Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, d. 9 iunie 1912, Berlin) a dixit!
Am făcut o selecţie de scurte citate din texte caragialiene (publicistică, scrisori etc.) în care se află reflecţii despre teatru, literatură, muzică, artă în general. Aceste fragmente au apărut săptămânal în pagina de Teatru (p. 9) a revistei „Radio România”, revista programelor de Radio, începând cu nr. 264 (18–24 februarie 2002) până în nr. 311 (27 ianuarie–2 februarie 2003).
Încercam, aproape la fiecare număr, să găsesc o legătură între ideea exprimată de Caragiale şi sumarul paginii de teatru, fie că ea era legată de conţinutul unui articol, de o idee generală care se putea desprinde sau pur şi simplu de un autor. De exemplu, în nr. 269 (25–31 martie 2002), când se anunţa difuzarea în premieră a emisiunii Alexandru Davila, ultimul romantic, din seria Clasicii dramaturgiei universale (realizatori: Puşa Roth, Vasile Manta şi subsemnatul), publicam un fragment din articolul Un nou teatru, în care Caragiale saluta preluarea conducerii unui teatru de către Al. Davila. În nr. 282 (24–30 iunie 2002), un fragment din celebra schiţă Boborul!, în acel număr al revistei fiind prezentată emisiunea Caragiale, ploieşteanul (Clasicii dramaturgiei universale). Când publicam un articol despre emisiunea Istoria unui vis. Interpreţi români ai lui Hamlet, în care am refăcut documentar împreună cu istoricul de teatru Ionuţ Niculescu istoria interpretării rolului Hamlet în România, din 1861 până în 2000, inseram un citat despre actorul Grigore Manolescu (nr. 273, 22–28 aprilie 2002) ş.a.m.d.
Le transcriu acum în ordinea în care au apărut în revistă, cu gândul că nimic din aceste texte caragialiene, majoritatea risipite în presa vremii, fie că e vorba de idei estetice generale sau de altele pornind de la faptul concret, nu şi-a pierdut actualitatea. Este actualitatea perenă a marilor clasici.
„Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită de literatură, în genere, şi, în special, de poezie ca orişicare altă artă – de exemplu arhitectura.”
I. L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?, „Epoca”, 8 august 1897
„Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie talent, talent şi iar talent.”
I. L. Caragiale, Câteva păreri, „Ziua”, nr. 35, 22 februarie 1896
„Dacă mi-ar fi vreodată permis să dau poveţe unor artişti dramatici, le-aş spune, fără să stau mult pe gânduri: alegerea repertoriului este o chestiune importantă pentru voi dintr-un singur punct de vedere – al potrivirii pieselor cu forţele de care dispuneţi. În afară de acest punct de vedere, o piesă n-are nici o importanţă pentru voi, ca artişti.
Arta dramatică este o artă de perfecţie: astfel, ea are un scop special – reprezentarea, reprezentarea frumoasă. Voi trebuie să conciliaţi acest scop cu al dramaturgului; nu trebuie niciodată să i-l subordonaţi.”
I. L. Caragiale, Ceva despre teatru, „Epoca”, 13 decembrie 1896
„Într-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii.”
I. L. Caragiale, Succesul „Moftului român”, „Moftul român”, nr. 4, 7 februarie 1893
„Dar cum poate merge un aşa teatru? Cu decor! Cu mult decor! Cu strălucit decor şi cu toba mare!”
I. L. Caragiale, [Păreri libere], „Universul”, 9 iunie 1900
„Amicul nostru d. A. Davila, care ia la toamnă conducerea unui nou teatru românesc, liber de sacra protecţie oficială, suntem deplin convinşi că se pune la treabă nu numai «cu bunătate, cu blândeţe, energie şi cele mai bune intenţiuni» – ci şi cu deplină competenţa şi cu netăgăduit talent. Avem deci încrederea că întreprinderea acestui eminent cunoscător al artei va avea un succes strălucit, nemaipomenit de mult în ţara noastră, şi astfel va însemna renaşterea adevăratului teatru naţional.
Atât mai bine, şi pentru artă şi pentru public.”
I. L. Caragiale, Un nou teatru, „Noua revistă română”, 28 iunie 1909
„Principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune prin mijloace convenţionale de la om la om.”
I. L. Caragiale, Oare teatrul este literatură?, „Epoca”, 8 august 1897
„Scrisoarea pierdută se joacă pentru întâia oară marţi 13 noiembrie. […] Pe aici multe se vorbesc despre piesa mea: unii-îi promit succes enorm, serii lungi de reprezentaţii; alţii nu-i acordă mai mult de trei-patru. Unii speră că o să cază cu desăvârşire, pe câtă vreme alţii desperă că cu piesa asta mă fac, nu cumva, om. Ia ghici tu ce părere dintre aste toate împărtăşesc eu? Nu-i aşa că am oleacă de dreptate să împărtăşesc desperarea acestora din urmă. – În sfârşit! ce-o da târgul şi norocul! Mai este o săptămână şi-mi văz visul cu ochii. Până atunci sunt extra-nervos.”
I. L. Caragiale, scrisoare către Petre Th. Missir, 5 noiembrie 1884
„Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face să cază cea mai importantă piesă. Fară-ndoială cine zice teatru bun vrea sa zică actori buni.”
