Un interviu cu si despre Adriana Tomoni
,,Vorbind despre noi cunoastem cine suntem".
1 Da, de acord, cu bucurie.
2 Cine sunt? Complicată întrebare. Nu știu dacă vă pot răspunde.
Încă mă caut. Poate, înainte de a închide ochii, v-aș putea spune mai aproape de adevăr, cine am fost. Ar fi definitiva spovedanie. Poate ar trebui să ies puțin din mine, să mă văd ca și cum m-ar vedea alții.
Ca să vă răspund totuși, vă spun așa: pe cerificatul de naștere scrie Meda Adriana, pe certificatul de căsătorie și cartea de identitate, scrie Tomoni Adriana.
Unde m-am născut? Domnule Machidon, pe mine m-a adus barza. Râdeți? De ce râdeți? Eu am venit pe lume, pe vremea când copiii erau aduși pe lume de berze. Da, m-a adus barza și m-a lăsat în curtea unor tineri, Romulus și Mărioara, pe care cerul, i-a numit Părinții mei. Străbunica m-a așteptat la porțile lumii și fiindcă am sosit în 30 noiembrie, de ziua Sf Andrei, a propus să mă cheme Andrea. Au mai rotunjit puțin numele în palmele gândurilor și ,,Consiliul de Familie”, a hotărât irevocabil, să mă boteze Adriana.
Am ajuns într-un loc minunat, care îmi este cel mai drag de pe pământ, ca o icoană. Este locul în care doresc să mă întorc când voi fi chemată să plec. Până atunci, merg acolo cu mare bucurie, mereu.
Acel loc, atât de drag mie, este Geoagiu.
3 Nu, nu am fost la școală la Geoagiu, doar ocazional, am fost la grădiniță la Geoagiu.
Tatăl meu a fost mecanic de locomotivă. Neavând un program fix și neputând face naveta, ne-am mutat în Simeria, când eu aveam vreo 3 ani. Acolo am locuit până pe la 26 de ani.
Copilăria este frumoasă pentru toată lumea, deși, am trăit într-o familie unde răsfățul, nu era la mare cinste.
Oamenii între care mi-am petrecut copilăria, erau în general, oameni simpli, dar onești, cu frica lui Dumnezeu, care le creiona mereu drumul și pentru care ,,vorba" era ,,vorbă". Asta a rămas încrustată în mine. Lucru de mare preț să ai cuvânt, să te poți baza pe cuvântul celuilalt. Un fel de contract nescris, între oameni. Îmi amintesc cu drag despre familia prietenei mele de suflet, familia Dimulete, o familie distinsa de intelectuali, care a fost pentru mine, a doua familie. Oameni admirabili, de la care am învățat multe și i-am păstrat mereu în mintea și sufletul meu, ca un exemplu viu. Sunt prietenă cu Crina, fiica lor, din prima zi de școală și sper să rămânem la fel.
Am avut norocul să am ca profesoară de limba română, o doamnă exigentă, este adevărat, dar o bună profesionistă, dascăl cu har, care a știut și a avut putința de a ne arăta drumul spre bibliotecă. Acasă aveam o bibliotecă cam mica, cu cărți cumpărat de ultima generație, cu eforturi cred, din dorința de a-mi oferi deschidere spre cunoaștere, spre lume, spre frumos.
4 Da, mergeam la biserică. Și părinții și bunicii erau credincioși, țineau rânduielile bisericești. Mergeam și la mănăstiri la: Râmeț, Lainici și Prislop. Bunicii erau pășteri, adică, se ocupau de pregătirele religioase, legate de Sf Paști.
