Un dialog transatlant, cu Ștefan Stoenescu
Comparatist naturalizat american, de origine română, traducător (din și în limba engleză) și autor de studii și eseuri de critică literară, profesorul anglist Ștefan Stoenescu s-a născut în București la 30 ianuarie 1936; fiu al Vioricăi (n. Pascu) și al magistratului Ștefan Stoenescu – președinte la Curtea de Apel din București. Școala primară și Gimnaziul la Sfântul Iosif, 1942-1948; Liceul de Băieți nr. 2 din București (fost Matei Basarab, 1948-1951). Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1957). Exmatriculat între martie 1957-decembrie 1960 pe criterii politice; obține licența în limbile și literaturile engleză și română în iunie 1962 cu teza de licență: Robert Browning, Critic and Disciple of the Ancient World - Robert Brownig, discipol și critic al lumii antice (coordonator științific, Profesor Ana Cartianu). Pe întreaga durată a studenției a lucrat ca laborant în geochimie la Comitetul Geologic (1951-1962), apoi ca traducător și bibliotecar la Institutul Meteorologic din București (1962-1965), ca bibliograf și documentarist la Biblioteca Centrală Universitară (1965-1966). Își începe în 1964 și cariera universitară, la Facultatea de Limbi Germanice, Catedra de limbă și literatură engleză a Universității din București. Lector titular de curs timp de două decenii, din ianuarie 1968 până în septembrie 1987, ține prelegeri de istorie literară: Epoca Victoriană (secolul al XIX-lea), Romanul englez și american de la origini până în zilele noastre, Poezia engleză și americană din Renaștere până în Postmodernism, Teoria și critica literară de expresie engleză în veacul al XX-lea. Între 1962 și 1977 a funcționat și ca profesor de limba engleză în învățământul pentru adulți: Universitatea Populară București, unde, din 1968 a condus Colectivul profesorilor de limba engleză.
În toamna anului 1987 se decide, constrâns de împrejurări, să rămână ca azilant politic în Statele Unite ale Americii, iar în anul 1990 obține titlul de Master în Literatură Comparată la Cornell University, situată în orașul Ithaca din statul New York, ca primă etapă a programului de doctorantură sub îndrumarea profesorului Dominick LaCapra – specializat în disciplina Istoriei Intelectuale, cu tema: Later Modernity and Ovid’s Exilic Writings. (Con)Texts of Response - Textele și contextele receptării artistice din modernitatea târzie a operei de exil a poetului latin Publius Ovidius Naso, disertație rămasă în stadiu avansat de organizare. În cadrul programului de doctorat, conduce seminarii de referate pe teme de literatură comparată precum: Poezia Postmodernă în Literaturile Est și Central Europene (în traducere engleză) sau Atena și Ierusalimul: Scrierile Vechiului Testament și Operele Vechilor Greci, iar ca Lector a colaborat la desfășurarea unui curs de Literatură Postcolonială de Expresie Engleză, prin consultații și notarea lucrărilor (parțiale și finale) ale studenților din al treilea an de studiu, înscriși la acel curs. Dobândește cetățenia americană în primavara anului 1995. Locuiește în Ithaca, NY, din 1988.
Debut: în revista Secolul 20, nr. 2 (februarie 1966) cu eseul: Exercițiul esențial: Wallace Stevens și George Enescu, urmat de o colaborare constantă cu articole despre Modernismul de expresie engleză, până la plecarea din Țară; perioadă în care va colabora și la Astra, Contemporanul, Analele Universității București (în seriile: Limbi Germanice, Limbi Romanice, Limbi Slave, Limba și Literatura Română), România Literară, Luceafărul, Transilvania, Tribuna, Limbile Străine în Școală ș.a. Între 1978 și 1981 publică în Romanian Review, unde în 1979-80 este și redactor responsabil al versiunii engleze, traduceri de poezie, proză și eseistică românească (Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, eseuri de Constantin Noica și Nicolae Manolescu). În anul 1986 editează, împreună cu Monica Spiridon, numărul consacrat Postmodernismului de publicația Caiete Critice, supliment al revistei Viața Românească – prima dezbatere globală și sistematică a conceptului în presa literară românească. Publică în traducere două romane de Henry James: Ce știa Maisie și Vârsta ingrată și două lucrări despre artă: Pictori despre pictură, de Eric Protter și Artă și Semnificație, de Erwin Panofsky. De asemenea traduce din limba franceză lucrarea Introducere în poezia americană modernă, de Serge Fauchereau, cu un amplu Tabel cronologic urmat de o Prefață. În mod similar, Prefața la volumul antologiei lui Mircea Ivănescu, Poezia americană modernă și contemporană (Editura Dacia, 1986), retras de Cenzură din librării.
Debutul editorial, în anul 1967, la Editura Tehnică: Arhitectura Peisajului, de John Ormsbee Simonds, în colaborare cu prof. univ. Anton Moisescu – președintele Uniunii Arhitecților, în acea perioadă, după care singur sau în colaborare transpune din și în engleză, editează și/sau scrie prefețe la numeroase volume, de cele mai multe ori de poezie dar și de proză sau de teorie literară. Împreună cu Constantin Abăluță traduce, în colecția Poesis a Editurii Univers din anii ’70 ai secolului trecut, poeme de Wallace Stevens, Dylan Thomas (în ediție bilingvă), Theodore Roethke, W. S. Merwin, Frank O’Hara – toate însoțite de introduceri sau prefețe: eseuri critice – în maniera close reading, promovată de New Criticism, de cercetare comprehensivă a textului. La Editura Albatros, tot împreună cu Constantin Abăluță, apare volumul de cvinte (strofe de câte cinci versuri) nărăvaș-anecdotice, frizând absurdul situațional al existenței (limericks-uri): Rime fără noimă de englezul Edward Lear. Realizează prefețe la autori traduși în limba română atât înainte cât și după stabilirea în Statele Unite: Robert Browning (versiune semnată de Leon Levițchi), Arnold Bennett, Henry James, T. S. Eliot, D. H. Lawrence, Virginia Woolf, John Gardner, George Gissing, Iris Murdoch, Phillip Roth, Flannery O'Connor. În anul 1976 apare traducerea, împreună cu Alina Clej, a volumului Retorica Romanului, de Wayne C. Booth. Scrie și eseuri despre Brâncuși, Eminescu, Ezra Pound, W. H. Auden, Lewis Carroll, William Makepeace Thackeray, Matthew Arnold, Gerard Manley Hopkins, William Faulkner, Saul Bellow, James Joyce, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, F. R. Leavis, J. Hillis Miller, Constantin Abăluță, Ștefan Aug. Doinaș, Traian Chelariu, Corneliu M. Popescu, Aron Cotruș, Mircea Eliade, Constantin Eretescu, Russell Banks, Beethoven, Zahu Pană, Gabriel Stănescu, Șerban Chelariu, și mulți alții. Traduce poeți români în volume sau în selecții ample cu prefață începând cu Mircea Ivănescu (other poems, other lines, Editura Eminescu, 1983), de asemenea volume sau grupaje semnate de: Varujan Vosganian, Mirela Roznoveanu, Gabriel Stănescu, Constantin Abăluță, Mihai Posada, Dumitru Chioaru, Simona-Grazia Dima.
