Satul românesc intotdeauna
Spațiul,căruia îi zicem “satul românesc”,este o realitate copleșitoare pentru ființa Neamului Românesc.Orice încercare de a defini sau caracteriza acest spațiu într-un anume moment al timpului istoric,deci orice asemenea caracterizare va fi incompletă și deci falsă.
“Satul românesc”,în totalitate și în fiecare caz particular,este un fenomen fără început sau al cărui început nu poate fi determinat.
Atunci când documentele istorice încep să pomenesca,”pentru întâia dată”,un sat românesc,acel sat apare deplin format,cu rânduieli spirituale,economice,culturale deplin așezate.Este deci limpede că actul istoric menționează o stare care era cu mult preexistentă lui(actului istoric,documentului istoric).
În ce privește modul cum este perceput “din afară” satul aici trebuie să fim conștienți că toate acele percepții sunt subiective și deci cuprind măcar un segment care nu poate fi probat.
Pomenind de literatură aici avem cazuri în care ‘satul” a fost înfățișat ca realitate edenică și în alte pagini a fost descries eminamente negativ.Și într-un caz și în altul suntem în față unor exagerări,voite sau nevoite,facute in buna credinta sau in rea credinta.
În realitate “satul românesc” este un trup viu și care se află în plin timp istoric,cu vremi bune și vremi rele.Dar simplul fapt că satul romesc a trecut și a supraviețuit un timp istoric foarte lung este dovadă că avem în față un trup puternic,neanfrant,cu enormă personalitate și voință de a fi.
Așa cum spuneam,fiind un trup viu,’satul românesc” se preschimba în cursul vremii.Oamenii trăiesc în timpul istoric și sunt nevoiți să întâmpine vremile cu tot ceeace aduc.Satul romaesc nu este o “realitate arhaică”,este o realitate vie.Dar ceeace nu se schimbă este TRADIȚIA,care nu înseamnă obiceiuri,înseamnă înțelegerea rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău.Este semnul adevăratei vitalități,”decorul”,detaliile vremelnice se schimbă, dar înțelegerea vieții rămâne aceiași și consecvență cu sine.Iar axa care garantează această continuitate în duh,este Biserica Ortodoxă și învățătura ei manuitoare.
În ce privește influența “post modernistă” ,după părerea mea,este marginală,mult mai puțin semnificativă decât I se da credit și se va dovedi,în relația cu “satul românesc”,vremelnică.Faptul că în satul românesc sunt întâlnite noutățile tehnice și electronice nu arată subordonarea către “post modernism”,arată capacitatea “satului” de a integra noutățile tehnice și a le domina.Din nou trebuie repetat că supraviețuirea satului românesc prin vremi crâncene,și să ne gândim la recent repauzata stăpânire comunistă,este o garanție despre vitalitatea lui.Iar cei care se comportă aberrant,excentric negativ, în comunitatea sătească nu pot fi decât puțini,marginali și repede condiționați să se poarte conform cu obiceiul din veci.Altfel sunt eliminate sau ridiculizați.Ceeace este perceput,din nou după înțelegerea mea, ca o “criză” a satului,este o exagerare și parte dintr-o ispita căreia prea repede îi cădem victime.Este ispita de a consideră situația prezentă ca “veșnică”.Slavă Domnului nu este veșnică și veșnicia trebuie mereu căutată în altă parte.Ceeace se întâmplă în satele românești este o “reașezare”,o “reinventare” la condiții istorice.Faptul că sunt mulți care pleacă și că asistăm la o “îmbătrânire” a satelor este exagerată.Adevărul este că,în condițiile tehnice existente,mai periculoasa ar fi o suprapopulare a lor.Iar “îmbătrânirea” satelor este,în mai multe feluri, și un folos.Acești ‘îmbătrâniți” sunt cei care tezaurizează TRADIȚIA.Despre această “îmbătrânire” se poate face o trimitere la comentariul unui Episcop din Rusia sovietică.
Un anume activist îi spunea triumfalist,”cine va mai fi în Biserici când această generație de “babushke” va dispare?”.Răspunsul a fost superlativ,”va fi o altă generație de babushke”.Să nu ne spreiem,Dumnezeu știe să apere ale Lui!
