Oscar Wilde în America
În ziua de 2 ianuarie 1882 cobora de pe vapor, în portul New York, un tânăr înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o haină lungă, cu guler şi manşete de blană. Avea o faţă mai mult lungă decât ovală.
Părul bogat, aproape negru, despărţit de o cărare pe mijlocul capului, lăsa să se vadă o frunte înaltă. Trăsăturile fine ale figurii păreau aproape feminine. Păşea cu distincţie, avea alură de om de rasă veche, mândru, captând imediat atenţia. Întrebat de vameşi ce are de declarat, răspundea de îndată, stupefiant: „N-am nimic de declarat în afară de geniul meu.”
Era Oscar Wilde, de origine irlandeză, împlinise 27 de ani, era deja celebru în Anglia pentru talentul său de causeur, pentru nonconformismul afişat şi atitudinea critică, mai degrabă una de zeflemea la adresa societăţii în care trăia. Publicase în 1881 o carte de Poeme, foarte bine primită, care contribuise la afirmarea sa ca spirit independent, care exercita o fascinaţie aparte. Avea o cultură solidă, era un bun cunoscător al filosofiei şi artei antice. În 1876 făcuse o lungă călătorie în Grecia. Avea gust pentru vestimentaţia excentrică dar mai ales pentru exprimarea paradoxală, cu formulări care deveneau memorabile.
Capta de îndată atenţia prin încercarea de desfiinţare a prejudecăţilor, a oricărui convenţionalism. Era aşadar preferatul tuturor celor care vedeau în puritanismul de la sfârşitul epocii victoriene o formă de ipocrizie, şi ţinta adepţilor conservatorismului. Era convins că aproape totul în jurul său e fals, de la convenţia socială la reflectarea ei artistică, şi promova consecvent principiul „artă pentru artă”. Tânărul apostol al estetismului, dezgustat de atmosfera de sfârşit de secol, avea desigur aura iconoclastă a irlandezilor, mica „nebunie” îmbrăcată în haine de dandy. Cât despre paradox, îl definise deja „irevocabil” drept „numele pe care îl dau idioţii adevărului”…
Nici o altă carte de debut liric nu produsese în Anglia un entuziasm egal cu cel al Poemelor lui Oscar Wilde. Obiecţia criticului revistei „Atheneum”, care recunoştea că această „culegere de poeme a domnului Wilde poate fi considerată o evanghelie a unei noi credinţe”, era totuşi îndreptăţită: „Ea nu ne dă, însă, posibilitatea să aflăm ce învăţătură ne vesteşte acest nou apostol… Aproape întregul conţinut al cărţii e o imitaţie.” Cum însă succesul nu ţine cont de rezervele unui critic sau altul, Oscar Wilde avea, după publicarea Poemelor, o popularitate uriaşă, ziariştii urmărindu-l ca pe o vedetă din zilele noastre: apăreau ştiri despre restaurantele pe care le frecventa, despre croitorii la care îşi făcea costumele, vorbele sale de spirit erau pe buzele tuturor. Tânărul de 27 de ani trăia cu o bucurie de copil acest triumf şi nu uita să-l întreţină lansând poveşti misterioase despre propria-i persoană. Totul însă la limita, asumată, a trăirii artistice, a deplinei lipse de utilitate practică, pe care o va formula explicit în încheierea Prefeţei la romanul Portretul lui Dorian Gray (1890): „Orice artă este cu totul lipsită de utilitate practică.”