În colegiul redacțional al revistei ORIGINI / Romanian Roots, editată de poetul Gabriel Stănescu, de la înființare în anul 1997, unde susține, pe lângă recenzii și eseuri polemice cultural-istorice, rubricile „Prima verba“, sub pseudonimul Crazy Horse și „Texte paralele“, cu traduceri semnate Heathrow O’Hare. În colegiul redacțional, din anul 2000, la Caiete Internaționale de Poezie / International Notebook of Poetry, anuar publicat de Gabriel Stănescu, împreună cu care va edita și masiva antologie a poeților români din Statele Unite și Canada: Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă, Criterion Publishing, 2006 – la care scrie și Prefața.
* * *
Mihai Posada: Stimate domnule Ștefan Stoenescu, vă rog să vă reamintiți care a fost motivul orientării dumneavoastră, fiul unui înalt magistrat dezavuat de guvernul antonescian, dar nicidecum mai agreat de comuniști; care a fost imboldul, pentru a deveni anglistul care sunteți astăzi, într-o vreme când în România se vorbea mai mult limba franceză, iar limba rusă se impunea în școli, în viața publică, în conștiințe, încercându-se până și contestarea originii latine a limbii române, declarate oficial limbă slavă?
Ștefan Stoenescu: La cei cincisprezece ani și jumătate, cât aveam când mi-am luat bacalaureatul, nu aveam clare, încă, intențiile mele de viitor. Prezentul era supraîncărcat de probleme, așa încât viitorul plutea în ceață. Aș fi putut urma medicina precum tatăl meu un răstimp, sau cum mă bătea gândul să devin actor sau orice altceva care s-ar fi permis la acea epocă, în care dosarul personal atârna greu. Cât de greu nu-mi dădeam seama. Încercam să mă gândesc exclusiv în termeni personali. Engleza ca profesie nu intra în calcul. În timpul școlii am avut parte, în ordine, de germană, franceză și rusă. Dar înclinație către limbi străine nu aveam. Nici de literatură nu mă preocupasem în mod special, mai ales de cele aparținând altor culturi. Ceva interes pentru literatura română, aproape exclusiv din al nouăsprezecelea veac. Mă preocupau științele, mai ales chimia și științele naturale: botanica, zoologia, ceva din geologie, (am scris un amplu referat despre Darwin pentru Cercul de Științele Naturii, condus de colegul meu mai vârstnic, Lucian Leahu, care mai târziu în viață a devenit un erudit biolog și, după decembrie ’89, un adept al Partidului Național Liberal), relativ puțin astronomia, și mai puțin fizica, mai puțin chiar și decât matematica, care datorită calculului algebric m-a atras mai mult, asemenea istoriei politice sau geografiei fizice, în raport cu motivațiile sau, respectiv, situațiile de ordin economic. În vara anului 1953, am început să mă inițiez în tainele limbii engleze cu încă cineva (my significant other, cum se numește acum relația aceasta mai deosebită), după manualul lui Candrea și Adamescu. Se anunțase că în toamnă va avea loc deschiderea, pentru novici ca mine, a unui Institut de Limbi Străine ce-și propunea să pregătească cadre pentru diplomație, oferind cursuri de intensă pregătire în limbile moderne de mare circulație sau răspândire. Am mizat totul pe această carte. Aveam serviciu încă din 6 decembrie 1951 și credeam că nu voi întâlni vreun obstacol în calitatea mea muncitorească de laborant pentru analize chimice (la început mai ales de roci, dar mai apoi exclusiv de componența solurilor ce învelesc rocile aparent purtătoare de filoane metalifere). Când m-am dus în ultima zi și aproape în ultimul ceas pentru înscrierea la acea instituție, am aflat de la funcționarul care primea actele că nu am ce căuta acolo fiindcă părinții mei avuseseră poziții profesionale și avere în perioada interbelică. Eram așadar exclus de la a deveni parte a grupului de studenți admiși în prima promoție. Văzându-mă pierdut și dezorientat, i s-a făcut milă și mi-a spus: „Uite, o soluție pentru dumneata ar fi să te înscrii la Filologia Universității C.I. Parhon (cum se numea, după abdicarea impusă Regelui Mihai I, Universitatea «Mare» din București). Te duci acolo și te înscrii la Engleză! Vorbesc eu cu tovarășa secretară Smara, să te primească. Mai ai un sfert de oră și dacă alergi până acolo de aici, din Schitu Măgureanu, ajungi la țanc”. Mi-am strâns dosarul și am tras o fugă prin Cișmigiu și mai departe, traversând strada Brezoianu, la deal pe strada Sărindar și de acolo traversând și Calea Victoriei, pe strada Edgar Quinet, până la mijlocul acelei fațade a Universității, orientată spre Institutul de Arhitectură. Și, într-adevăr, doamna Smara m-a primit cu un zâmbet de încurajare, spunându-mi: „Sunt numai două teze: la Română și la Engleză, urmate de examenul oral și apoi de încă șase probe orale”. Adică la Geografie, Istorie, Științele Naturii, Constituție, Scurta Biografie a lui I.V. Stalin dimpreună cu Istoria Partidului Comunist (bolșevic) al URSS. În toate subiectele așa zicând umaniste, accentul cădea pe Istoria mișcării muncitorești atât din RPR, cât și din URSS, drept care, indirect, un loc aparte îl dețineau noțiunile de Limba rusă și Literatura realismului socialist. Datorită acestui conglomerat de materii, servite mai toate de retorica luptei de clasă, ca manifestare a corectitudinii politice a locului și zilei, adică de limba de lemn, cum i-am spune astăzi, în care cuvântul „just“ urmat de vocativul „tovarășe“ defineau profilul dezirabil oficial al conștiinței cuiva, am reușit eu să însumez un punctaj superior modestei contribuții a englezei mele incipiente și astfel, în mod de-a-dreptul miraculos, să mă văd validat printre cei 12 (deveniți pe parcurs 15) studenți în Anul I la Filologie, Specialitatea Engleză! Mă simțeam, cu alte cuvinte, marcat de intervenția Destinului și de nimic altceva.
