Reflectii despre o carte
Cartea cea veche zăcea aruncată într-un colt al camerei, undeva departe de privirile celor care intrau sau ieseau din încăpere. Voluminoasă si cu coperti îngălbenite de vreme, ea stătea nemiscată sub praful ce se asternea din colbul ridicat de pasi grăbiti să traverseze spatiul încăperii ce se deschidea către două culoare puternic luminate de becuri cu neon ce bâzâiau violet întreaga noapte si o bună parte din cursul zilei. Uitată, neglijată si dispretuită, ca un obiect bun de pus la gunoi, cartea reusise să supravietuiască surprinzător de bine în mediul ostil al sălii de trecere, cândva o fostă cameră destinată studiului si lecturii.
Lângă ea se odihneau înainte de final zece teancuri de brosuri strâns legate cu o sfoară groasă de câlti, ca nu cumva să scape vreo foaie si să o ia la plimbare pe coridoarele clădirii. Pe pagini gălbejite si murdare se distingeau literele mari de o schioapă ale unor titluri ce stârniseră senzatie la data publicării. Ecoul stins al acelor vremuri mai licărea din rândurile ce se puteau citi fugar, dar impresia dispărea de îndată ce te apropiai, din curiozitate, de maldărul de hârtii asezate de-a valma una peste alta si presate cu putere pentru a ocupa un spatiu cât mai redus cu putintă.
Trecătorii, profesori si elevi, parcurgeau mereu grăbit camera de trecere si anii se asterneau plumburii peste freamătul vremurilor când acea carte reprezenta centrul atentiei tuturor si obiectul dorintei pentru oricine ajungea să treacă pragul sălii de lectură. În acele timpuri camera de la capătul coridoarelor, cum era numită, atrăgea pe toti cei doritori să parcurgă si să înteleagă întelepciunea strânsă în cărti valoroase aduse chiar de la capătul lumii. În plus, reviste pretioase erau puse la dispozitia publicului oferind cele mai recente stiri din vastele domenii ale culturii, stiintei sau artei. Si nu oricine putea să se aseze pe scaunele capitonate, dispuse în dreptul meselor de lemn masiv încrustat cu motive geometrice datând de la începutul perioadei moderne.
De tavan atârnau ghirlande metalice cu oglinzi ce aveau prinse corpuri de iluminat ce îsi trimiteau razele strălucitoare până în cele mai îndepărtate colturi ale încăperii. Când erau aprinse, nimic nu se mai putea ascunde de privirile lor scrutătoare, ce descopereau si cel mai mic fir de praf depus pe suprafata mată a podelei din lemn de stejar de culoare maronie, decolorată usor sub pasii iubitorilor de lectură si al personalului bibliotecii, care cu amabilitate încerca să facă fată sutelor de solicitări din decursul unei zile normale de lucru. În acest sanctuar al cunoasterii rareori pătrundeau umbrele noptii prin ferestrele înalte de statura unui om, ce se deschideau maiestuos către răsărit si asfintit.
Lumina răsăritului inunda cu un potop de culori de curcubeu interiorul încăperii trimitând sărutul cosmic al astrului incandescent către primii cititori. Si similar, asfintitul îsi lua rămas bun cu străluciri dantelate în rosu si albastru de la ultimii amatori de lectură ai unei zilei. Între aceste două momente, panorama întinsă a orasului putea fi admirată în scurtele momente de pauză pe fundalul nesfârsit al muntilor, ce se ridicau la orizont străjuind privirea. Nimic nu era plictisitor în rutina acestor evenimente astrale, ce marcau simbolic pozitia de exceptie a sălii de lectură în ansamblul încăperilor din cuprinsul bibliotecii si al clădirilor adiacente.
Dar cartea aceea, prinsă într-o piele încrustată cu simboluri tainice, atrăgea pe toti cei care auziseră de ea cu o putere misterioasă, ce îndemna la evlavie. Putini stiau să îi deslusească slovele străvechi scrise într-un alfabet cunoscut doar de cei initiati. Simbolurile si cuvintele ascunse de cei profani si indiferenti se aranjau în structuri ordonate si usor de înteles pentru cei care stiau cum să se apropie de întelesul ei purtat peste veacuri ca de o corabie plină de comori pretioase venită de pe alte tărâmuri. Si nu întâmplător, ea nu purta un anumit nume, ci de obicei i se spunea doar simplu „cartea” fără nicio altă precizare. Însă deslusirea sensurilor ei profunde făcea obiectul mai multor discipline predate în acel sălas al stiintei, fiecare încercând să abordeze cât mai fidel orizontul de cunoastere pe care ea îl dezvăluia.
