Creion
Să stăm cândva de vorbă,
iubita mea, în doi,
Să cheltuim o noapte
pe tot ce suntem noi,
Să ne apuce ziua,
ca un frison târziu,
Tu să detești cafeaua,
eu un bătrân rachiu.
Să tremurăm pe-aproape,
la geam, eventual,
Sub ploaia de miresme
a unui blând caval,
Tu să-mi aduci aminte,
iar eu..., eu să mă mir
Ca de un vin bezmetic,
uitat într-un potir
Să ardă, pe-ndelete,
în soba pentru gaz
Cărbunii, economic,
din tot ce-a mai rămas.
Să fie cald în casă
și rânduială-n lucruri,
Să fim, întâia dată,
noi, singuri, să te bucuri.
De noaptea care trece,
de ziua care vine,
Atât cât se mai poate,
cât ni se mai cuvine,
Să stăm, ca unul singur,
de vorbă amândoi
Și să săpăm în urmă,
până vom da de noi.
|