Îmi erau tare dragi duminicile. La noi la Geoagiu, oamenii se îmbrăcau în costume populare, femeile duceau flori la biserică, busuioc și călăpăr, și le puneau la icoane. Se închinau, tot două câte două și aprindeau lumânări pe la mormintele celor plecați. La întoarcerea de la biserică, se salutau cu cei întâlniți pe drum, într-un mod atât de frumos! Își spuneau:,,Dumnezeu să-ți ierte păcatele!” și li se răspundea: ,,Să fii iertat!". Ce poate fi mai frumos? Un fel de împăcare cu toți și binecuvântare. O spălare a păcatelor și iertare. O împreună trăire.
5 Părinții sunt părinți. sunt rădăcinile vieții fiecăruia. Noi suntem copiile lor fidele, mai îmbunătățite sau nu. Bunicii, sunt bunătatea întruchipată, sunt mâinile ce mângâie frunte copilăria.
Am fost crescută într-o atmosferă bună,creștinească, puțin cazonă.
Tata, un om drept, corect, dar cam sever, mama, fată măritată la 16 ani, blândă și docilă, după moda veche.
Vacanțele la bunici la Geoagiu, erau o mare bucurie, un fel de evadare din severitatea părinților. Nu zâmbiți, am fost un copil care nu a creat probleme, cuminte, chiar prea cuminte, zic acum. Timidă, timiditate care mi-a creat probleme neîncetat.
N-am avut bucuria să-mi cunosc toți bunicii, dar nu m-am simțit lipsită de iubirea bunicilor. Bunica dinspre tată, murise mult înainte să mă nasc eu. Pe bunicul patern îl rețin vag. S-a stins când eu eram mult prea mică.
Bunicul din partea mamei, a murit în al Doilea Război mondial. Mama era sugar când bunicul a plecat pe front. Fratele mamei era mai mărișor și îmi povestea mama, că îl tot ruga pe bunicul, să-i aducă un mânz când se va întoarce. Bunicul nu s-a putut ține de cuvânt, fiindcă nu s-a mai întors. Crucea din curtea bisericii, ridicată cu mare cinste de armată, este una dintre legaturile cu bunicul. A fost unul dintre ostașii care și-au jertfit viața, ca nouă să ne fie mai bine.
Bunica maternă, Mamă Vetă, a fost cea care am simțit-o ca pe o adevărată bunică. Mă bucura mult prezența ei, o iubeam și mă iubea necondiționat. Bunica s-a recăsătorit după un timp, după ce bunicul s-a prăpădit în război. Pe al doilea soț al bunicii, l-am considerat ca fiind bunicul meu. A făcut tot ce a putut să se comporte ca un adevărat bunic.
Da, acum analizând lucrurile, cred că am pierdut mult că nu am avut parte de toți bunicii. Cred că am pierdut multă iubire.
Îmi pare tare rău că nu am avut frați. Copil fiind, în inocența mea copilărească, puneam zahăr în geam, să-mi aducă și mie barza frați, dar nu s-a intâmplat asta.
6 Ezitări? Nu. Cred că am fost mai sinceră și mai deschisă la dialog, decât se obișnuiește.
7 Da, fără rezerve. Cred că toți avem o perioadă în care nu ne prea înțelegem părinții și bunele lor intenții. Cel mai bine îi înțelegem, când suntem și noi la rândul nostru părinți. O singură obiecție am. Pe vremea mea, sau în familia mea, educația era puțin cam rigidă. Cănd am fost și eu mamă, am încercat să îmi manifest iubirea față de fete, vizibil, fără teama că nu o să mă mai asculte dacă suntem prea apropiate.. Este bine? Este rău? Nu știu. Cred că nu a fost rău. Copiii trebuie să simtă din plin iubirea părinților, fără limite. Trebuie să se simtă iubiți și ocrotiți fără reserve. Dacă nici de la părinți nu simt asta, atunci, de la cine să o simtă?
Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-i mai țin în viață, dar când le-a venit ceasul, au plecat. Dacă aș avea frați, poate mi-ar fi un pic mai ușor. Cum ne este scris.