Nu mai exista un exemplar similar nicăieri în lume, ci doar acel unic manuscris putea să fie parcurs de către cei interesati. Multi doriseră să îi multiplice paginile poleite în aur si argint, dar de fiecare dată se constatase că literele copiate nu aveau întelesul original, mereu lipsind anumite detalii fără de care textul nu putea fi nici citit si nici înteles. Această stranie trăsătură a cărtii constituia prin ea însăsi obiectul de studiu al unei discipline dedicate unicitătii ei. Renumiti filologi încercaseră să ofere o explicatie plauzibilă, dar o concluzie definitivă nu putuse fi formulată vreodată.
Pe de altă parte, oricât de mult era folosită si citită, această carte nu se tocea si literele îi rămâneau la fel de lizibile ca la început. Surprinzător, cu cât era mai des accesată, cu atât putea fi citită mai bine, ca si cum efortul de deslusire al întelesurilor ei ar fi contribuit la conturarea tot mai explicită a textului pe care îl oferea cu generozitate tuturor celor interesati. Chiar si legăturile cărtii, în loc să slăbească cu trecerea vremii, rămâneau la fel de solide si de flexibile ca în urmă cu mai multe sute de ani. În plus, pe măsură ce interesul stârnit de studiul ei crestea, cartea părea că întinereste si aspectul ei devenea similar unui volum publicat doar în urmă cu câteva zile.
Mirosul cernelii folosite în scrierea ei stăruia în amintirea celor ce o citiseră vreodată si nu putea fi uitată usor. Existaseră cazuri în care o persoană putea să îsi aducă aminte de mireasma încântătoare desprinsă de pe paginile ei, ce se impregna involuntar pe degete si persista săptămâni în sir după aceea. Pergamentul folosit, moale la atingere, exala parfumul florilor în zori de zi.
Slovele străluceau balsamic în orizontul aromat al crinilor de pădure în mijlocul verii. Copertile adăugau parfumul tufelor de trandafiri ai câmpiei. Iar aroma de răsină de brad de pe coamele împădurite ale muntilor se revărsa din legăturile cărtii de îndată ce deschideai coperta si cu uimire, începeai să parcurgi scrierea aurită a titlului urmată de o dedicatie încurajatoare pentru cel doritor să acceadă la comorile cunoasterii.
Din toate colturile lumii veneau cercetători ce doreau să vadă tezaurul stiintei veacurilor si să soarbă din apa mereu proaspătă a tărâmului dispus mai presus de timpuri si locuri. Oameni de toate felurile si din toate conditiile se apropiau si ei mirati de întelepciunea străveche aflată în carte si chiar dacă nu erau în stare să citească mai mult de câteva rânduri, totusi, simteau cum simpla privire sau atingere le aducea un plus de lumină unită cu sperantă. Chiar si un copil putea prin simpla răsfoire să fie impresionat de continutul tainic al cărtii si să îi rămână amintirea unei experiente de neuitat. Ulterior, multi se întorceau doar pentru a-i privi copertile strălucind în galben pal si se simteau fericiti.
Dar timpul a trecut si o dată cu el atitudinea oamenilor s-a schimbat treptat de la interes la indiferentă. Disciplinele de studiu ce se hrăneau din studiul cărtii s-au distantat tot mai mult de izvorul originii lor si cercetătorii au început să se îndoiască de taina cuprinsă între paginile ei. Nu a durat mult, doar o sută de ani, si toată amintirea ei s-a topit ca si cum nu ar fi existat vreodată.
Oamenii au abandonat treptat obiceiul frecventării sălii de lectură, care a devenit ulterior doar o simplă cameră de trecere, ce nu mai avea nimic în comun cu destinatia initială. Mesele de lectură au dispărut una câte una. Scaunele au fost luate si duse în alte încăperi ale clădirii. La rândul lor, cărtile au fost împachetate si duse în altă parte, ulterior fiind aruncate în pivnite insalubre unde mucegaiul le-a răpus în câtiva ani. Doar cartea cea unică si câteva periodice au mai rămas în fosta sală de lectură, acum un loc de trecere si depozit pentru materiale de curătenie sau pentru orice alt lucru nefolositor.
