Titu Liviu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu s-a nascut pe 15 februarie 1840 in Craiova si a decedat pe 1 iulie 1917 la Bucureşti. El a fost critic literar, estetician, avocat, profesor, academician şi om politic; preşedinte al Partidului Conservator intre 1913-1914; preşedinte al Consiliului de Miniştri intre 28 martie 1912-31 decembrie 1913.
Despre viata sa:
Fiul profesorului ardelean Ioan Trifu, înrudit cu Petru Maior (de la care şi-a luat numele Maiorescu). După absolvirea (iulie 1858) Academiei Theresiane din Viena (ca şef de promoţie), obţine (1859) doctoratul în filozofie la Universitatea din Giessen (Germania), cu teza Ceva filosofie pe înţelesul tuturor şi doctoratul în drept la Paris (1861), cu teza "Jus romanum. De jure dotium. Droitfrancais. Du regime dotai."
Revenit în ţară, este numit supleant de judecător, apoi procuror la Tribunalul Ilfov, în 1862 se mută la Iaşi, unde este profesor de istorie, logică şi filozofie la Facultatea de Litere (1862-1867) şi conduce instituţii de învăţământ de prestigiu: director al Colegiului Naţional din Iaşi (1862), decan al Facultăţii de Filozofie (februarie-septembrie 1963), rector (1863-1867) al Universităţii, membru al Comitetului de Inspecţiune a Şcoalelor şi director al Şcolii Normale Vaşile Lupu, unde organizează, pentru prima dată în România, practica pedagogică a viitorilor dascăli.
Fondator şi cel mai însemnat membru al societăţii literare, culturale şi politice Junimea (1864) şi al revistei "Convorbiri literare" (1867), care au exercitat o mare influenţă asupra vieţii culturale de la sfârşitul secolului XIX. Din 1874 se mută la Bucureşti, unde îşi continuă activitatea didactică şi de conducere, ca profesor de logică şi filozofie la Facultatea de Litere (1884-1909) şi ca rector al Universităţii (1892-1897). Membru fondator al Societăţii Academice (1867), demisionează în 1868 în semn de protest faţă de orientarea latinistă a majorităţii membrilor ei; revine în rândul academicienilor în 1879, iar între 1880 şi 1884 este vicepreşedinte al acestui for.
In politică îl secondează pe Petre P. Carp, astfel, în 1880 participă la înfiinţarea Partidului Conservator, de unde se retrage împreună cu alţi membri marcanţi (P.P. Carp, Al. Marghiloman, Th. Rosetti) şi constituie o grupare separată, a conservatorilor Junimişti", care va înfiinţa Partidul Constituţional (mai 1891). Se distanţează de prietenul său P.P. Carp în 1912, când este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, apoi preşedinte al Partidului Conservator (1913-1914). Se retrage de la conducerea partidului şi din viaţa politică în 1914.
Deţine, de-a lungul timpului, funcţii importante în mai multe guverne: ministru al Cultelor şi Instrucţiunii (7 aprilie 1874-30 ianuarie 1876; 22 martie 1888-26 martie 1889; 16 noiembrie 1890-21 mai 1891), ministru al Justiţiei (7 iulian 1900-13 februarie 1901), ministru al Afacerilor Străine (29 decembrie 1910-28 martie 1912; 28 martie-31 decembrie 1913). Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (28 martie 1912-31 decembrie 1913) gestionează problemele ţării în perioada conflictelor balcanice, urmată de încheierea Păcii de la Bucureşti (iulian 1913), prin care partea de sud a Dobrogei a intrat în componenţa României. A fost una dintre personalităţile dominante ale vieţii culturale şi politice româneşti, doctrinar al teoriei "formelor fără fond", conform căreia în România trebuie mai întâi creat, prin evoluţie naturală, fondul de civilizaţie, pe care, ulterior, să se aşeze instituţiile ("formele") importate din Occident (articolul în contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868).
A avut o atitudine critică faţă de reformele rapide, făcute fără a se ţine seama de particularităţile culturale şi sociale ale ţării, aflându-se, prin urmare, în opoziţie cu liberalii. In planul politicii externe a fost adeptul unei alianţe cu Puterile Centrale, deşi a sprijinit constant ideea eliberării românilor ardeleni. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală, sprijinitor al afirmării clasicilor Ion Creangă, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu ş.a. Orator de talent şi iniţiator al polemicii literare, s-a impus cu autoritate în disputele culturale ale vremii.
A susţinut unificarea limbii române prin introducerea alfabetului latin, eliminarea alfabetului chirilic şi combaterea tendinţelor de "stricare" a limbii printr-un abuz de neologisme. A combătut impostura, pretenţia de cultură, mistificarea şi ignoranţa.
Criticile sale sentenţioase la adresa autorilor veneau dintr-o solidă cultură şi un gust rafinat. Tudor Vianu considera că "nimeni nu scrisese ca Maiorescu mai înainte şi puţini l-au egalat în vigoare, concizie şi proprietatea exprimării mai târziu".
Cariera sa profesională şi politică a avut o ascensiune vertiginoasă: la 22 de ani era profesor universitar, la 23 era decan, apoi rector, la 27 academician, la 30 deputat, la 34 ministru. Autor al scrierilor: Precedente constituţionale şi partide politice (1873), Istoria contimporană a României (1925), Discursuri parlamentare, 1866-a899 (1897-a915).
Postum i-au apărut 10 volume de jurnal intim, cel mai întins din literatura română: însemnări zilnice, 1856-1899 (1937-1943), România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul. Insemnări zilnice (1995), România şi războiul mondial, însemnări zilnice (1999), Jurnal 1855-1870 (1975-1986). A mai scris Istoria politică a României sub domnia lui Carol I (1994) şi o serie de lucrări de critică literară.
|
Dumitru Constantin 2/15/2019 |
Contact: |
|
|
