Dizarmonii fericite
„Dacă este frumos, înseamnă că este corect!” O voce din interior îmi sugerează să optez pentru soluția aspectuoasă, ori de câte ori am de ales din mai de multe variante posibile.
Niciodată nu mi-am pus problema că aș putea greși pronunțându-mă pentru cea mai frumoasă rezolvare și nici nu m-am îndoit vreodată de asentimentul celorlalți. Ba chiar am presupus că principiul acestei așa-zise „super-simetrii”, cum o numesc fizicienii, guvernează întregul univers. Simetria perfectă a unui fagure de miere, fractaliile unei căpățâni de broccoli sau spiralele unei cochilii de melc nu se pot datora decât unei forțe supreme, unei voințe divine, sau, eventual unei ecuații matematice, nu-i așa? Acestea sunt modelele care se perpetuează, predestinate parcă unele pentru altele, îmbinându-se perfect, ca secvențele unui lanț de ADN.
„Este pur și simplu la mintea cocoșului că între frumos și bine există o corelație”, am gândit nu numai eu, ci și Aristotel, da Vinci sau Johannes Kepler, ultimul susținând chiar că „este absolut necesar ca opera unui Creator perfect, să fie, la rândul ei, de o frumusețe supremă.”
„Ce zici tu, zic și eu, dar nu-i așa”, obișnuiește să glumească în astfel de situații un bun amic de-al meu. Vorba lui se potrivește perfect acestei confuzii născute mai degrabă dintr-un impuls estetic decât din rațiune.
Așa de adânc înrădăcinată în noi este foamea aceasta de frumos încât, de exemplu, faptul că orbitele planetelor nu sunt perfect circulare, ci eliptice a fost respins din principiu, timp de secole. Pentru ca lumea să accepte „imperfecțiunea” traiectoriilor planetelor a trebuit să se inventeze în secolul al 17-lea teoria potrivit căreia planetele ar emite sunetele unei melodii în tonurile mi-fa-sol, vibrând într-o presupusă armonie cerească, tocmai pentru că se învârt pasămite așa ... excentric.
Într-o lume plină de lucruri urâte, strâmbe, disproporționate, este normal ca variantele echilibrate să fie instinctiv favorizate, de vreme ce se detașează net de cele comune. Pare logic ca tot ce este frumos, simetric, armonios să fie o reflecție a supremului. Pare.
„Armonia perfectă este prea tentantă ca principiu universal”, susține o tânără cercetătoare, contrazicând o întreagă pleiadă de laureați ai Premiului Nobel și de colegi de breaslă. Bazându-se pe argumentul mulțimii formulelor aparent „urâte”, care și-au dovedit valabilitatea incontestabilă, nemțoaica dă de pământ cu jumătate din fizica modernă, susținând că a tinde spre frumusețe înseamnă a accepta să paralizezi în nemișcare, stopând progresul.
Din prima clipă mi-a picat cu tronc teoria ei. Nu pentru că m-aș pricepe la științele exacte, ci pentru că am observat cum idealizarea atot ce ne înconjoară pune în pericol și discernământul nostru de zi cu zi, în situațiile cele mai banale.
Dau un exemplu: în clipa în care am descoperit că mulți oameni visează să se retragă într-un loc cu mult soare, unde să nu facă mai nimic decât să admire natura și să guste viața simplă, doar o parte din mine le-a dat dreptate. Cealaltă fracțiune s-a revoltat, contrazicându-i în surdină, dar n-a știut de unde să apuce și cum să demonteze această viziune idilică. Acum știu cum să combat, poate și un pic datorită acestei curajoase teoreticiene germane.
Având norocul să locuiesc într-un loc în care alții vin doar ca să petreacă vacanțe de neuitat, înconjurată fiind tocmai de acei oameni care au reușit să-și ducă la îndeplinire idealul unei vieți tihnite, la umbra unui măslin, este suficient să mă uit în jur pentru a realiza că frumosul nu este și nu poate fi conținutul vieții de calitate. El este cel mult cadrul, scena, portativul sau tabloul în care fiecare își pictează, joacă, interpretează sau construiește propria existență, armonia fiind doar una din variantele posibile ale realității și în niciun caz condiția fericirii.