Mihai Posada: Vă rugăm să ne explicați cauza exmatriculării dumneavoastră, vreme de patru ani, în timpul studiilor la Facultatea de Filologie a Universității București și felul cum ați traversat această etapă!
Ștefan Stoenescu: Când mi-era lumea mai dragă, la începutul anului 1957 (datorită mai ales rezultatelor primei sesiuni de examene din anul academic 1956-57, când în fine reușisem să iau toate examenele la limba și literatura engleză cu calificativul maxim) aflu că soția mea, studentă în anul al II-lea la Biologie, a fost exmatriculată, fără vreun motiv: obținuse note foarte bune și mai era și însărcinată cu al doilea copil al nostru. Am mai aflat că în același mod, au fost exmatriculați și alți studenți deși nici ei nu participaseră la mitingul studențimii bucureștene, convocată să protesteze sau să se solidarizeze cu așa numita, pe atunci, contrarevoluție din Republica Populară Ungară. Cei ce au participat efectiv fuseseră deja arestați și, în urma unor anchete dure și a unor procese de grup, se aflau deja în temnițele și lagărele unde aveau să-și ispășească condamnările la detenție politică, cuplate adesea cu munca silnică. Toate acestea se petrecuseră în luna decembrie 1956. Al doilea val al măsurilor represive, îi afecta pasămite pe cei care, din diferite motive, NU s-au prezentat în Piața Universității și deci NU au putut fi fotografiați de agenții Securității de pe acoperișurile sau de la balcoanele și ferestrele clădirilor monumentale înconjurătoare. Pe soția mea, datorită condiției familiale, nici nu au solicitat-o să participe. Pe mine însă m-a abordat la un moment dat un coleg și prieten, căruia i-am spus de la bun început că ceea ce voiau ei să facă era un gest simbolic, ce nu putea duce nicăieri, fiind o copilărie să te manifești astfel, când deja contrarevoluția respectivă fusese înăbușită în sânge de tancurile și tunurile sovietice, ale căror servanți nu s-au sfiit să mitralieze chiar și populația civilă neînarmată. Pe lângă aceasta, i-am reamintit colegului meu că prestam, pe lângă cele șase ore petrecute la cursurile de zi ale Facultății, opt ore de serviciu (în calitate de laborant în unitățile Comitetului Geologic), întrucât aveam de întreținut o familie compusă din mine însumi, soția, o fetiță de doi ani, și de un al patrulea membru, frățiorul ei, care avea să se nască în prima jumătate a anului ce bătea la ușă. Era deci la mijloc și o imposibilitate logistică ca eu să mă aventurez într-o acțiune ale cărei consecințe mi-erau evidente. În ruptul capului n-aș fi bănuit că cel ce mă îmbia o făcea sub presiune, întrucât probabil consimțise să devină agent provocator. A fost și el arestat, dar se pare singurul de la Filologie, care după o lună a reapărut printre noi fără să dea vreo explicație. Mai mult, în vară, a fost printre cei selectați să participe la Moscova, ca oficial al delegației române, la Festivalul Tineretului și Studenților, care se desfășura în 1957 acolo! Rândul meu la exmatriculare nu mai putea fi pus la îndoială. Într-o zi de început de aprilie am fost chemat la telefon, la Serviciul de Geochimie unde lucram și prevenit de colega mea, Mihaela Nicolescu să nu vin la Facultate, fiindcă fusesem șters din Condica de prezență, cu cerneală roșie, pe o luna în urmă. Mi se răpea astfel până și dreptul la contestație!
Pentru mine și pentru familia mea, acea dublă exmatriculare căzuse ca o cortină de fier, anulându-ne, ca intelectuali, orice perspectivă. Dar, pe lângă aceasta, se profila la orizont iminenta încadrare a mea timp de doi ani în detașamentele militare de muncă (DGSM), cum era soarta recrutabililor care aveau dosar necorespunzător și nu puteau deci să facă armata cu termen redus precum studenții de la cursurile de zi. Am scapat de acel flagel doar prin intervenția benefică a unei rude prin alianță a mamei mele, ofițer cu un rang înalt în armată. Acesta a pledat în favoarea mea la Catedra de instrucție militară, sugerând să se facă abstracție de situația mea de exmatriculat. Neproducându-se nicio sesizare a vreunui coleg, am reușit să mă strecor și să absolv cele câteva luni rămase din acel curs, care dura săptămânal o zi, începând cu al doilea an de studii. Îți poți imagina cât am tremurat apoi de-a-lungul celor 45 de zile de instrucție, în timpul celei de a doua și ultima convocare de la Cotul Ciorii, mica localitate care găzduia cazarma, în vecinătatea orașului Buzău! Dacă s-ar fi produs acolo delațiunea, ar fi fost cel mai cumplit dezastru atât pentru mine cât și mai ales pentru soție și pentru copiii noștri. Dar desigur, exmatricularea, oricât de nedreaptă, nu se putea compara cu soarta crâncenă a numeroșilor colegi din Universitate condamnați la ani grei de temniță din mai toate facultățile cu profil umanist cum erau cele de la Istorie, Drept, Filosofie, Filologie, dar și de la Biologie, sau Matematică și Fizică, precum și de la alte Institute de învățământ superior, precum Medicina, Politehnica, Institutul de Teologie sau last but not least, IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie), unde s-a produs chiar și un deces prin sinucidere. După neașteptata eliberare impusă de Occident guvernanților comuniști, de îndată ce Romînia s-a îndepărtat, în aprilie 1964, de blocul țărilor satelit, membre ale Pactului militar de la Varșovia, au urmat încă alți ani de domiciliu obligatoriu, în bordeiele sau chiar în unele situații, sub cerul liber al Bărăganului.