8 Lucrurile nu sunt matematice la mine. Mi-a plăcut literatura din școală, participam la olimpiadele școlare, dar nimic special nu mi s-a întâmplat decât foarte târziu. Poate scurtele felicitări scrise cu diverse ocazii, mai atrăgeau atenția că aș avea ceva chemare spre scris.
I-am scris soțului o poezie la o aniversare a căsătoriei. S-a uitat lung la mine, mirat, de parcă m-ar fi întrebat ce am pățit. M-am necăjit și am pus pe undeva printr-o carte cred, poezia, cert este că nu o mai am și-mi pare rău.
La botezul nepoțelului meu Ștefan, am pregătit pentru invitați mici atenții. Pe certificatul lui de naștere în miniatură, pe verso, am scris pentru fiecare invitat câte ceva. Fără intenția de a scrie în versuri, m-am trezit scriind versuri pentru fiecare. Nu am luat în seamă.
La mine, poezia a fost la început lacrimă și apoi a fost bucurie. Am avut o finuță, Mara, care mi-a fost foarte dragă. Trebuie să vă mărturisesc că am bucuria să am 15 copii botezați. Sunt nașă de profesie. Sunt o mare binecuvântare. Mara, la doar patru anișori, a ales să fie înger, ne-a părăsit. Durerea a fost mare. Tristețea mea, așa s-a manifestat, începând să scriu versuri, cu adevărat. Am scris atunci multe poezii, cât pentru o carte. Nu le-am publicat, fiindca sunt mult prea de suflet și nu am vrut să provoc părinților mai multă durere decât aveau.
Am avut un gând, că dacă Dumnezeu îmi ajută să ajung la mănăstiri în Grecia, sau în Israel, voi scrie poezii, cu ajutorul cerului și nu numai că voi scrie, le voi și publica.
Fata cea mică, Raluca, ne-a făcut o surpriză deosebit de plăcută. Ne-a oferit un pelerinaj în Grecia. A fost foarte solicitant, dar am venit îmbogățiți sufletește.
După ce am ieșit din fiecare mănăstire, am scris câte o poezie. S-au strâns mai multe poezii. Simțeam nevoia să le arăt cuiva. Stătea în spate în autocar. Am mers în față și i le-am dat unei doamne preotese. Fără să-mi ceară permisiunea și fără ca lumea să mă cunoască, mi-a citit poeziile în autocar. Am văzut că filele cu poeziile mele, încep să circule prin autocar. Și le copiau. La un moment dat, poeziile au ajuns la o familie care stătea în fața noastră. Doamna era cu dioptrii mari. Se chinuia să-i dicteze soțului poeziile să le scrie.Era seară, luminile erau stinse în autocar. Doar fleșuri luminoase de pe șosea, făceau un strop de lumină în autocar. I-am făcut semn doamnei și am rugat-o să nu se mai chinuie, să-mi dea adresa de mail și i le trimit când ajungem acasă. S-a întors cam îmbufnată și mi-a spus că nu-i nevoie. Când le-a terminat de scris, m-a întrebat dacă nu vreau să mi le copiez și eu. Mi-am dat seama că nu știa că eu le-am scris.Nu a observant că tot mergeam în față, la doamna preoteasă. Acela a fost momentul când mi-am spus, că trebuie să mă țin de promisiune și să le public, fiindcă, chiar dacă vă spun cu sinceritate, nu le consideram prea reușite, aveam confirmarea că vor rezona în unele suflete. Tot în acea vară, am fost detașată într-o tabără, cu o serie de copii ai străzii. Poveștile lor de viață m-au marcat. Am scris o grămadă de poezii pentru ei. În asemenea momente, scriu cu ușurință. mă mișcă.
9 Nu a fost o persoană care să mă îndrume spre o carieră literară, dar a fost o persoană, care mi-a confirmat că ceea ce scriu eu, este poezie. Fiindcă aveam mari îndoieli. Acea persoană, este poeta și editoarea Paulina Popa. Dânsei i-am arătat primele mele poezii. Când mi-a spus că da, sunt poezii, cred că am învățat să zbor.