Desigur stăm martori împrejurării că parte din populația satelor și mai ales dintre cei tineri,doresc să părăsească satul și să se mute la oraș.Însă între cei care doresc să plece există grupuri cu motivație diferită.
Fără îndoială că sunt unii care pur și simplu doresc un alt mod de viață,alte profesii,alte orizonturi.Asemenea oameni au existat întotdeauna și actuala oportunitate de mișcare socială și demografică face o schimbare de felul celei pomenite,foarte posibilă.Dar,rămâne deschisă pentru viitor întrebarea,cât de fericiți sau împliniți vor fi cei care fac asemenea schimbare.
Dar pentru marea masă a celor care pleacă din sate,această plecare este una în căutarea oportunităților materiale,altfel zis,aflarea unui câștig mai bun.Iar aceasta plecare,cel mai adesea,este vremelnica.
Acest câștig mai bun poate fi aflat în țară sau în afară ei.Nimic nou în esență.Date fiind schimbările din tehnologia transportului și comunicărilor,faptul că un Român lucrează în Italia,Germania sau Spania,nu diferă prea mult față cu situația aceluiași Român,să zicem din Maramureș,care acuma câteva decenii caută plată mai bună în Dobrogea.De fapt “distanța”,măsurată în unitate de timp dedicat transportului,de la actualul loc de lucru,hai să zicem Italia și până acasă este probabil mai scurtă decat era acuma cateva decenii din Maramures in Dobrogea .Iar posibilitățile de a ține legătură cu cei de “acasă” sunt infinit mai numeroase și mai eficace.Fără îndoială rămâne trauma separării,între cei de “acasă” și cel plecat,dar ea nu este mai mare sau mai dureroasă decât aceiași separare în urmă cu câteva decenii.Ba,aș zice din contra.Ajutorul economic primit acuma este categoric mai substanțial decât cel care putea fi trimis în urmă cu câteva decenii.Majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reantorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană.În plus,după părerea mea,această rărire a populației satelor nu este un lucru strict negativ;suprapopularea ar fi.Noile tehnici de lucru în agricultură fac depășită gospodăria de subzistență,autarhică.De fapt satele românești au aflat metode noi de a își suplimenta veniturile:prin legumicultură sau producții de vegetale intensive,prin mutarea unor membrii în economia de “servicii” și altele.Ne putem aștepta la o cerere tot mai mare de produse “de la țărani” în condițiile în care populația,pe drept cuvânt,este tot mai dornică de produse “organice”.
Pe de altă parte există un segment orășenesc în creștere,care își doreste să se reașeze într-un sat.Probabil că unii dintre ei sunt stăpâniți de o nostalgie romantică și mă tem că vor sfârși foarte dezamăgiți.Dar alții își dau seama că de fapt viața într-un sat este calitativ mai bună.
Să știi plantă din care mănânci tomate, să ști pomul din ale cărui roade mănânci, să știi găina de la care iei ouă sau vaca de la care iei lapte sau porcul din care te hrănești,sunt privilegii.Și aceste privilegii stau mult peste aglomerația orășenească.La aceasta se adugă și faptul că intensitatea vieții spirituale și în TRADIȚIE în satele românești este vie și vibrantă.Iar larma orașelor poate fi lesne regăsită,pentru cei care periodic îi duc dorul.Distanțele în România sunt mici.Un drum de la sat la orașul cel mai apropiat,cu mașina,nu ia mai mult de treizeci,patruzeci de minute,dacă și atâta.
Din nou trebuie repetat că fiecare sat reprezintă “lumea”.Fiecare sat cuprindea deplin aproape toate circumstanțele existențiale,de la cele mai bune la cele mai rele.Cel care se va strădui să cerceteze și să
înțeleagă viață unui sat va rămâne uluit cât de completă este .Nu întâmplător,de regulă,țăranii sunt mai deștepți decât restul oamenilor și cu infinit mai mare finețe psihologică.
