Despre ... Un bob zăbavă și alte nimicuri în ale absurdului
”- Început?! Începutul cui? Egoistă, cum te știu, presupun că gândul te-a dus la un nou început al tău?!
- Ei, și?! Nu aș avea și eu dreptul, măcar acum, în ceasul al doisprezecea?
- Mamă, personal m-am săturat să ascult tot felul de aiureli! O singură chestiune îmi este de acum clară și anume că m-ai conceput cu un oarecare sculă vopsită, altfel ai fi rămas o sfântă. Mă rog, în niciun caz Sfânta cu Pruncul!
- Nerușinatule! Cum poți să-mi spui mie așa ceva?
- Un gram de decență nu ți-ar strica! Nici nu ne-am cunoscut bine și te comporți de parcă lumea întreagă ți-ar fi un biet dicționar de buzunar. Pe Iza nici măcar nu ai îmbrățișat-o, pe tatăl ei, i-auzi, „iubitul tău” din vechile potoape, l-ai tratat ca pe un oarecare văr Săndel. Mie îmi spui fie... Iza, domnule, vă cer iertare și în numele doamnei! S-ar părea că n-ar prea fi în toate apele!
- Nemernicule! În numele meu, nu! – l-a înfruntat Elena iritată.
- Prea bine! Ne facem și de data asta de rușine. Iza, din nou scuze! ...Nu mi-am închipuit că mă va pune, iarăși, un fel de pion pe tabla vieții ei. Nici măcar șah nu știe. Inventează! Nu e nici prima și nici ultima dată! Ca să știi: în urmă cu vreo câțiva ani, bătea câmpii cu un fel de poveste în interiorul căreia eu figuram ca fiind fiu de general, că mi-am greșit cariera și că voi fi, în viitor, doar un ratat. Cu alte cuvinte, poveste fără final! Când am câștigat bursa de studii la Oxford, în Anglia, mi-a spus să nu uit că sunt sânge din sângele unui mare profesor universitar... - și-a ieșit Carol din fire.- Mâine poimâine, probabil voi fi fiu din cine mai știe ce geniu interstelar...
- Te rog, e mama ta! – l-a dojenit Iza.
- Mai nou, i s-a năzărit așa, hodoronc-tronc, cum că tu ai fi sora mea! Adică, după cum înțeleg eu, tatăl tău e și al meu? Domnule, și-n halucinații dacă ai fi și tot ți-ai pune frâu limbii. Eu înțeleg că în comunism, după spusele ei, aci, în România, a fost iadul pe pământ! Urmările le simt, chiar dacă am doar o zi de când am pus piciorul pe aceste meleaguri. Apoi înțeleg că nu i-a fost ușor să fugă din țară pe vremea lui Ceaușescu, dictatorul cu care mi-a împuiat capul, înțeleg și că i-a fost greu prin lagărul în care i-ar fi rupt niște descreierate, lenjeria intimă... Înțeleg că în Canada ea a trudit din greu... Mă rog, înțeleg, dar eu, din România, fără tine, nu mai plec. Sper ca tatăl tău să fie de acord. Prin urmare...
- Nu te aprinde! La vârsta ta, am fost la fel, și uneori, desigur, am greșit. Eu zic să nu ne pripim! – am încercat să potolesc spiritele. - Cu puțină răbdare... Pe de altă parte, nu pot nega faptul că am cunoscut-o pe mama ta, mi-a fost profesoară... Despre iubirea despre care pomenea ea, acum, după ani și ani, după ce am trecut prin multe, doar prin iad nu, ce să vă spun?! ...Și, totuși, atunci când a plecat, din câte țin minte, nu mi-a zis nimic, iar tăcerea ei a durat până în clipa de adineauri. Normal ar fi fost să mă caute și să-mi spună: „mă, omule, uite...” Ce să zic? M-ar fi găsit, mai ales, imediat, după `89! Povești! Nu e momentul judecăților! Dacă tot ne-am întâlnit, să sărbătorim cumva momentul, să ciocnim un pahar cu vin, că doar nu ați venit tocmai din Anglia pentru nimicuri într-o lume a absurdului!
- Desigur, ciocnim, însă nu, vă rog, nu vreau să-mi închideți porțile! Prefer orice, prefer să nu știu! Să zicem că nici nu m-ar interesa... Înțelegeți doar că o iubesc pe Iza. Vă rog!...– m-a întrerupt, de pe firul gândului, Carol.
- Mda, sentimentul e unul reciproc! Se și simte, se și vede... Sincer, când mi-am dat seama, nu mi-a picat tocmai bine, însă cum era să mă opun firescului? Acum s-ar părea că situația e alta...
- Lasă-l, dragă, e în săptămâna chioară! – m-a întrerupt și Elena.
- Doamna profesoară, am devenit eu sobru, trebuie să înțelegem că dragostea e și oarbă, e și chioară, că și noi, ca și justiția... Nu doar aici, pe plaiuri mioritice, ci în toată lumea. Tu, eu...