10. Profesie? Mai poți face din scris o profesie? Ce bine ar fi! Eu sunt o pagubă la casa omului cu scrisul meu. Nu sunt celebră, să câștig bani din scris. Da, este un hobi, de care nu mă pot lipsi. Ca de aer. Este o bucurie, o descărcare, un dialog cu mine. Poezia este prietena mea
11 Primele încercări literare nu sunt publicate. Recunosc, nu știam absolut nimic despre publicarea unei cărți. Am publicat târziu, pe la 50 de ani. Nu prea aveam curaj, aveam rețineri, mi-era teamă de ridicol.Primele poezii le-am trimis la o revistă din Canada, ,,Observatorul" cât mai departe, să nu mă cunoască nimeni. Am dat peste un domn, Dumitru Puiu Popescu, deosebit de amabil, care mi-a făcut imensa bucurie să mă publice. Îi mulțumesc.
Afirmarea. Ce să vă spun? Nu am cunoscut pe nimeni din lumea scriitoricească. Lumea aceasta, mi se părea o lume atât de departe de mine și atât de greu de ajuns la ea! Nu m-a ajuta nimeni în mod special. a fost o mare zbatere.
Fac parte din Asociația Scriitorilor Hunedoreni, condusă de scriitoarea și editoarea Mariana Pândaru Bârgău. Ne întâlnim lunar, ne impărtășim din ce scriem și citim, sunt întâlniri plăcute. Am oameni dragi sufletului meu, la care le cer părerea când pregătesc o carte pentru publicare. Îmi dau curaj și le mulțumesc.
12 Un altfel de cv
Sunt o celebra necunoscutută,
trecătoare prin Valea Plângerii,
născută în ziua Sfântului Andrei,
într-un loc ce-mi este icoană,
botezată cu-n nume ce poartă-n el o Ană.
Curge prin AND-ul meu,
râul unui neam ancestral, Meda.
Urc spre casă cu gleznele sângerându-mi,
prin grohotișurile și spinii vieții.
Am cules maci arzând
și-am simțit lacrimile ploilor pe obraji,
am urcat și-am coborât,
mereu cu privirea spre cer.
Am fost pusă pe podiumuri lumești,
ce fi-vor dărâmate de eternitate
și-am fost biciuită alteori,
cu bicele cuvintelor.
Averile fără de bani, le port în sipet prețios
și le voi trece și dincolo de Styc.
Pântecele mi-a purtat viață
și pomul vieții a înflorit lăstare.
Am fost zâmbetul și plânsul unui Adam,
cu care-am ars într-o flacără.
Port rănile neîmplinirilor
și bucuriile izbânzilor,
pe umerii timpului ce trece prin mine,
albindu-mă.
Râd și plâng, mă rog și sper
și cred cu tărie în iubire.
Nu am frați, dar am fost sora oamenilor.
Am pansat răni și am mângâiat suflete.
Mi-a tremurat inima de multe ori,
pentru viața puilor de om,
dar nu-mi pare rău.
N-am avut meserie, am avut bucurie,
bucuria de a alina suferința.
Înșir cu roua sufletului meu simțirile,
pe ape uneori,
alteori, trudesc dăltuind în marmură,
să-mi fac leagăn clipei nemuritoare,
într-un Taj Mahal de rime.
Am pășit pe Câmpul cu stele
și am văzut nesfârșitul,
din vârful stâncii Finis Terrae,
pregustând eternitatea.
Mi-am aruncat ancora în cer,
am îngenunchiat,
să pot atinge tălpile îngerilor,
am renunțat la hainele vechi
și m-am înnoit în față la altare
și tot păcătosul smerit am rămas,
cu nădejdea că voi trece porțile,
nu că aș merita, doar fiindcă
Ziditorul este bun.