Între locuitorii satelor au fost întotdeauna “fruntași” și foarte des între acești fruntași au fost preotul satului,învățătorii și intelectualii trăitori în sat.Pe aceștia oamenii locului i-au respectat și ascultat.Acești oameni se aflau în stare antitetică, de contrast violent,față cu jalnica grupă a “navetiștilor”,invenție și improvizație comunistă.
În momentul de față,în mai toate satele pe care le știu,acești “fruntași” caută să alcătuiască monografii,caută să promoveze exemplele pozitive din trecut,înființează grupuri folclorice și coruri.Toate acestea contribuie la menținerea unui climat de încredere și mândrie pentru loc și datini.În același timp,iarăși după cunoșțință mea, asistăm la un uluitor proces de renaștere în credință și mai ales în Ortodoxie.Nu este sat care să nu își fi reanoit biserica și nu este sat care să nu caute să prezinte așezămintele bisericești într-o formă cât mai frumoasă.Mai mult,mai toate satele caută să păstreze legătura de dragoste cu fiii satelor care au plecat.Satele românești nu au lipsa de “reanviere”,ele sunt vii!
Mutările de populație,în afară sau în interiorul aceleiași “vetre” sătești ,reprezintă un fenomen istoric întâlnit în tot locul și în toate vremurile.Nu este ceva nou și nici măcar ceva dramatic.
În primul rând “satul’ ,așa cum apărea el la sfârșitul vecului al XIX-lea și în cursul secolului XX,în formă adunată și având,măcar,rudimentul unei structuri stradale ”planificate”, a fost un fenomen relativ nou.
Satele românești erau compuse din cătune și crânguri care se aflau răspândite pe tot cuprinsul hotarului.Unele au crescut,unele au “roit” și altele pur și simplu au dispărut, “topindu-se" în cele mai mari.În vremea pe care o trăim și care se caracterizează,între altele,și printr-o accelerare a proceselor economice și sociale,acest fenomen a devenit tot mai frecvent.
Cătunele,crângurile s-au orientat tot mai mult spre așezarea principala și către căile de comunicație mai rapide,izolarea autarhică nu mai este cu putința.La asta s-a adugat împrejurarea că mulți locuitori ai satelor și mai ales dintre cei tineri s-au mutat,pentru totdeauna sau vremelnic,în căutare de oportunități economice mai bune.Astfel întâlnim satele “părăsite” sau în curs de dispariție.Dar asta nu înseamnă că “locurile” respective rămân pustii.Tehnologia mai bună face posibilă păstrarea în circuit economic a unora dintre aceste locuri în ciuda distanței mai mari de la “vatră” la locul respectiv. Această mutare de populație nu afectează structura culturală și psihologică a oamenilor.TRADIȚIA nu este dată de un anume loc din hotar!În plus o seama dintre aceste sate “părăsite” își descoperă noi folosințe.Unele devin sate de vacanță.În alte locuri,oameni care înțeleg frumosul și diferența între turism de calitate și festivitate “pe drum”,își așează loc de vacanță,locuința de “vara” și asemenea.Să ne gândim doar la modul în care zona Viscri și-a aflat o nouă sursă de viață prin așezarea acolo a Prințului Charles al Marii Britanii.După părerea mea,această “părăsire” nu poate fi socotită doar că un lucru negativ.Doar negativ este socotită de cei care de fapt nu înțeleg satul și viață lui și care îl consideră strict o realitate economică.Iar la asta se alătură o împrejurare care va putea fi simțită doar cu sufletul.
Cel care a poposit în preajma unui sat “părăsit”,nu se poate să nu fi fost mișcat de liniștea adâncă și parcă străbătută de suspin a locului.Iar dacă s-ar fi uitat cu încă mai mare atenție ar fi văzut măcar un fragment din Lumina Taborica de acolo ,inconjurand locul că o mandorla(aura care înconjoară Sfinții din Icoane),lumina vestind ziua a opta.