La sfârșitul lunii decembrie 1960, când am primit în mod neașteptat înștiințarea de reînmatriculare, am constatat că mă aflam tot în anul IV (din care susținusem prima sesiune de examene) și că mai trebuia în plus să dau examene retroactiv la toate materiile de la specialitatea Limba și Literatura Română, care automat devenise obligatorie, pentru toți studenții filologi. Astfel la dicipline precum Istoria sau Gramatica istorică a Limbii române, Gramatica limbii române contemporane, Istoria literaturii române vechi, cronicărești, parte din ea scrisă în slavonă, precum Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie, fie în româna veche sau în epoca medievală târzie, cu influențele greacă (fanariotă) sau italiană, fie, în fine, trebuiau luate în seamă fenomene ca influența franceză sau cea latinistă a Școlii Ardelene, continuate treptat, în secolele al XIX-lea și al XX-lea și de alte influențe ale căror opere și etape au constituit un efort extrem de mare de memorare și datorită diferențelor marcate față de dezvoltarea limbii și literaturii engleze, cu varianta ei americană. Pe lângă primii trei ani, se adăugau în anul universitar 1960-61 cursurile de romanistică ale anului IV. Am fost pe punctul de nu rezista nervos la un asemenea efort suplimentar. În anul academic 1961-62 (al cincilea din programă) am urmat cursuri speciale legate de elaborarea lucrării de licență sau „de diplomă” potrivit modelului sovietic, dar și închierea practicii pedagogice la ambele discipline de bază, engleza și româna, denumită atunci „lucrare de diplomă”, după modelul sovietic. Colegii promoției mele inițiale, denumită Camil Petrescu, și-au dobândit licența în vara anului 1958, în timp ce eu mi-am luat-o abia în 1962.
Acei patru ani irosiți n-au putut fi niciodată recuperați. Când pierzi un tren, pierzi o ocazie unică; când pierzi patru ani, te mai alegi și cu un divorț și cu locuința, obținută datorită statutului muncitoresc la începutul anului 1961, în așteptarea celui de al treilea copil și după lungi așteptări și amânări (un apartament cu trei camere la Piața Chibrit), cedată în mod cu totul firesc, celor trei copii și mamei lor. Astfel, la finele anului 1962, am coborât în subsolul unui bloc, în care am locuit alți opt ani împreună cu alți doi copii și mama lor, cea de a doua soție, tot într-o singură cameră, ca și în prima căsnicie, doar cu baia în exclusivitate, dar cu accese la un hol fără ferestre și la o chicinetă improvizată. Cât despre locuința proprietate personală, achiziționată în 1970 în cartierul Berceni, cu avansul achitat în baza drepturilor de autor provenite din publicarea volumului selectiv din opera poetului american Wallace Stevens apărut la Editura Univers în același an 1970 – la rămânerea mea în Occident în toamna anului 1987, deși achitată între timp integral, a fost naționalizată în proporție de 50% , drept care soția mea a trebuit să plătească chirie ca să poată evita divizarea apartamentlui (compus și acesta tot din trei camere). Nici până astăzi, însă, nu am dobândit despăgubirea pentru acea naționalizare. Iar la plecarea din țară, la sfârșit de februarie 1990, a soției mele și a celor doi copii, le-a revenit o sumă de bani egală cu costul călătoriei de la București la New York cu o aeronavă a Companiei Tarom!
Mihai Posada: A existat la București, în perioada studiilor dumneavoastră, un grup de angliști la care ați aderat sufletește și intelectual și care v-a format definitiv?
Ștefan Stoenescu: Prezența mea în câmpul anglisticii s-a datorat întâmplării nevorosimil de norocoase de a reuși la concusul de admitere la Facultate, din toamna lui 1953. Atmosfera fusese destinsă prin desfășurarea la București a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților care se organiza o dată la patru ani. O parte era concurs, mai ales în artele spectacolului și o parte, ocazie de a face un turneu al unor formații artistice, dar mai ales ocazia de a călători și participa la schimbul de idei între Est si Vest. Bucureștii se umpluseră de panouri de Bunvenit! (Welcome!) și în alte limbi, dar engleza era clar că devenise lingua franca. Eram încă la Teatrul Tineretului în Corpul de Ansamblu și în acea calitate primisem instrucțiuni să mergem costumați și machiați, seară de seară, atât în Parcul de Cultură și Odihnă I.V.Stalin (adică Parcul de pe malul Lacului de agrement Herăstrău), unde era o sală de teatru în aer liber, dar chiar și pe arterele mai frumose din nordul Capitalei! Ideea era de a întreține aspectul de feerie sau carnaval, cu veselie și o aprovizionare cu produse culinare și folclorice, cum nu se mai pomenise de la sfârșitul războiului. Pe un asemenea fundal, nu aveam cum să mă pregătesc în mod special pentru Concursul de admitere, mai ales că problema testelor limbii străine nu se punea acolo unde voiam eu să reușesc, la Institutul de Limbi Străine care se presupunea că va pregăti interpreți-traducători pentru întâlnirile și negocierile internaționale ce se profilau. Stalin murise în luna martie și plutea în aer sentimentul unor schimbări în bine, deși destalinizarea încă nu începuse. De aceea, când am aflat că nu pot fi primit la Institutul respectiv pe criteriul decisiv al dosarului personal, n-am realizat că va trebui să susțin examen scris și oral în limba străină aleasă, la Facultatea de Filologie a Universității C.I. Parhon. Sub imperiul momentului, n-am schimbat nici specialitatea cu una mai abordabilă ca de pildă franceza. Poate că tocmai această întorsătură neașteptată a fost factorul decisiv. M-am dus la acele examene (dintr-un total de șapte sau opt probe) cu dezinvoltura absurdului de circumstanță. Probail că proba scrisă la limba engleză am luat-o la limită sau poate chiar mai rău, dar la cea orală, care se dădea simultan unui grup de cinci candidați, zarurile m-au așezat printre cei cărora nu le venise ideea să se sprijine pe cunoștințele de gramatica limbii române, care le-ar fi înlesnit sesizarea apropierilor sau diferențelor dintre cele două limbi. Prin inspirație, eu am furnizat atunci mai multe răspunsuri mulțumitoare și examinatoarea, asistent universitar Paula Iancovici, fie-i țărâna ușoară, m-a selectat, probabil în pofida altor carențe.