I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, V, „Evenimentul”, Iaşi, 3 martie 1898
„…de ce e Manolescu mult mai bine în Hamlet decât în Ruy Blas? Pentru că în cel dintâi e mult mai puţin imperfect decât în cel d-al doilea. Şi e mai uşor unui talent tânăr şi sănătos să se apropie mai mult de perfecţie într-un rol aşa de bine făcut, cum este melancolicul şi simpaticul prinţ al Danemarcei – cu nehotărârea lui, cu despreţul lui pentru deşertăciunile omeneşti, cu filozofia lui şi cu dorul acela, pe atât de nesecat pe cât e de neajutat de energie, de a răzbuna pe nobilul şi nefericitul său tată – decât rolul lacheului blegoman şi impertinent, debitând toată seara tirade piramidale, în care-şi face reclama măreţelor sale calităţi de inimă.”
I. L. Caragiale, Cronica teatrală (II), „Voinţa naţională”, 18 octombrie 1885
„Virtuozul e un concertist; o cât de bună orchestră lui i se pare bună numai ca sa-l acompanieze. Nouă ne trebuie însă o simfonie de Beethoven, nu variaţiile lui Paganini.
Acea orchestră o avem desigur: sunt destui de dibaci artiştii noştri; teatrul nostru posedă elemente preţioase. Însă… însă mai trebuie şi un maestru care să bată tactul.”
I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, II, „Evenimentul”, Iaşi, 5 februarie 1898
„Dacă e o favoare viaţa, cine nu gustă din farmecul generoasei muzici este un fel de orb care nu o poate simţi întreagă acea favoare: el nu se poate bucura de o nemăsurată frumuseţe binefăcătoare, cărei numai lumina îi poate fi pereche.”
I. L. Caragiale, Al doilea concert simfonic Peters, „Epoca”, 1 ianuarie 1897
„Teatrul nostru naţional n-are decât artişti de foarte mare valoare; cel mai puţin: fiecare are enorm talent; cel mai mult; unii au chiar geniu.”
I. L. Caragiale, Teatrul Naţional (II), „Universul”, 3 decembrie 1899
„Cine înţelege ce este arta, orice i-ar spune aşa-numitele sentinţe fără apel ale opiniei publice, nu se va putea un moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil şi manieră.”
I. L. Caragiale, Câteva păreri, în Notiţe şi fragmente literare, „Biblioteca pentru toţi”, nr. 121-122 (1897)
„O piesă de teatru, veche sau modernă, simplă sau complicată, întrucât nu e urâtă, falsă ori de-a dreptul neroadă, n-are alţi sorţi de a ne interesa decât felul cum va fi executată. Teatrul, ca şi muzica şi arhitectura, este o artă de executiune materială. O piesă de teatru, o bucată de muzică sunt ca un plan arhitecton: ele notează, până în amănunte, o construcţie – o grămădire raţională de materialuri. O deosebire numai: pe când construcţia arhitectonică rămâne una, fixă şi durabilă, şi, voind să se repete, va fi tot aceeaşi, fiindcă materialurile ei sunt inerte, construcţia dramatică şi cea muzicală se iau în mişcare; încep, se petrec şi se sting în câteva momente sub atenţia noastră, şi, voind să se repete, sunt totdeauna altfel, fiindcă materialurile lor sunt însufleţite. […]
De aceea, la teatru, la muzică, la arhitectură, arta execuţiunii este tot aşa de importantă ca şi arta concepţiunii. Ba la teatru şi la muzică arta execuţiunii capătă o importanţă cu atât mai mare cu cât materialurile de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne. Executarea bună a unei comedii slabe poate s-o scape, iar o executare slabă poate face sa cază cea mai importantă piesă. Fără îndoială, cine zice teatru bun vrea să zică actori buni.”
I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, V, „Evenimentul”, Iaşi, 3 martie 1898
„Frate Vlahuţă,
Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar mai trăi, «intrând în lupta politică şi ajungând mare şi puternic», n-ar mai scrie, şi ar înceta să fie poetul pe care-l admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul.
De ce să ne amăgim cu un optimism exagerat? Trăim într-o societate unde încă îi trebuie cuiva, fără nume de familie ori fără avere, de două ori minte ca să nu treacă prost; într-o vreme când, fără avere sau nume de familie, i se poate tăgădui talentului nu numai viitorul, ci şi trecutul.”
I. L. Caragiale, Politică şi literatură. Corespondenţă, III, „Universul”, 17 aprilie 1909
„Am un amic farmacist care, între hapuri şi unguente, găseşte timp să şi rimeze şi face şi piese de teatru. Sunt foarte curios să văz pentru ce o să concureze: pentru văpseaua pe care o doresc eu, sau pentru piesa pe care o cere Teatrul Naţional?
Dar cum e un băiat foarte activ, o să concureze poate pentru amândouă,.. Atât mai bine! De n-ar greşi numai adresa: te pomeneşti că vine la mine cu cine ştie ce tragedie lungă şi la teatru merge cu văpsea de păr internă.”
I. L. Caragiale, A zecea muză, „Constituţionalul”, 16 iulie 1889
„În secolul nostru s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploieşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea şi importanţa statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puţin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.”
I. L. Caragiale, Boborul!, „Epoca”, 21 noiembrie 1896
|
Costin Tuchilă 1/29/2019 |
Contact: |
|
|