Atunci când vorbim despre “țăranul român” în realitate vorbim despre Român. Nu există Român care să nu își tragă originea dintr-un sat.Cu cât această legătură și constinta de apartenența la un sat,vor fi mai puternice cu atâta va crește calitatea umană a respectivului Român.Spiritualitatea unui Neam nu este dată de sânge și rasă,este dată de Credința lui.Iar în acest sens superb spunea Sextil Pușcariu,” Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere( a Românilor de cei de alt neam n.a) căci noi suntem în lume singurul popor de limbă latină și de credință Ortodoxă.Această împerechere fericită,de limba latină cu cele mai alese însușiri sufletești și spirituale din Bizanț,ne conferă acea calitate specială,care face unic Neamul nostru.”Această calitate unică a fost păstrată prin contribuția decisivă a două clase sociale,taranii și boierii.De la jumătatea vecului al XIX-lea rolul boierimii a început să scada și apoi a dispărut cu totul.Țăranii sunt singurii care tezaurizează,in totalitate, calitatea de Român azi .În condițiile în care dimensiunile sociale devin tot mai izolate,și oamenii devin indivizi,număr socio-economic,înregimentat în infernul consumarist,doar țăranii rămân persoane,oameni liberi și păstrători de model național.Nu întâmplător “ismele” trecutului veac XX”al sângelui”(comunism,nazism si globalism) au căutat să distrugă satul românesc.Nu întâmplător și azi,direct și indirect,comunitatea sătească este lovită.Dar iarăși nu întâmplător această structura este apărată de o Putere mai mare și mai dreaptă decât cea a oamenilor!La Țăranul Român se vede că acolo se întâlnesc forma vazuta cu idea divină și acel loc al întâlnirii se face purtător de Duh Sfânt.Astfel se explică fantasticul spirit de discernământ și echilibru al Țăranului Român,capacitatea lui de a vedea fără greș diferența dintre bine și rău.În față acestor calități,minimal,ar trebui că să ne închinăm cu sfială iar cei care au dar,întotdeauna vor găși sursă de inspirație și model de trăire morală în Țăranul Român!
Aparent satele românești sunt în “retragere”.Dar eu cred că această este o aparență.Un Neam și o Țară se mențin și există semnificativ prin credință ,prin civilizația care,în primul rând, înseamnă înțelegerea răspicată,fără confuzie, a diferenței dintre bine și rău.Faptul că numărul locuitorilor satelor scade nu înseamnă nimic.În materie de adevăr și credentiale morale majoritatea sau părerea “majorității”, nu are nici o importantă.Nici una! Să nu uităm că Adevărul nu este suma unor păreri sau rezultatul opiniei “majorității”,Adevărul este o Persoană!
Satele romenesti locuitorii lor păstrează integral Credința Românească,adică dreapta Credință,Ortodoxia,bunul simt românesc și superbul echilibru românesc(care atâta de mult îl emoționa pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia.)Tot în satele românești se păstrează limba românească,a cărei unitate nu încetează să uluiasca.Nici un alt spațiu European nu are asemenea unitate de limba.Un german din Hollstein nu se va putea înțelege cu unul din Styria,un “Italian” din Calabria nu îl va înțelege pe unul din Toscana,dar un Român din Maramureș îl va înțelege fără dificultate pe unul din ‘Țara Almajului(și am numit zonele românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică).Iar această unitate de limba are o imprtanta colosală și care a fost explicată de către Sextil Pușcariu: “Limba nu e numai un servitor al gândirii,ci și un stăpân al ei.Dacă e adevărat că omul vorbește cum cugetă,nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui.În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile,dar această limba moștenită,cu anume clișee și asociații constante,îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor nostri,stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam,o forma mentis națională”.Dar dincolo de asta mai trebuie să știm bine un lucru.
Toate marile civilizații,toate civilizațiile care au însemnat ceva și au lăsat ceva în urma lor,s-au întemeiat pe respectul pentru mormintele strămoșilor.Satele romensti sunt cele care păzesc mormintele strămoșilor și satele romenesti sunt cele care țin cu strășnicie cea mai solemnă făgăduință omenească:”să nu uităm niciodată ceeace datorăm strămoșilor”.
Sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte.
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA
|
Alexandru Nemoianu 2/3/2019 |
Contact: |
|
|