Mihai Posada: Lista autorilor britanici sau americani de limbă engleză despre care ați scris studii, prefețe sau postfețe, pe care i-ați transpus în românește, este impresionantă; probabil nici aceasta prezentată de noi nu este una exhaustivă, cum nu poate fi nici aceea despre poeți și scriitori români din opera cărora ați transpus în limba engleză și despre care ați scris de asemenea eseuri, prefețe sau prezentări. Știm că între debutul din 1966 și plecarea din Țară în anul 1987 ați colaborat și la România Literară, Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul, Astra, Steaua, Tribuna, Transilvania și alte reviste literare. Articolele și eseurile apărute acolo (despre William Wordsworth, Gerard Manley Hopkins, James Joyce, Ezra Pound, W.S.Auden, F. R. Leavis, John Crowe Ransom, Andrew Marvell, John Ashbery, A. R. Ammons, Richard Wright, Voltaire, Rousseau, Victor Hugo, Vladimir Maiakovski și alții) nu au fost nici ele strânse în volum. Aveți în vedere apariția lor într-unul sau mai multe tomuri care să restituie valoarea unui efort de câteva decenii, iar împreună cu toate celelalte studii critice, dimensiunea reală a unei părți a operei dumneavoastră de anglist sau, așa cum vă place să precizați, de comparatist naturalizat american de origine română?
Ștefan Stoenescu: Poate că va fi posibil să mă adun, să recitesc și să decid ce ar mai putea fi de interes în vederea unei eventuale publicări în volum. Aș adăuga la lista de mai sus câteva nume: Mihai Eminescu, Corneliu M. Popescu, Radu Petrescu, Lewis Carroll, Henry James, Robert Browning, Charles Baudelaire, Edward Lear, T.S. Eliot, Theodore Roethke, Frank O'Hara, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Abăluță, Erwin Panofsky, Mircea Ivănescu, Iris Murdoch, Constantin Eretescu, John Balaban, Julian Barnes, W.S. Merwin, Wayne C. Booth, Geoffrey Hill, Arthur Hugh Clough, Marian Popa, Gabriel Stănescu, Amy Clampitt, Dumitru Chioaru, Billy Collins, Mihai Posada, Șerban Chelariu, Violeta Popa...
Mihai Posada: Din 1990 sunteți Artium Magister în literatură comparată al Universității Cornell, din Ithaca, New York, dar și membru al Modern Language Association of America (MLA), al American Literary Translators Association (ALTA). Cum se traduce ca echivalență, acest titlu, în aria românească a comparatismului?
Ștefan Stoenescu: Titlul magisterial are o semnificație de ordin tehnic, mai curând decât de ordin teoretic, cum este tilul de PhD (doctor în filosofia unei teme, autor, operă, curent literar, etc. etc.). Literatura Comparată, ca disciplină, poate include însă interpretarea unei opere prin grila unei teorii critice, indiferent de convergența temporală sau nu între cei doi factori. De fapt, astăzi în America această precizare este definitorie și subînțeleasă pentru domeniul respectiv.
Mihai Posada: Se știe că transpunerea unei opere literare într-o limbă străină este un act de creație literară în sine. Ca traducător și îndeobște alcătuitor de prefețe/postfețe la cărțile traduse, cum înțelegeți necesitatea apariției de noi ediții, revizuite, a unora mai vechi precum, spre exemplu, ediția a II-a revizuită (cu postfață și note) a romanului Vârsta ingrată aparținând lui Henry James, apărută în 2017 la editura bucureșteană Litera, în colecția „Cele mai frumoase romane de dragoste“ a seriei de ficțiune?
Ștefan Stoenescu: Recuperările de acest fel țin de inițiativa diferitelor edituri. În privința tuturor publicațiilor din perioada comunistă, textele respective trebuie transcrise potrivit normelor ortografice în vigoare, care parțial au reinstituit cutumele ce existau până la Reforma din 1948, care avea drept scop să șteargă urmele identitare ale originii neolatine a limbii române. Acțiunea în sine este migăloasă și poate duce la o serie de perturbări ale textului modificat astfel. În consecință, fiecare frază trebuie confruntată cu ediția princeps și uneori reconfruntată cu originalul străin, spre a clarifica unele formulări mai puțin inspirate din ediția mamă. Pe de altă parte, o distanță în timp de câteva decenii impune traducătorului unele reformulări și explicitări care reclamă de cele mai multe ori și o postfață. Astfel se poate ține cont de cum a fost între timp receptată opera și cum semnificațiile ei s-au îmbogățit ori au evoluat. Editurile acceptă mai greu această dimensiune, din motive de așa zisă eficiență economică, dar în felul acesta riscă să arunce pe piață opere vetuste și la un moment dat reputația acestui tip inferior de pragmatism va determina, prin recenzii defavorabile, ocolirea de către publicul avizat a unor asemenea prestații deficitare.
Mihai Posada: Cum se pregătește un traducător de literatură pentru munca de transpunere din limba sursă în limba țintă?