- Uite ce, dacă, acum, după atâta amar de vreme, mă iei peste picior, eu plec. – ne-a retezat-o Elena, s-a ridicat și s-a îndeptat spre ușa de la ieșire. Iza a vrut să se ducă după ea, însă Carol a oprit-o.
- Mi s-a părut corect să i-o prezint pe viitoarea mea soție și să-și revadă țara din care, desigur, provin și eu. Nu mi-a zis că ar fi avut vreo aventură prin Canada, în plus, am venit pe lume la vreo șase, șapte luni de cum a pus piciorul acolo.
- Nu, n-o condamna, chiar dacă... Elena s-a schimbat enorm! A fost o femeie frumoasă și o profesoară de prima clasă. Hățișurile vieții! Atunci, demult,... eu eram student, a plecat, chipurile, într-o excursie în Egipt. În rest, nimic! Asta e, nu totdeauna omul o ia pe drumul care trebuie! Din acest motiv, un bob zăbavă, cum îmi spunea mie mamaie... Un bob zăbavă și... Este că nu cunoști expresia? Iza, te rog să i-o explici tu!
- Păi, spuneți-mi dumneavoastră acum! Chiar vreau să înțeleg bine limba acestui popor!
- E, nu! Dacă aș face-o, contextual, ai pune sub semnul întrebării cam totul, inclusiv pe mine și nu ar fi tocmai bine. Trebuie să fie o busolă, în fiecare din noi, altfel ne-am pierde sensul vieții. În plus, mai discutați și voi, apoi... În definitiv ce ne-ar putea grăbi?”
Dragii mei, din câte mai țin minte, cam ăstea au fost discuțiile în prima zi de pețit a fetei mele. Problema măritișului ei a rămas, cumva, într-un prezent stâlcit în care eu tocmai eram pe cale de a mă încuscri cu fosta mea iubită. Mda! Maioneza mi s-a tăiat abia în momentul în care am aflat că mai am un băiat. Norcul meu că Elena s-a supărat și a plecat. Iar de aici toate, între cer și pământ, cumva, de-aiurea.
În cele din urmă, seara s-a terminat, oarecum, bine. Carol și Iza s-au privit cumva complice, ea i-a făcut cu ochiul, apoi au pus ambii capul în pământ și, probabil, au rostit o rugăciune în gând. Ce altceva puteau face? N-am înțeles mai nimic din gesturile lor, iar în lipsa unui spațiu de manevră, am încercat să glumesc pe seama unor amintiri ce au făcut deliciul vieții. Iza a povestit și ea, când cu zâmbetul pe buze, când cu ochii în lacrimi, despre ce i se întâmplase, la zi de sărbătoare, în timpul evenimentelor din decembrie `89. După ce am servit și clătitele, am simțit că era deja timpul să părăsim restaurantul. Am comandat un taxi. Carol a însoțit-o pe Iza până în scara blocului, s-au îmbrățișat și pupat, ca tinerii, evident, sub ochii mei, apoi ne-am despărțit.
La prima vedere, oricine din preajma mea ar fi zis că sunt un om liniștit, însă noaptea nu am putut închide ochiii. M-am tot răsucit și m-am tot întrebat cât adevăr ar fi fost în spusele Elenei. Nu am găsit niciun răspuns. Totul mi se părea absurd, mai ales că, noi doi nu discutasem niciodată depre o eventuală căsătorie, prin urmare, nici despre a avea, cumva, împreună, copii. În dimineața următoare, i-am lăsat Izei un bilețel, pe masa din bucătărie, în care îi spuneam că sunt plecat cu niște afaceri. În realitate, m-am dus la ai mei. Voiam să le spun și lor toată tărăşenia și să le cer un sfat. Drumul până la Prundișor, sub presiunea gândurilor, mi s-a părut unul cel puțin dublu. Apoi, de-a lungul lui, mi s-a părut că maşina țopăia, împotriva voinței mele, prin gropile, parcă sădite, mai ceva decât capra lui Cioacă, primăvara când se punea cu iezișorii ei, pe șotii.
Nici nu am deschis bine poarta și m-a primit, cu un fel de oftat, mama.
- În sfârșit, ai mai trecut și tu pe aici! Eu cred că nu-ţi mai vezi capul de treburi însă, mă, să mă duc și eu măcar o dată la o lună, pe la ai mei! – m-a dojenit ea. – Măcar ești sănătos? ...Sau ai fi dat de vreun necaz, că te văd abătut?
- Sănătos, sănătos... Alta e problema... – am vrut eu să-i șoptesc, ca nu cumva să mă audă vecina din spatele casei noastre, însă m-a întrerupt tata.