13 Publicarea unei cărți, pentru mine, este o mare luptă cu mine. Tot timpul mi-a fost teamă de a-mi pune sufletul în palmele cititorului. Mi se pare o descoperire intimă, deși, majoritatea poeziilor nu sunt scrise din experiența mea proprie. Sunt doar trecute prin filtrul simțirii mele. Sunt trăiri omenești, cu siguranță, dar nu toți avem curajul să le mărturisim. Este o expunere, pentru care, uneori sufăr. Scriu impresionată fiind, de diverse lucruri. Scriu mult și apoi aleg ce cred că ar merge pentru cartea planificată, ca poeziile să facă un întreg, să rotunjească conținutul. Dar cercul acesta,doresc să nu se închidă, să fie o spirală, să crească, să mă crească. Îmi doresc să ofer cititorilor momente frumoase de trăire sufletească, să-i bucur. Asta este dorința mea. Primele mele cărți, toate au avut în titlu cuvântul ,,dar", fiindcă asta mi-am dorit să fie, un dar pentru cititor. Editoarea de pe vremea aceea, Ileana Lucia Floran, cu care m-am înțeles deosebit de bine și am devenit prietene, m-a sfătuit să mai diversific titlurile și am renunțat la cuvântul ,,dar" din titlu, dar tot ,,dar” vreau să fie cărțile mele. Din păcate, Ileana m-a părăsite și ea. S-a dus să recite îngerilor.
14 Da, cred în critica literară constructivă, care te ajută să crești, care nu te omoară. Care îți lasă loc de speranță în mai bine..
15 Da, sunt convinsă că există critică literară profesionistă, care nu trebuie neapărat să vină din centrele mari. Și local, avem critici literari apreciați. Peste tot sunt oameni de valoare, care pot face aprecieri profesioniste.
16 Despre criticii cunoscuți se tot vorbește și nu sunt eu în măsură să fac aprecieri de valoare despre oameni pe care nu i-am cunoscut. Vă pot spune că și la noi în zonă sunt specialiști, care au ce spune: Doamnele Maria Toma Damșa, Livia Fumurescu, domnii, Cornel Nistea, Daniel Marian, sunt doar câteva nume, care îmi vin acum în minte.
17. Sunt ortodoxă și nu ar trebui să cred în destin, dar cred. Cred că nimic nu facem fără voia lui Dumnezeu și la întâmplare. Mă întreb mereu de ce mi-a dat mie Dumnezeu acest har, pe care cred că nu-l merit, de a scrie? Fără relația cu cerul, scrisul meu nu ar fi. Am această convingere. Nu am niciun merit în faptul că scriu. Nu depinde nimic de mine. Eu doar scriu ce mi se dictează cumva, de undeva… Nu știu cum. Știu doar că fără acest ajutor divin, eu nu aș putea scrie. Astăzi scriu. Dacă cerul vrea ca mâine să nu mai scriu, nu am ce face, nu o să mai pot scrie. Scrisul nu stă în voința mea. Poate vi se pare deplasat ce spun, dar vă spun asta cu mare convingere. Mulțumesc mereu cerului pentru minunea de a putea scrie și a împărții și eu puțină bucurie și lumină, prin voință divină. Mi-e teamă că n-o să publicați ce vă spun, dar îmi asum ceea ce spun.
Omul și scriitorul sunt una, se împacă bine, dar cu mult zbucium sufletesc.
Când mă afund în scris, uit de tot. Scrisul, pe lângă familia mea, este forța nevăzută care îmi dă putere, mă ridică când sunt tristă, chiar este vindicator. Credeți-mă, asta simt.
Aș dori să pot scrie mai bine, sau din ce în ce mai bine. Îmi pare rău că nu am terminat studii în domeniul literar. Mi-ar fi fost de mare ajutor.
