Roni Căciularu - „Reporter – angajatul nimănui”
Roni Căciularu ne-a oferit, în decursul anilor, excelente volume de reportaje artistice. De data aceasta, volumul recent publicat sub titlul „Reporter – angajatul nimănui”, și-l deschide cu un amplu interviu acordat publicistului și scriitorului George Roca, în care ne surprinde cu o dimensiune creativă pe care nu i-o știam: narator memorialist plin de vervă și vivacitate. În prezentarea anilor săi de tinerețe manipulează dezinvolt ironia benignă, zâmbetul condescendent. Sau satira jucăușă la adresa „automatismelor vremii”.
Dinamica vioaie a scriiturii lui Roni Căciularu ne cucerește de la început. Ritmarea cuvintelor e mereu acroșantă. Iată-l student: „Scriam. Citeam. Învățam. Hoinăream.” Memorialist meticulos al orașului său de baștină, Bacău, Roni Căciularu definește o atmosferă, o epocă, o vârstă, o lume: „Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect față de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine și de frumos, cu siguranță că m-a influențat. Aici am respirat aerul de Bistrița și de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de decentă ținută (evreiască și românească, laolaltă) aici am simțit aerul acela de împletire a orașului cu satul, cu periferia și mahalaua, cu liniște patrirhală și zvon industrial.” Autoportretul ca student e de o candidă sinceritate: „Nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneț nu mă știam, și mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam…Vroiam atât de mult, puteam atât de puțin!… Încât uneori eram trist și singur și timid.” Portrete, chipuri, priviri, gesturi: „Paula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!!…Mi-a zâmbit cald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluri devenise poezie.”
Un capitol cu deosebire original al cărții îl constituie „secvențele” telaviviene redate prin câte un singur cuvânt sau chiar fragment de cuvânt, ca în telegramele de odinioară, ca în „La Moși” al lui Caragiale. E o cvazi-infinitate de detalii care compun mega-spectacolul pe care îl prezintă megalopolisul numit Tel Aviv. Fiecare cuvânt, fiecare silabă aduce o mișcare, o culoare, un lucru, o ființă, un sunet, o imagine.
Roni Căciularu are vocația spațiilor largi pe care după ce le divizează în detalii, se joacă cu acestea, aparent haotic, recombină subtil, jucăuș, spațialitatea amplă. E o tehnică, e o artă, e un joc prin care scriitorul își satură foamea de detalii, de mișcări, de stări, de chipuri, de substantive și adjective. E lumea lui Roni: „Yaffo. Lume. Locuri. De. Parcare. Pline. Chioșcuri. Cadouri. Restaurante. Picturi. Chilipiruri. Haine vechi. Buticuri….Mașinile opresc. O mână. Întinsă.Un pahar.Gol. Din plastic. Alb”.
Portretele „desenate” prin cuvinte au formă, culoare și pitoresc, dar și contur spiritual. Iată, de pildă: „Doamna L, cam lătuță, scundă, cu părul aranjat într-un fel de devastare ușor rebelă, are un chip blajin, ridat dar blajin.Împăcată cu sine și cu orice.” De o deosebită forță și amplitudine a metaforei este capitolul dedicat unui director de bancă devenit „homeless”, purtând numele Om Om (Adam Adam). Iată trama dramei, prezentată de scriitor: „Mister Adam Adam a fost în urmă cu niște zeci de ani, Directorul Băncii Locale dintr-un important cartier metropolitan. Uneori, se așeza la masa lui de director, și-n loc de coloane cu cifre (acesta-i secretul) scria versuri. Astăzi el este un unicat al Tel Avivului, e singurul „poet stradal” al metropolei israeliene. E un poet adevărat! Profund. Serios. Original.”
Parada deponenților la banca lui Adam Adam este transfigurată halucinant, alunecând spre un fel de suprarealism sau având, parcă, ceva din dramaturgia absurdului ionescian:
„Oamenii morți înainte de a muri cu adevărat, vin să-și depună sau să-și controleze valorile. O doamnă, de pildă, „a închis” aici niște mărgele prețioase: printre ele se află adevărate perle, precum Cinstea, Cultura, Frumusețea fizică. Domnul următor „închide”, în seiful venerabil, Adevărul lui și Frumusețea lui sufletească. Cât privește tipul înalt, numai piele și os, care vine la rând în fața Marelui Seif, el pune la păstrare aici niște creativitate – a lui însuși – pentru care a trudit o mulțime…El mai lasă spre păstrare în siguranță și Faima ce și-a câștigat-o, numai el știe cum.”
Jocul între realitate și ficțiune dă povestirii moralizatoare un farmec frisonant: „Morții vii, deși se cunosc după atâtea repetiții și așteptări pe la ghișee, nu-și vorbesc. Fiecare pe contul său! Așteaptă și-acum la rând.” Într-o extraordinară laudatio, reporterul-dramaturg se adresează direct personajului său, defunct: „Ai fost un rebel, domnule Adam, un revoltat care a detestat instituțiile și convențiile sociale. Ai iubit strada, oamenii, viața. Ai îndrăgit trăirile esențiale și simțirea aleasă, te-ai ridicat peste viață și suferință cât s-a putut, ai suferit și ai sfidat, ai rămas tu însuți, bun și rău, inteligent și trist, căutându-ți împlinirea.”
Scriitura lui Roni Căciularu întrunește două virtuți de bază ale literaturii beletristice de nivel superior: forma frumoasă și conținutul substanțial, interesant: „Iar dacă treci prin cimitirul orașului, nu-i exclus să auzi vântul, șoptind versurile lui Adam Adam..” Iată-l pe „reporter” adresându-ni-se convivial, patetic, scenic: „Fraților și lume, a murit Poetul străzilor telaviviene ! Orașul și-a pus o eșarfă neagră…Un câine plânge prelung către luna care o să fie la noapte. Cei prezenți și vii trec pe lângă lada mortuară, unii spun câteva cuvinte, de regulă – bune.” Nu știm exact ce este realitate și ce este ficțiune în povestirea despre Adam Adam. E, însă, în orice caz, o parabolă impunătoare, de o sumbră măreție omenească. Iată și o ars poetica atribuită unui nenumit scriitor, dar perfect potrivită și pentru măiastra scriitură a lui Roni Căciularu: „El și fantezia lui umblă mult mai departe prin trăirile acestor oameni, el știind să umple golurile, spațiile albe documentare… înlocuindu-le cu adevăruri posibile, plauzibile și edificatoare” Nu este aceasta calea de a îmbina realul cu ficțiunea, reportajul cu reportajul literar?
În reportajul dedicat New York-ului mărturisește el însuși, nu odată, imixtiunea sa afectivă, ca reporter, la întreg materialul documentar: „Toată această ambianță te pătrunde până și în suflet”sau „Sunt subiectiv, desigur, dar acum, în aceste clipe, așa văd eu lumea.” Scrisului practicat de Roni Căciularu îi este propriu modul strălucit în care se împletește epicul cu liricul, povestirea cu poezia, realitatea cu irealitatea. Toate acestea ne dau îndrituirea de a conchide că Roni este, în varii măsuri, de la un text la altul, prozator, poet, memorialist, autor de reportaje literare, jurnalist, pe scurt, scriitor total. Toate acestea la un nivel de o admirabilă excelență stilistică.
Roni Căciularu este un stilist redutabil, recognoscibil. Și în privința asta aș îndrăzni să-l situez în capul listei condeierilor de limbă română din Israel.
———————-
Tel Aviv, Israel
|
Zoltan Terner 2/14/2019 |
Contact: |
|
|