- Bă băiete, fir-ar al dracului, am pierdut funcția de primar cu numai câteva voturi. Nenorocitul ăla al Jiței, al Jiței, bă, că până mai ieri n-avea după ce bea apă, s-a găsit el cu o fi și o păți... Mă înțelegi tu? Le-a luat mințile ăstora din sat, cum că ar face, aici, pe deal, între pruni, un cazan. ...Și o să curgă țuica, mă rog, tot felul de prostii! Iar proștii au căscat gura și au crezut... Bine că a câștigat iar Iliescu, că altfel ne beleau țărăniștii! ...Cum cică i-am fi belit și noi pe ei, după război! Aiurea!... E, pe ici pe colo, unii au mai pățit-o!... Dar să lăsăm asta, am auzit că o să dea înapoi aurul ce l-au confiscat de la țigani! Eu m-aș trece la ei! Ce mare chestiune să spun că sunt și eu țigan și că, de frica legionarilor, atunci, mi-au luat și mie vreo trei cazane cu galbeni?! Tu ce zici?
- ...Uite, așa o ține de când s-au schimbat vremurile! Mai taci, omule, că tocmai acum înfunzi pușcăriile! Ajunge o măciucă la un car de oale, dacă vrei să dai pace sufletului! Taci, măcar acum, în ceasul al nouălea!
- Nu te lua, mă, după mumă-ta, că asta, la cât e de îmbrobodită, l-a votat pe ălălalt! Mă înțelegi tu? În loc să pună ștampila pe mine și ai noștri, cică s-ar fi încurcat! Ptiu, fir-ar al dracului să fie de încurcat! ...Dacă nu m-o fi mințit și s-o fi încurcat dinadins, cât să mă vadă pe mine, acum, în genunchi!
- ... Așa, mă tată, și cum ziceai că e? – l-am înrăit eu în timp ce am încercat să-mi adun gândurile.
- E, ce?
- Păi cu primăria, cu aurul, cu țiganii?!
- Nu râde, că toți lăieții ăia, de aci, de la noi, ăia cu căldările în spinare, au început deja să-și croiască palate la Strehaia... Nu le mai ajungi cu prăjina vârful nasului! Le dă Iliescu galbenii înapoi! Bă, să știi că le dă, ai să vezi! Ajută-mă să mă treacă la țigani cumva! Ce mare rahat să schimbi o hârtie, un certificat? ...Zici și tu, uite, domnule, s-a încurcat,... că pe vremea aia ce nu se încurca?! Mă tot uit ce se încurcă în ziua de astăzi și-mi închipui... Așa e acum, așa era și atunci! Dacă vor să se încurce, se încurcă!
- Mumă, nu-l lua în seamă, și-a pierdut mințile! Doamne, păcatele mele, ce să mă mai fac?! Mă, copilul o fi trecut și el pe acasă, că o avea nevoie de ceva, de vreo vorbă bună, de...
- Ăsta și nevoia? Tu nu te uiți la el? Hrănit bine, spălat, călcat... Ce-i pasă!
- Aoleu, mumă, ți-ai fi găsit vreuna, vreo femeie? Ascultă-mă, ai stat destul ca un pustnic! Dacă e din rândul lumii și te înțelegi cu ea, ia-o, nu mai sta!
- Ce să ia, fă, pe cine să ia?! Mai tacă-ți fleanca! Una, două, taca-taca, taca-taca... Vezi-ți, bă, dracu, de treabă, îți e că nu are cine-ți mănca zilele și toca banii?
- Lasă-l, omule, că destul a stat singur! O femeie, la casa omului, e, totuși, o femeie!
- Bă, băiete, bagă la cap ce îți spun: fă-mă pe mine țigan cu acte în regulă, că după aia găsesc eu doi, trei, să spună că am fost de șatră, și om te fac! Ce, ți-ar strica câteva găleți cu galbeni? Bă, galbeni dintr-ăia mari, apoi și mahmudele, și cocoșei... Nu te lua, mă, după mumă-ta! Asta, vai de mama ei!...
- ...Și cu primăria?
- Bă, al dracului, până și viceprimar a ajuns țârcovnicul! Îl mai ții minte, ăla de venea cu cădelnița și-ți da cu busuiocul în cap, la bobotează? L-a ajutat popa, ca să-i treacă pământul, bă, să-i treacă tot ce era al bisericii, pe numele lui. Mă înțelegi, toți sunt puși pe hoții, pe furat, nu se mai satură! Ce zici, m-ajuți să fiu țigan? Bă, în acte, mă înțelegi?
Oarecum și orb, și surd la tot ce era în îmi jur, am ieșit la poartă, m-am urcat în mașină și am pornit motorul.
- Rămâneți cu bine! Să ne vedem sănătoși! – i-am zis în primul rând mamei, apoi am plecat.
Drumul copilăriei, de-a lungul satului, dispăruse. Cu el, și lumea de atunci. Când am trecut de ultima casă, lângă pădurea satului, m-am oprit. Am privit în cele patru zări, apoi cerul, dincolo de el, și, undeva, în interiorul meu. Doamne, acum eu încotro?
|