Poemele sale, de factură parnasiană, nelipsite de ecouri din poezia lui Verlaine şi Rimbaud, chiar înainte ca aceşti doi poeţi francezi să aibă suficienţi admiratori, trădau idealul clasic de echilibru şi seninătate desprins mai degrabă în urma călătoriei în Grecia, decât din lecturile poeziei şi criticii prerafaelite. „Artistul este creator de lucruri frumoase”, avea să insiste Oscar Wilde în aceeaşi prefaţă la Portretul lui Dorian Gray. Acum, la vârsta Poemelor, orice suferinţă, strigătul de durere îi rămâneau complet străine, chiar şi într-o poezie ca Requiescat, dedicată sorei sale Isola, moartă la zece ani, în 1866. Tragicul e pentru el „un atentat împotriva frumosului” şi de pe această poziţie Oscar Wilde va respinge deopotrivă realismul şi romantismul: „Sila secolului al nouăsprezecelea faţă de Realism este furia ce-l cuprinde pe Caliban în clipa când îşi vede chipul în oglindă”; „Sila secolului al nouăsprezecelea faţă de Romantism este furia ce-l cuprinde pe Caliban în clipa când nu-şi poate vedea chipul în oglindă.”
Atracţia exercitată de Oscar Wilde în rândul elitei intelectuale avea să fie imortalizată de pictorul William Powell Frith într-un tablou din 1883, Expoziţie personală la Academia Regală, 1881: este tânărul înalt din dreapta, îmbrăcat elegant, cu joben, privind spre un tablou de pe perete şi având în mână un carnet pentru note. Explică ceva sau, mai mult, ţine chiar o dizertaţie pornind de la un tablou şi stârnind atenţia domnilor şi doamnelor care îl înconjoară. În faţa lui, un copil îmbrăcat în verde îl priveşte cu atenţie. O domnişoară în roz, cu pălărie galbenă, pare încremenită în admiraţie. Posibil ca pictorul să fi avut şi o intenţie satirică prin acest tablou în care toţi îl recunoşteau pe tânărul irlandez.
Oscar Wilde se îmbarcase pe vasul „Arizona”, cu destinaţia New York, în 24 decembrie 1881. Suportase călătoria peste ocean pentru a face un turneu de conferinţe în Statele Unite şi în Canada, conferinţe prin care dorea, trufaş, să impună ideile estetice ale curentului pe care îl promova şi să le aşeze la baza noii civilizaţii, convins însă, în acelaşi spirit care cultiva paradoxurile, că „Bineînţeles, America a fost descoperită înainte de Columb, dar secretul a fost bine păzit.” America exercita fascinaţie şi i se părea a fi mai receptivă decât bătrâna Anglie. Fusese înconjurat imediat de admiratori, ziariştii se întreceau în a-i lua interviuri, la puţin timp îi apărea în America o nouă ediţie a Poemelor. Timp de un an, până în decembrie 1882, avea să ţină în diverse oraşe, New York, Chicago, San Francisco şi multe altele, peste două sute de conferinţe cu teme diverse, subsumate însă principiilor sale estetice. Subiectele erau când filosofice, când pur literare, când prezentări ale poeticii personale, când cu impact practic, ca, de pildă, „decorarea locuinţei”. Puţini ştiu că vorbele binecunoscute, devenite clişeu: „Nu trageţi în pianist! Face şi el ce poate” i se datorează. Se pare că nu Oscar Wilde este autorul lor; el este însă cel care le-a lansat, după ce le-a văzut scrise sau le-a auzit într-un bar de noapte plin de mineri. Aşa încât poate trece fără grijă drept autorul lor…
Întors în Anglia după triumful american, tânărul irlandez a fost asaltat de reporteri, curioşi să afle ce impresie i-a făcut America. A răspuns tot printr-un paradox, devenit şi el popular: „Americanii şi englezii au totul în comun, în afară bineînţeles de limbă.”
Oscar Wilde era pe deplin încredinţat că „să fii puţin sincer e primejdios, dar să fii foarte sincer e absolut fatal.” Şi că: „Un lucru nu e neapărat adevărat pur şi simplu pentru că un om moare pentru el.” Sau că: „Există două tragedii în viaţă: una, de a nu-ţi satisface dorinţa şi alta, de a ţi-o satisface.”
|
Costin Tuchilă 1/21/2019 |
Contact: |
|
|
