Singurătatea îngerului
Singurătatea îngerului
e un suspin albastru si greu.
O singură dată
i-am gustat amarul netors
si-nfricosat m-am întors
la poarta Olarului meu
cersindu-mi bratele-napoi.
Sărmanul înger!
Născut gresit cu aripi,
niciodată nu a putut zbura
măcar o singură îmbrătisare
ca noi.
Întâi am fost amintire,
apoi în frământec
am devenit acelasi cântec
cu formă de lut.
Îti amintesti de podul palmei Lui?
Ce cald era,
când peste umăr ne pândea
primul sărut
luna rodită pe ram de gutui!
CEI ZECE LEPROSI
Atâta stiu de ei, când mă întrebi,
că s-au făcut zdrahoni ca leopardul
si n-au uitat de Tine
si de gestul Tău,
că zice vorba proastă
De ai făcut un bine,
asteaptă-te la rău.
Năvala lor curândă o să-Ti vie,
căci le-a clocit sinedriul
un plan ascuns si cu simbrie.
Si mi s-a spus că-s vindecat,
dar să o sterg din templu, pe furis,
că-s câine, de alt neam,
si chiar fără de lepră
rămân tot necurat.
***
Când auzit-am glasul Tău,
mai putred decât carnea puturoasă
s-a limpezit în mine
întregu-mi bălătău
si-ai preschimbat adâncul
în apă nelumită cu-nceput,
nici de luceafărul prior,
atinsă-n fugă cu-n sărut.
Si m-am gândit la Tine
cum nădusesti sub soare arzător
Ia-mi sufletul
si-i bea ca din ulcior
lumina răcoroasă pentru sete,
până nu vin ca viespii-n turbăciune, roi,
cei nouă înapoi
să Te adape cu otetul din burete.
FLĂMÂNDUL PUI DE LOTUS
Ca mama care mă chema,
tot mai puternic Marea se aude
acum prin anii mei -
alean urcând prin i si e.
Sinaiului si altor munti
eu nu le port zavistie
că de sărutul Tău sunt mai aproape.
Îti multumesc de plânsul vechi
din cântecele-mi crude
când steaua Ta mi-o îngânai pe ape.
Mai e putin
să mă-ntâlnesc cu Tine.
Mă bâlbâi vorbei cu retez,
gângav încerc, dar vorba-i peltă.
Ciudat Ti-am fost - copilul Tău răzlet -
risipitor de frumuseti,
dar iarăsi multumesc,
cum muntii Tăi cu pot,
de vremea să Te-mbrătisez
cu miile de brate
ca o deltă.
Si mâl pe undeva de sunt
( mocirlă sau noroi eu nu-s),
de ciudătenie ai milă,
în drum spre Tine am văzut plângând
un pui flămând de lotus
si-am împărtit lumina Ta
din limpezitul mâl si restul de argilă.
...SI DUHUL ÎN CHIP DE PORUMBEL
Credeam că-i timpul si sorocul
să m-odihnesc în palmă de olar.
Cât de frumos mi-e numele pe crucea
ce mă asteaptă, printre saci de grâu,
în coltul din hambar!
Si-am mers să văd
de ceasul s-a mai pârguit
a galben de gutuie
pe lemnul de-nainte mergătoare
al ei
si psalmul spăimântat ca să mai suie
s-a frânt în două că pe cruce
era acum un cuib de porumbei.
Flămânzi cum te chemau să le dai hrană!
Mai lasă-i Doamne pana să le crească,
prea mi-e cuvântul crud si prea golas.
Voi astepta afară din icoană,
dar lasă-mi crucea - naintea mergătoarea -
si virgula mi-o mută-n altă frază
până când puisorii vor învăta să zboare,
cu-aripa lor sfintind
văzduhul din văzduh,
că cine stie
poate cel din mijloc,
ce are-n cioc o rază,
de ce nu s-ar putea
să fie însusi Duhul Sfânt?
SNUMAI PATRU?
- Esti tu apă? 'ntreabă grâul.
- Du-te, vezi ce-ar zice râul!
Seara-l mint, furis, cu pleoapa
că asi fi din neam cu apa.
Străiniu si-atât de crudă
nu ai vrea ca să-mi fii rudă?
- În comun n-avem nimic;
doar singurătatea-n spic.
*
- Esti tu aer, ca zefirul
care lunii leagă firul
prin umbrar de palmier?
- Doar de-mi suflu steaua-n cer
pentru semnul de mormânt.
*
- Nu cumva esti de pământ?
- Tare-as vrea somnul de glie
visurat de ciocârlie!
*
Toate mi-s, dar fără loc,
nici măcar propriul meu foc.
Cerc? Dar centru mi-i afară.
Cântul nu-s, da-I sunt vioară!
Kitchener, Ontario
|
Pr. Dumitru Ichim 2/15/2019 |
Contact: |
|
|