Pacea si armonia de pe vremea când toti studiau cartea a fost înlocuită de certuri, conflicte si războaie. Oamenii au devenit lipsiti de milă, plini de egoism si mereu orientati către profit indiferent de mijloace. Chiar dacă mai existau persoane care mai deplângeau vremurile de odinioară, treptat s-a creat convingerea că astfel de realităti crude au fost de la începuturile lumii si prin urmare, aceasta reprezintă adevărata cale către progres. Mai mult chiar, au apărut zeci de cărti contrafăcute, care chipurile ar fi fost copii fidele ale acelui manuscris unic, scris în vechime. Bineînteles, aceste falsuri au contribuit din plin la discreditarea studiului întelesului ei, iar treptat, cercetătorii capabili să îi descifreze sensurile au dispărut.
Si astfel, într-un colt, uitată de toti, cartea zăcea si suferea în tăcere. Titlul de pe copertă cu greu se mai distingea, fiindcă pe măsură ce nu a mai fost citit, textul a început subit să îsi piardă limpezimea. Chiar si un expert cu greu ar mai fi putut să îi deslusească scrisul si cu atât mai putin întelesul cuvintelor. Praful reusise să pătrundă între paginile ei aurite si să îi corodeze tesătura fină a pergamentului. Neglijenta si indiferenta celor ce treceau s-a adăugat lovind cu putere asupra cărtii si tainei pe care încă o mai adăpostea. Dar nimeni nu mai era curios să înteleagă ce anume dorea ea să comunice oamenilor.
Stiinta avansase într-o directie opusă veacurilor când cartea era studiată. În manualele de istorie rămăsese doar o aluzie în genul: „În epoca trecută se pare că exista o carte care părea să exprime taina existentei acestei lumi si din care fiecare disciplină de studiu se inspira în studiul universului. Nu se stie dacă a fost un mit sau o realitate, dar cu sigurantă că în vremurile de dinaintea venirii stiintei, ignoranta si superstitia contribuiseră la formarea unei astfel de conceptii absurde pentru perioada contemporană.” Existase si o initiativă de distrugere a cărtii si se încercase incinerarea ei.
Cu surprindere, flăcările nu erau în stare să o mistuie. Atunci expertii au încercat să o fragmenteze mecanic, dar nici asa nu s-au putut anihila paginile ei, fiindcă fălcile metalice ale dispozitivului de tăiere se zdrobeau sub tensiunea mecanică aplicată lăsând intactă cartea si continutul ei.
Dar cineva observase acel straniu fenomen al cresterii claritătii cărtii pe măsură ce era studiată si a dat o sugestie mai simplă. În loc să se chinuie să o distrugă, mai bine ar lăsa-o în pace si ar ignora-o, fiindcă în mod sigur ea se va anihila singură pe baza acelei stranii proprietăti pe care o avea. În consecintă, ea a fost abandonată si în timp cartea neglijată a început să de degradeze de la sine. La început culorile s-au stins către cenusiu, ulterior universul de arome a dispărut, iar la final scrisul s-a degradat tot mai mult. Chipul ei schimonosit implora mila trecătorilor ca să se întoarcă spre ea si să o deschidă ca în trecut, dar răspunsul lor indiferent nu făcea decât să îi adâncească agonia către neant.
Însă nimeni nu retinuse acea învătătură finală a cărtii, ce se afla scrisă pe ultima ei filă, că în ziua în care cartea avea să dispară, pilonii de rezistentă ai lumii urmau să fie îndepărtati si orizontul existentei terestre urma să înceteze. Fiindcă taina imposibil de descris prin cuvinte obisnuite era aceea care prin cunoastere conferea putere si măretie umanitătii, sălii de lectură în care aceasta se afla si continutului simbolic al universului. Toate acestea fuseseră înglobate cu măiestrie în textul sacru al cărtii din vechime ca metodă de întelegere a sensului si menirii omului pe pământ. Dar praful continua să se asterne în straturi tot mai dense peste copertile sterse ale cărtii aruncate în coltul cel mai întunecat al fostei săli de lectură, în prezent devenite doar o simplă cameră de trecere pentru profesorii si elevii acestei lumi pe drumul lor între cele două coridoare ale unei existente colective, ce pas-cu-pas se apropia de sfârsit.
|
Octavian Lupu 1/27/2019 |
Contact: |
|
|
