Peisaj de iarnă
În iarna cu munți de zăpadă,
Copacii zidiți se jertfesc
A lor neclintire e o dovadă
Că jertfa e semnul dumnezeiesc.
Natura-i gătită-n mantie polară,
Văzduhul e numai tăcere.
Sub alba, cerească povară
E-o lume ascunsă-n mistere.
Regretul plecării de acasă
Acolo unde am văzut lumina
Întâia oară lăcrimând prin frunze
Copil fiind, cu zâmbetul pe buze,
Eu alergam de jos în sus grădina.
În patru anotimpuri timpul meu
Se împărțea-ntre joacă și citire
Iar stelele cu licăr de safire
Mă fascinau privindu-le mereu.
Când noaptea se lăsa, o cucuvea
Cu ochii mari, cânta în dudul secular
Priveam uimit cum stelele răsar,
Fără să simt că timpul mă fura.
Uitam de joacă și cădeam în vis,
Acoperit de frunze și cerul înstelat
Eram ca într-un colț de paradis
Cu gârla și islazul transferat.
Din fânul cel tăiat de coasă
Am hrănit caii la drum lung
Și din tristețea care mă apasă,
Regretul că nu pot să mai ajung
Acolo unde am văzut lumina
Întâia oară-n frunze lăcrimând,
Ca ochii mamei, când la poartă
Ne petrecea tăcută și plângând.
Mă depărtam visând o nouă lume,
Păstrând în minte satul încărcat
De sfinți și lacrimi, fețe de albume,
Și umbre pe picioare alergând.
Ultima călărire
Încălecat pe murgul meu frumos,
Cu mâinile în coama lui pletoasă,
Mă depărtam fără să știu de casă
Urcând și coborând un drum spinos.
Cu mine era Bunul Dumnezeu,
Părinții, frații, toți erau cu mine.
Treceam prin nouri, lacuri și rovine…
Cu cât mă depărtam, rămâneam eu.
Wakefield, decembrie 2018
|
George Bajenaru / Wakefield 1/25/2019 |
Contact: |
|
|