18 Nu am niciun program. Proză nu se poate scrie oricând. Așa zic eu. Scriu și proză, dar mai puțin. Nu-mi permite timpul. Să scriu poezie, nu-mi trebuie un timp și un spațiu anume. Scriu oriunde și oricând, trebuie doar să mă impresioneze ceva, să mă atingă aripa unui înger. Spus mai poetic. Tot timpul am la mine hârtie si ceva de scris. Când nu am avut, am scris de exemplu o poezie, pe un flyer, cu rujul de buze.
Mult din timpul meu liber îl folosesc scriind. Imi place mult să călătoresc, să ascult muzică, să vizionez filme bune și firește, să citesc.
!9. Cărți preferate? Din tot ce citim rămânem cu câte ceva. Mă bucură cărțile care mă îmbogățesc. Îmi plac memoriile în mod special, scrierile profunde, care merg la esențe, cărțile de dezvoltare personală, cărțile scrise bine, pe teme religioase, despre credințele lumii, etc. Până nu am scris poezie, am citit mai puțină poezie. Apoi, am avut o perioadă în care am crezut greșit, că citind poezie, aș putea prelua câte ceva din ceea ce citesc și îmi era teamă. Acum, citesc multă poezie, nu se poate altfel. Citesc mereu pasaje din Biblie și mereu descopăr lucruri noi, sau mai deslușesc câte ceva, sau așa cred. Dumnezeu știe!
Poate nu-mi dau seama, dar nu am un scriitor anume care m-a influențat, dar pot spune că tot ce am citit până acum este important pentru scris. Regret că nu am citit mai mult și mai selectiv. Îmi pare rău că nu am avut un îndrumător.
20 Ce să zic? Uneori sunt obiective, alteori, nu.
21 De ce să fim negativiști? Cred în valoare și în puterea de a-și găsi calea într-o zi. Ar trebui mai multe programe, evenimente și ajutor financiar, pentru a ușura publicarea și mediatizarea. Lumea IT ar trebui să fie deschizătoare de drumuri și pentru noi românii. Din păcate, scrisul se face la noi, cu eforturi financiare, pe care, eu personal, nu mi le pot recupera. Nu mă pricep la vânzare, Este un domeniu care nu-mi place și mă depășește. Ar trebui găsit un sistem care să ne ajute în distribuție.
22 Cartea din lumea virtuală ține de evoluție. Nu putem rămâne pe loc. Dacă am gândi așa, am fi rămas la tăblițele de la Tărtăria. Viața curge, lucrurile evoluează și noi trebuie să ținem pasul. Da, cartea printată are locul ei și va avea încă mult timp, un loc aparte. Eu cred că nu trebuie să ne fie teamă de asta. Îmi place să simt cartea în mâini, îmi place mirosul de tipar, îmi place să răsfoiec cărțile, Da, îmi place.
23 Tocmai v-am spus, este o bucurie să ai o carte bună în mâini. Cum te bucuri de un copil, de o floare…Cred că este ceva mai aproape de suflet, mai palpabilă, mai caldă. Mai umană. Cartea electronica poate înmagazina mai mult, dar este mai rece. Asta nu o face inutilă. Dimpotrivă, sunt fără reserve, pentru progres. Am învățat la o vârstă nu chiar fragedă, să lucrez pe calculator. Mereu învăț și am norocul cu fiica mea cea mare Cristina și mai nou, cu nepotul meu Ștefan, care îmi suportă toate întrebările absolut copilărești, știu, legate de progres. Sunt profund îndatorată. Fără ei, mi-ar fi greu.
24 Doresc să le spun ce îmi spun și mie mereu, că suntem trecători, că avem putința să ne facem viețile frumoase iubind și dăruind mai multă iubire și înțelegere, fiind treji, atenți la tot ce ne-a lăsat Dumnezeu. Împreună trăirea în bine și lumină, să ne aducă drumuri curate și împliniri!
Tot ce scriu, aș dori să le atingă sufletele, să-i bucure!
25 Și eu vă mulțumesc. Mă onorează. A fost o bucurie.
|
Ion Machidon 1/22/2019 |
Contact: |
|
|