Cunosc o mulțime de rezidenți spanioli care duc dorul zăpezii. Alții se plâng că nu le mai ajung banii, din cauza prețurilor care cresc, sau că dările la stat îi seacă, că sănătatea le dă de furcă sau că pur și simplu se plictisesc, nemaiavând acel program care-i disciplina pe când erau obligați să meargă zilnic la muncă. Paradoxal, totuși, cu toții se felicită pentru decizia de a fi venit să locuiască în acest adevărat paradis terestru.
E clar că frumusețea, la fel ca banul, nu are puterea de a crea fericire, chiar dacă – asta da! - o poate încuraja. De aici însă până la pasul decisiv, care induce schimbarea, introducând intenționat factorul dizarmonic și spărgând tiparele aparentei frumuseți cimentate, pe care nimeni nu are curajul s-o demaște ca fiind paralizantă, este însă o distanță foarte mare.
Este pasul pe care îndrăznește să-l facă omul de știință Sabine Hossenfelder, care a scris și o carte cu titlul „Universul urât”. Cu atât mai temerar este gestul ei cu cât își riscă propria carieră, putând fi expulzată din cercurile savante dacă va continua să susțină că valabilitatea unei teorii nu depinde de eleganța ei. După părerea ei, fizica s-a împotmolit de 40 de ani încoace într-o fază în care experimentele se contrazic între ele, din cauză că fiecare domeniu insistă să-și impună propriile idei fixe, mizând pe această încredere oarbă în armonii.
Ieșirea din acest impas este destul de anevoioasă, cercurile fizicienilor fiind ermetice, la fel ca toate cercurile create de oameni (inclusiv cele ale pensionarilor din nordul Europei retrași la odihnă pe țărmurile Spaniei). S-au format sfere din care, odată intrat, nu mai ai cum să ieși. În interiorul acestor „globuri”, toți se felicită reciproc pentru genialitatea ideilor lor: adepții teoriei Big-Bang-ului rămân între ei; la fel se susțin reciproc cei care cred în masa nefiresc de infimă a puternicei particule Higgs, în timp ce aceia care mizează pe găuri negre se distanțează de cei care cred în lumile suprapuse. Alții promovează antimateria, planurile autorulate sau lumile în oglindă, singularitățile șamdp.
Bine, bine, dar atunci ce alternativă ne rămâne? Să acceptăm lipsa de armonie, să admitem că natura nu tinde neapărat spre forme echilbrate, în care totul își are locul său, potrivindu-se cu restul, unde nimic nu este enorm sau exagerat, unde lucrurile sunt relativ simple, dar nu chiar pe înțelesul oricui?
Da. Cercetătoarea germană susține că, așa cum omenirea a detectat cu timpul laturile frumoase ale „urâciunii” orbitelor eliptice sau ale „contraproductivității” mecanicii cuantice, într-o bună zi ne vom atașa și de o descriere „haotică” a universului. Ajunse acolo, mințile noastre vor fi capabile să transpună această viziune într-o formulă matematică de o frumusețe care momentan încă nu ne este accesibilă.
Până atunci, eu una continui să mă mișc printre rezidenții Costei Blanca, zâmbitori și aparent sereni, care se felicită în permanență pentru ideea genială de a se fi stabilit în acest adevărat rai pământesc. Mulți dintre ei ar fi poate mai fericiți în altă parte și poartă în suflet nostalgii și doruri nestinse, pe care n-au curajul să le mărturisească deschis, la fel ca fizicienii are, odată atașați de o teorie, nu mai pot să se desprindă de ea, pentru simplul motiv că o consideră frumoasă, armonioasă sau perfectă!
Nu pretind pensionarilor de la Mare Nostrum să se replieze pe poziții și să se mute înapoi în ploioasa Britanie sau în zăpezile Peninsulei Scandinave, dar mărturisesc că din când în când duc și eu dorul unei, hai să nu-i spun chiar certe, dar măcar discuții robuste, care să tulbure acest tablou încremenit în clișeul înșelătoarei frumuseți.
Da, se trăiește și aici, exact ca-n formula de încheiere a multor povești, până la foarte adânci bătrâneți, dar nu mai fericit decât prin alte părți. Discordanței care ne împinge înainte ar trebui să-i fim recunoscători, pentru că ne obligă să sondăm după ce este valabil și ne împiedică să ne mulțumim „doar” cu ce este frumos.
Benissa /feb 2019
|
Gabriela Căluțiu Sonnenberg 2/21/2019 |
Contact: |
|
|