Ștefan Stoenescu: Simplu: traducând absolut în fiecarezi zi, și observând ce se întâmplă cu capacitatea sa (adică cu eficiența sau viteza pe care o dobândește). Dar acest exercițiu trebuie completat cu citirea, tot zilnică, a operelor literare afine momentului, scrise în limba sa maternă (care trebuie să fie și limba țintă, predilectă pentru orice transpunere) în care va încearca să transplanteze și să aclimatizeze o operă străină, cât de cât similară. În fond, cunoașterea lingvistic plenară a limbii sursă (atunci când versiunea dorită este, cumva contra naturii, în limba străină) poate fi realizată după ani îndelungați de studiu sistematic în cadrul institutelor de învățământ superior, care au și programe magisteriale pentru traducători. La fel, traducătorul se va preocupa să beneficieze de călătorii în spațiile lingvistice respective spre a deprinde o serie de obișnuințe, ce asigură formarea unor automatisme în domeniul sesizant al recunoașterii și respingerii oricăror soluții de echivalare dubioase sau de-a dreptul inacceptabile. Desigur, alegerea lexicală va depinde de dicționare. Cele bilingve sunt necesare în fazele incipiente ale învățării limbii străine, dar treptat aceste dicționare relativ exacte trebuie să fie înlocuite de dicționarele explicative și istorice monolingve, dicționare realizate pentru uzul vorbitorilor nativi al acelei limbi, din care sau în care traducătorul va realiza transpunerea. Cu cât aceste dicționare sunt mai voluminoase, șansele de a afla ceea ce căutăm sunt proporțional mai mari. Dar, pragmatic vorbind, la asemenea dicționare ample recurgem numai după ce am constatat că un dicționar mediu, de tipul Oxford Concise, nu ne-a furnizat o soluție tenabilă. În fine, când o anumită experiență a fost acumulată, ea va trebui consolidată prin parcurgerea lucrărilor de traductologie. În felul acesta, traducătorul, oricât de dibaci, va lua contact cu alte metodologii și chiar cu alte concepții teoretice privitor la limitele și libertățile actului traducerii beletristice și mai mult ca probabil va încerca să experimenteze alte strategii și tehnici, rafinându-și măestria și redimensionând actul traducerii, ridicându-l la o treaptă superioară. Numai la acest stadiu traducătorul profesionist va cuteza să se aventureze în teritoriul plin de capcane al recenzării prestației altor colegi de breaslă, contemporani sau mai tineri. Un respect elementar pentru înaintași îi va șopti să nu se atingă de reușitele sau dificultățile acestora. Dimpotrivă, studiul înaintașilor trebuie să fie întreprins atunci când o operă clasică a fost de nenumărate ori tradusă la diferite momente istorice. Numai așa traducătorul se va putea măsura cu cele mai bune rezolvări ale acestora. În privința celor mai tineri sau chiar debutanți, cu tact și bunăvoință el le va stimula evoluția.
Mihai Posada: Care ar fi criteriile (altele decât comanda editurii) după care traducătorul își alege autorii sau operele literare pe care să le traducă? Și cum alege editura care să le publice?
Ștefan Stoenescu: Știu și eu? Daca ceva i-a plăcut cu osebire sau consideră că a avut norocul să facă o descoperire, mai întâi să încerce să traducă primul capitol sau primele câteva zeci de pagini. Începuturile oricăror scrieri sunt mai dificile fiindcă autorul, dacă este romancier, va începe să-și refolosească lexiconul și frazeologia abia după primele cincizeci de pagini. Dacă, citind acest început unor prieteni (eventual în cadrul unui cenaclu) și comentariile lor judicioase îi vor spune că se află pe o cale bună, poate să propună traducerea respectivă unei edituri cât de cât specializate (cu un palmares recunoscut) sau și mai bine, unei reviste care să publice acel fragment. Astfel de reușite parțiale vor constitui un argument mai convingător pentru un editor. În cazul poesiei, recursul la diferite reviste va închega în cele din urmă o plachetă. În cazul teatrului, piesele scurte, într-un act, pot fi mai ușor acceptate într-o revistă. În situația pieselor în mai multe acte, la fel, primul act tradus integral, urmat de o prezentare rezumativă a intrigii poate ajuta un director de teatru sau un regizor să încerce aventura punerii în scenă. Dar ca peste tot, indiferent de genul literar, va trebui aflat cine deține dreptul de traducere. Uneori autorul își rezervă pentru sine dreptul de scoatere a mai multor ediții, dar cedează editurii prime dreptul de a negocia în folos propriu acceptaea unei oferte de traducere. La acest capitol intervine un intermediar, și anume un agent care negociază cu diferitele edituri dintr-o anumită zonă. Agentul mediază între editura străină și editura autohtonă și uneori are chiar latitudinea să indice cine ar fi traducătorul preferabil. De aceea este bine ca traducătorul aspirant să poată negocia cu editorul autohton sau chiar și cu agentul, în baza confirmării unor publicări în reviste. Problema traducerii de texte noi este destul de dificilă. Pe de o parte, un romancier care aspiră la un mare premiu internațional va fi binevoitor să-și adauge la palmares traducerea dintr-o zonă mai exotică, cum este considerată apartenența la o limbă așa zicând minoră. Oricum, dacă se poate stabili o legătură directă cu autorul respectiv, semnarea contractului ar putea fi mult înlesnită.
Mihai Posada: Cum se leagă traducerea în românește a romanului joycean Ulysses pe care a publicat-o Mircea Ivănescu în 1984 la Editura Univers și Simposionul Joyce din 1996, desfășurat în România? Cum l-ați cunoscut și ce v-a apropiat intelectual și spiritual de Maestrul decedat la Sibiu în 21 iulie 2011 și cu care ați împărțit oarecum același public?
Ștefan Stoenescu: Venirea în România a unei părți din participanții la Simpozionul Internațional 'James Joyce' organizat în diferite localități ale Europei vestice, o dată la doi ani, și anume cei mai vârstnici și deci, i-am putea considera a fi fost și cei mai proeminenți specialiști (ceilalți, mai tineri, s-au deplasat în China), a ridicat stringent problema unei ediții mai incitant prezentate a excepționalei transpuneri datorate marelui traducător din domeniul Modernismului de expresie engleză și germană, care a fost Mircea Ivănescu. Editura Univers, reprezentată prin noul Director specializat in teoria literaturii – Prof.univ.dr. Mircea Martin și, mai ales, cu aportul noului Redactor-șef, în persoana poetei și anglistei Denisa Comănescu, împreună cu Fundația Culturală Română reprezentată prin Directorul ei – romancierul Augustin Buzura, au decis să aleagă un eseu al subsemnatului, publicat în anul centenar al nașterii lui James Joyce, 1982, în revista Secolul 20, care sub Directoratul criticului de artă, Dan Hăulică, cu Șef de compartiment anglo-american în persoana eminentului anglist dr. Andrei Brezianu, mi-au publicat, de-a lungul anilor, mai toate eseurile ce se încadrau tematic sau aniversar în profilul acelei singulare publicații. De fapt, Andrei Brezianu împreună cu Profesor dr. Geta Dumitriu, Șef al Catedrei de Anglistică, au organizat la Universitatea din București o Sesiune de Comunicări cu participarea angliștilor sau comparatiștilor din principalele universități și institute de profil ale României. La finele celor două zile de comunicări lucrările au luat drumul Redacției Secolului 20 și printre textele selectate s-a aflat și comunicarea mea, care a fost scrisă nu doar cu gândul la Ulysses-ul