată cu prilejul comemorării unui secol de la WWI - ale lui Lepsius, Morgenthau sau Aram Andonian, nu avut puterea de a penetra în mentalul colectiv al marelui public, așa cum a reușit frumoasa odisee și epopee deopotrivă din romanul lui Franz Werfel. Cu o veche vorbă românească, dacă n-a fost să fie, înseamnă că a și fost. Căutând în stânga și dreapta – și nu exista pe vremea aceea, internetul și Wikipedia, să ne înțelegem, tot adunând materiale diverse, tot documentându-mă și scormonind prin alte studii și cercetări, documente de arhivă și analize istorico-politice de primă mână, întreprinse de alții – numărul lor a crescut exponențial în ultimele trei decenii - pentru un posibil roman, am rămas fixat în amploarea detaliilor și conturul uriaș al unei crime în masă. Nu am mai ajuns și la partea literară, aspectul istoric, social și politic fixând interesul meu pentru ceea ce am numit generic DOSAR 1915 pe multe decenii. Crimele comise acum o sută de ani, nici până azi asumate integral și oficial de statul turc, nici până azi, sunt nerecunoscute și de cei câțiva dintre decidenții geostrategici ai subiectului. Nu doar Republica Turcia nu a recunoscut genocidul consumat pe teritoriul de azi al fostului Imperiu Otoman, dar nici Statele Unite, Marea Britanie și, foarte important pentru subiectul nostru, Israelul. Am mai abordat aceste chestiuni în mai multe rânduri în ultimii ani, care departe de a fi laterale, parazitează cumva din interese particulare, efortul colectiv al comunității internaționale care deja a recunoscut genocidul din 1915.Prin anii 80, când mama mea aducea din Franța primele cărți despre armeni, istoria și genocidul lor, nu eram la curent cu mai nimic despre aceste povești. Prin anii ‘80 descopeream prin mijlocirea primele cărți consultate ce ajungeau la mine – de Yves Ternon și Anahid Ter Minasian, care a murit recent, pe 11 februarie 2019, ca și fratele meu Eduard – câte ceva despre armeni și istoria lor. Până atunci nu aveam decât doar sumare informații orale. Și mărturiile, vagi și inconsistente – pe tanti Eliz Aghlamișian, scăpată din Axor ( deportare) alături de fratele ei Nuran, ufff, s-au dus cu toții,–generația lor nu folosea cuvântul genocid…- o apuca plânsul și orice continuare a unei posibile mărturii mai amănunțite despre AXOR se oprea aici – ale unor membri ai familiei mele( și a prietenilor) nu aveau contur precis. Clar, istoric, politic. Se mai înjura, eventual, de către cei bătrâni, fără țintă precisă, se juca apoi cărți , până se punea masa. Mereu m-am întrebat cum se joacă scambil,joc de societate adus de la Bolis, dar nu știu nici azi în ce constă. In schimb pot explica clar și dovedi cum se joacă ghiulbahar – un fel de table, o variantă tot cu puluri și zaruri, dar mai viu și mai energic, ca reguli de joc – celor care nu mai știu cum e cu acest joc. Iar table nu mai joacă decât unii bogătani români ajunși pe Coasta de Azur, la Nisa și Monaco, și nu prin încâlcitele și pitoreștile străzi ale Bucureștilor de odinioară. Precizare: cifrele de la zaruri erau toate exprimate în turcește, iep-iek, șeș-penci, diu- șeș,șase-șase, cea mai tare combinație, dar nu totdeauna și câștigătoare când îți trebuia un patru-doi, ca și cinci trei, poartă-n casă, ehee, ce atâtea cărți despre genocid, dacă era și un pahar de mastică pe măsuța de alături. Câteva vizite la Siruni, cu Edi Jamgocian, nu sunt azi decât emoționante aduceri aminte. Alte multe imagini ale unor fabuloase monumente fotografiate de un alt bun prieten, arhitectul și haiaserul , de ieri și de azi, arhitectul Vartan Cealâkian, din Brăila, parcă o văd pe mama lui Macruhi, mereu în negru și cu gura pe toată lumea, energică și entuziastă, mereu pusă pe a face ceva, cum numai unele femei armene trecute prin multe pot fi ( în această clasă de femei brave ar intra și surorile Anahid și Mari Haciaturian, și mama mea Nadia-Nazic ( născută la Rostov pe Don, în refugiu, și botezată la Feodosia, în Crimeea lui Putin de azi, și mătușa mea Siran, Hadem, era în acte, Melikian, ar merita să facem o seară evocatoare a multor mătuși și mame care ne-au înfrumusețat și îmbogățit viața, etc.– care fusese prin Armenia și făcuse sute de diapozitive. Atunci am văzut mai pe larg, decât în cele câteva reproduceri alb-negru găsite prin diverse cărți și reviste antebelice, minunile realizate de constructorii și arhitecții armeni, pe care prietenul meu Vartan le fotografiase cu o măiastră dexteritate. Mi-a rămas în cap o biserică din Odzun, remarcabil monument regăsit și în marele album scos de Fundația Gulbenkian, și faptul că Vartan a ajuns acolo cu un avion mic, de doar opt locuri, numit de localnici Kukuruzki.Cei care au fost cu ani în urmă la proiecțiile de diapozitive din subsolul casei unde locuia Vartan – în Cotroceni – pot confirma minunea acelor seri, nu doar de diapozitive, ci și de profund haiaserutiun, dacă mi se permite. Volumul coordonat de Gerard Dedeyan, care acoperă toate aspectele unei istorii naționale, dincolo de referințele legate de genocid, a putut resuscita și emoții și amintiri-rememorări sentimentale. Vom încerca în următorul episod din Dosar 1915, să vedem în ce ar consta acele reparații de care pomenea Raymond Kevorkian. Și considerăm, cu titlu personal, că nu e vorba doar de bani și despăgubiri acordate cu titlu personal sau colectiv. Indivizi, familii întregi sau comunități fost deposedate de bunuri și proprietăți, școli și biserici au fost preluate fără nici un fel de titlu de acel kafkian „Minister al Bunurilor Abandonate”, creat special de autoritățile otomane ca să gestioneze un uriaș jaf la drumul mare. Că a fost vorba de acțiunile banditești întreprinse de formațiunile cette, alcătuite din foști infractori eliberați, ca să hărțuiască populația civilă, de triburile seminomade de kurzi, de musulmanii veniți din Tracia sau sătenii turci de la fața locului, fiecare să pună mâna pe ce poate. De banii din bănci sau alte titluri de proprietate ce să mai vorbim. Greu de făcut estimări, dar nu imposibil. Și aici există o întreagă bibliografie, utilizabilă și de către autoritățile turco-armene în caz de nevoie. Dar, repetăm, aspectul material – nu de neglijat – ar trece pe locul al doilea. Ar fi vorba în primul rând de o împăcare. A două popoare, care, cum necum, au știut să conviețuiască împreună secole de-a rândul – nostalgiile bunicilor vizavi de Bolis-ul lor drag și Buyuk Ada,Insula fecioarelor, Prinkiponisia, Insula Principilor, de care am tot pomenit, cum o numeau grecii din Fener, o insulă în Marea Marmara – erau pline de emoție și căldură. Haioț batmutiună, istoria armenilor, cu sau fără cărțile lui Gerard Dedeyan și Raymond Kevorkian, cu sau fără reparații, continuă. ”Mashallah, aferim…”, mi-ar fi spus bunica mea Mariam, mereu emotivă când venea vorba de nepoții ei, căsătorită cu bunicul Bedros Horasangian, după cum se atestă într-un act de căsătorie de la Cosntantinopol din 1914,pe care l-am găsit rătăcit printre alte hârțoage și cărți dintr-o bibliotecă de care se alege praful.
|
Bedros Horasangian. 3/4/2019 |
Contact: |
|
|