joycean, ci și în contextul Modernismului, cu un aproape egal interes pentru contribuția marelui antreprenor cultural care a fost Ezra Pound și, legat de cei doi, de sculptorul exponențial al epocii, românul Constantin Brâncuși sau «Brancusi» cum este ortografiat în franceză și în alte limbi occidentale. Brancusi este cel care a realizat cu mijloace grafice două portrete ale lui Joyce, care la rându-i în Priveghiul lui Finnegan a construit o sintagmă mimetică a Coloanei Recunoștinței Infinite dedicate în ansamblul de la Târgu Jiu Eroilor ce s-au jertfit în timpul Primului Război Mondial. Ezra Pound a fost și autorul primei exegeze asupra artei lui Brancusi, selectată și de T.S. Eliot pentru culegerea sa a Eseurilor critice ale lui Ezra Pound, pe care le-a publicat în volum. În mod similar, T.S. Eliot s-a aflat și printre primii care l-au salutat pe Joyce și al său Ulysses reconstituit. (Să mai amintim că The Waste Land – poemul exponențial modernist nu doar al lui Eliot, ci și al întregului Modernism, a fost pentru prima oară integral transpus într-o limbă străină prin versiunea românească a lui Ion Pillat). Iată deci contextul plurivalent al eseului meu din 1982. Desigur, selectarea acestui eseu cu titlul „Despărțirea de Joyce” – un ecou nicasian, recunosc (inspirat de titlul lui Constantin Noica, Despărțirea de Goethe, poate cea mai polemic-percutantă exegeză de literatură comparată a filosofului român), m-a recompensat pentru întreaga mea activitate în cadrul Editurii Univers și nu mai puțin în cel al revistei Secolul 20, precum și pentru semnalarea exemplarității lui Joyce pentru evoluția unor scriitori de talie, precum Radu Petrescu și Mircea Ivănescu. Eseul meu a fost probabil considerat ca mai potrivit contextului internațional al publicării acelei ediții din 1996. Iar pentru mine a constituit implicit un dar neprețuit la împlinirea vârstei de 60 de ani. Fundația Culturală Română a susținut financiar deplasarea mea pentru a participa și printr-o luare de cuvânt alături de cei câțiva foști colegi români la Sesiunea de comunicări. Deschid aici o paranteză pentru a elogia memoria lui Andrei Brezianu, care în 1968 (an cu deosebită rezonanță în afirmarea spiritului de frondă și reiterată independență a României, față de hegemonismul sovietic) publica eseul său joycean de căpătâi, (reeditat în 1977 în volumul său de studii Odisseu în Atlantic, sub egida Editurii Dacia, din Cluj-Napoca), despre cvadrupla ocurență, în romanul Ulysses de James Joyce, a toponimicului Plevna (redat în grafia românească în toate depeșele de pe front ale presei mondiale, desemnând locul în care s-a decis soarta războiului ruso-(româno)-turc și în ultimă instanță, independența de stat a Principatelor Unite dunărene, devenite doar peste câțiva ani România. Andrei și-a desemnat cu modestie eseul său extraordinar ca fiind O DIGRESIUNE DETECTIVĂ. În realitate, însă, avem mărturia probității lecturilor sale din timpul studenției, când Joyce se preda mai mult ca probabil fără o lectură serioasă și exhaustivă. Andrei Brezianu, sesizase însă factorul esențial al apartenenței romanului Ulysses la istoria noastră națională și, respectiv, la cultura română.
Mihai Posada: O întrebare foarte personală: cum v-ați împrietenit cu literatura anglo-saxonă?
Ștefan Stoenescu: Printr-o lege a hazardului. Nici măcar nu pot invoca o înclinație ieșită din comun față de promotorii disciplinelor umaniste, în liceu, cu excepția profesorului de limba română, craioveanul Traian Păunescu-Ulmu, eminescolog prin vocație. Am vrut să fac engleza cu profesorul de acea materie care întîmplător se numea Leon Levițchi, dar niște principii organizatoric-birocratice mi-au barat drumul spre această alegere la care, prin notele de la examenul de capacitate primite, aveam dreptul. Am fost repartizat la limba franceză, dar după toate, Ilie Stanciu, directorul recent numit al Liceului de Băieți nr. 2 (fost Matei Basarab), m-a atenționat că a doua limbă străină nici nu contează, drept care să mă concentrez asupra limbii ruse! După bacalaureatul dobândit la 15 august 1951, la vârsta de cincisprezece ani și jumătate, am intrat cu dispensă de vârstă, în calitate de laborant (lab. assistant, cum se spune în engleză) în „Câmpul Muncii” la ISEM (Intreprinderea de Stat pentru Explorări Miniere) ce ținea de „Comitetul Geologic” și simultan în „Corpul de Ansamblu” (figurație) al Teatrului Tineretului (Sala Sf. Sava), ce ținea de Teatrul Național. Printre colegii de vârstă ai acelui timp, cea care avea să devină o stea a scenei românești, inegalabila Gina Patrichi. Iar printre colegii mai vârstnici , cel care a devenit un mare medievist, prozatorul Pavel Chihaia, azi nonagenar, domiciliat la München, în Bavaria. Cei doi ani petrecuți la teatru (și în cinematografie) au determinat cotitura spre umanități. Mai exact, o lectură cu actorii profesioniști, distribuiți în rolurile personajelor din „Scrisoarea III” și „Luceafărul”. Aceasta era o activitate sindicală! Atunci, de fapt, am înțeles geniala structurare a creațiilor eminesciene de vârf. Următoarea experiență pregătitoare a fost cunoașterea în detaliu a teatrului lui Ion Luca Caragiale, Nicolai Gogol și Anton Cehov, dar mai ales a interpretării rolului titular din Othello de William Shakespeare, o creație uluitoare a lui Emil Botta. Am văzut de cel puțin zece ori acel spectacol (aveam, în calitate de colaborator extern al teatrului, permis permanent de a viziona gratuit spectacole, fără dreptul la un scaun însă). Mai târziu ceva, prin 1954-55, am vizionat la cinematograf tragedia shakespeariană Hamlet – în rolul titular + regia – sublimului Laurence Olivier, deținător al Oscarului din 1948. În fine, piesele în care am participat: la corul de culise și, respectiv, la corul pe scenă + figurație, erau două feerii în versuri: „Înșir-te Mărgărite” de Victor Eftimiu și „Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri. În prima piesă, titularii mai importanți erau: Agepsina Macri-Eftimiu, Lia Șahighian, Petre Dragoman, Constantin Bărbulescu, Dorin Sireteanu și Titus Lapteș; în a doua feerie, pe muzică de Ion Vasilescu: Ion Dacian, Lia Șahighian, Ion Iancovescu. Ambele în regia lui Nicolae Dinescu, cu interludii coregrafice semnate de Floria Capsali și Mitiță Dumitrescu și cu participarea solistică a surorii mele, Nella, în vârstă de 13-15 ani. Pregătirea pentru facultate, la limba engleză, în vara anului 1953, a constat din lectura împreună cu cineva, tot la nivelul meu de începător absolut, a câtorva lecții din manualul Engleza fără lacrimi de Candrea și Adamescu. Am reușit, totuși, având în vedere că examenul consta din probe la multe materii – un fel de repetare a examenului de bacalaureat. Deci, proba de engleză a contat, ponderal, mai puțin. Am fost aproximativ 60 de candidați pe 12 locuri. Nu țin minte al câtelea am intrat, dar am intrat! De greu am dat după aceea. Toți colegii mei făcuseră câțiva ani de engleză în liceu, eu doar câteva săptămâni, fără ajutor calificat. Destinul așa se înfățișează! În anul următor m-am și căsătorit la 18 ani și, peste un an, în ianuarie 1955, am devenit și tatăl primului copil, o fetiță care mi-a urmat în profesie. Opresc aici relatarea unei vieți grele cu 8 ore de serviciu și 6 ore de cursuri la facultate, zilnic, șase zile din șapte. Dar greul pustiitor se pregătea, tainic, să intre în scenă!
Mihai Posada: Se spune că preferați poeții, comparativ cu autorii de proză sau teatru,eseiștii, etc.Care ar fi explicația?
Ștefan Stoenescu: Nu știu. Probabil lipsa de timp, la început. Dar, pe parcurs, m-am apropiat de eseu și mai apoi și de roman și de genul scurt (care de fapt are o structură accentuat poetică de maximă economie a mijloacelor: The best words in the best order, cum descria Samuel Taylor Coleridge poesia). Dar, de voie, de nevoie, am abordat din ce în ce mai des romanul, gen dominant în epoca victoriană (materia primului meu curs) și mai apoi și pentru că am preluat cursul de roman, odată cu schimbarea din tratarea literaturii pe epoci, în cea pe genuri. Astfel am și tradus, în colaborare cu Alina Clej, un volum de teorie critică (cu ecou și în cultura română) intitulat The Rhetoric of Fiction / Retorica Romanului de Wayne C. Booth, apărut în 1961 în America și în 1976, în versiune românească. Numai în materie de dramă nu m-am manifestat în mod plenar, dar dacă mai am zile, voi lucra mai intens în acest domeniu. Am strâns destule tomuri în această privință. La un moment dat, am luat lecții de engleză cu profesoara de liceu, eminenta Shelly Klug care m-a inițiat atât în pronunția limbii engleze (era o excelentă foneticiană), dar și în materie de Shakespeare (mai ales punându-mi în mână lucrarea capitală din 1904 a lui A.C. Bradley, Shakespearean Tragedy). Simultan aproape, am luat lecții particulare (neplătite vreodată) cu ilustrul anglist Dan Duțescu (la recomandarea prietenului său de o viață, Leon D. Levițchi) și de la dânsul am deprins, citind din Poe, Robert Browning sau Coleridge, poeme complexe și dificile. Mai târziu, în a doua etapă a studiilor mele, am beneficiat (ca un ecou al primelor experiențe poetice în compania Profesorului Dan Duțescu) de un memorabil seminar de traducere a povestirilor lui Oscar Wilde, condus de talentul polivalentului anglist, Andrei Bantaș. Așa s-a desăvârșit primul palier al educației mele în domeniul literaturilor de grai englez. Dar n-ar fi fost o lucrare temeinică, dacă nu aș fi avut tupeul să-i solicit Profesorului Leon Levițchi (încă asistent la acel ceas) să-mi permită să audiez seminarul său de la anul I (eu eram în anul al doilea, târâș-grăpiș la engleză și relativ OK la mai toate celelalte materii), în care dânsul expunea sistematic structurile de bază ale gramaticii engleze. Fără acel semestru crucial pentru formația mea viitoare, n-aș fi putut răzbi de unul singur. Ghinion însă: Profesorul Levițchi mă roagă să nu mai vin și în semestrul al doilea. Diriginta mea de an și colega sa de catedră, îl reclamase la Decan cum că dânsul îi ademenește studenții... Așa am ajuns la Dan Duțescu! Palierul următor se produce când, în anul al treilea, am avut privilegiul de a face ore de literatură: Romantism + Victorianism, cu Doamna Ana Cartianu, profesoara noastră a tuturor, indiferent de vârstă. Dacă n-am fi avut șansa (grupa mea) de a studia cu dânsa, probabil eu unul n-aș fi izbutit să-mi înving toate complexele. Dânsa pleda să ne bizuim mai cu seamă pe dicționarele monolingve și pe sinonimie, atunci când traducem. Tot de la dânsa am aflat că progresul până la stadiul de advanced learner nu se poate realiza fără un accent pus pe întinderea apreciabilă a textelor acoperite pe unitatea de timp rezervată (lectură sau traducere în ambele sensuri, din engleză în română și invers). Când am auzit declarația sa: I am a great lover of prose, am avut imensa surpriză să asist la uluitoare demonstrații de simbioză cu celălalt mare gen literar, prin mostre din Wordsworth sau incursiuni în lirismul unui Shelley sau Keats, precum și din radiogramele progresiilor stilistice la un Tennyson sau Swinburne. Și iarăși compensatoriu, cine poate uita analizele dedicate romanelor exemplare ale lui Dickens, Thackeray, George Eliot sau Hardy, sau excursul asupra trăirilor voltaice din La răscruce de vânturi? Iar din domeniul american, cine sa-r putea sustrage empatiei cartianești pentru goticul exorcizant din plăsmuirile lui Hawthorne sau pentru gheizerele țâșnind din străfundurile abisale ale tărâmulului stăpânit și administrat de William Faulkner?
Când Doamna Profesor Ana Cartianu mi-a propus să preiau Cursul dânsei de Victorieni, pentru o bucată de vreme, am avut senzația unei răspunderi dincolo de închipuire.
|
Mihai Posada 2/11/2019 |
Contact: |
|
|
