”Fereastră spre altădată” o carte de Mihai Maxim
Ca o apreciere generală, cartea analizată constituie un roman-hibrid, modern, situat la granița dintre romanul-memorialistic, romanul biografic și romanul autobiografic.
De altfel, chiar domnul Maxim a pus un subtitlu sugestiv în acest sens romanului domniei sale. ”Fereastră spre altădată” nu poate fi casificat în nicio categorie de roman ionic, doric sau corinthic după clasificarea fixată de Nicolae Manolescu, nici după criteriile lui Blachellard și Școala Noului Roman francez, T.S. Eliot sau Virginia Woolf și cercul Bloomsburry.
Romanul domnului Maxim este cantonat pe motivul ”irreparabile tempus”, în care e încastrat sentimentul nemuritor și ireversibil al iubirii depline, totale. Stilistic lucrarea domnului Maxim întinde indirect fire narative abia perceptibile la trama erotică a tinereții dintâi țesută înspre acțiunea romanului ”Accidentul” al lui Mihail Sebastian.
Cu două excepții și finalități diferite: epica din romanul în discuție este centrată pe acțiunea desfășurată la mare (Costinești, stațiunea-etalon a tineretului român din anii ’60), pe când cea din romanul interbelic menționat se desfășoară într-o regiune montană (stațiune tot a tineretului). La domnul Maxim povestea de viață și de dragoste se termină fericit și apoteotic (deși păstrează ”cicatricea” unei alte iubiri vremelnice); la Mihail Sebastian acțiunea se termină cu două șocuri emoționale care atenuează efectele poveștii de iubire: accidentarea iubitei ce coincide cu inerentele semne ale izbucnirii războiului (acest ultim aspect sugerat metaforic prin tumultul brusc al naturii, zbaterea pădurii sub tunete apocaliptice, precum si cadentele versurilor premonitiale ale poetului Trakl).
Din punctul de vedere al ”teoriei romanului” se pot face o serie de constatări:
Orice roman autentic debutează cu o frază-cheie și se încheie cu o altă frază-cheie. Vă rog să recitiți cele două fraze din romanul analizat și veți desprinde ideea trecerii inexorabile a timpului istoric și biologic, respectiv între optimismul tineresc al Sabinei și pesimismul ponderat și tușat al protagoniștilor romanului, după ce calupul celor 20 de ani se încheie acoperit simbolic de ”cortina” florilor ofilite (cu toată patina timpului și nostalgia acumulată).
Se poate observa și simetria stilistică între motto-ul romanului desprins din opera uriașului poet Nichita Stănescu și ultima frază a romanului analizat: ”copacul/ arborele” timpului trece implacabil din primăvara adolescenței vieții lui înspre toamna existenței sale.
Un alt aspect: se pune în evidență capitolul 3 al romanului ca o axă, un echilibru simetic al acțiunii, cum îl arată și titlul (”Între două iubiri”). Asităm la construcția unei structuri romanești gândite atent și aproape în similaritate cu tehnica muzicală.
Mai există și o simetrie temporală între conținutul capitolului 1 (”Stațiunea Tineretului”) și capitolul 5, intitulat după inspirație dumasiană, ”După 20 de ani”.
Întâlnim un realism transfigurat literar, frust uneori, pe fondul unei lipse cvasi-parțiale a ”bijuteriilor” stilistice. Este uzitat larg dialogul asezonat, bogat cu perioadele monologale, bine gândite și plasate inspirat. Acțiunea romanului e oarecum liniară, neabscunsă sau incifrată, cursivă, fără sincope, ”stil cuminte”, ritm firesc și fraze colocviale, fără ”literaturizare” excesivă, cu un limbaj atent strunit.
Aspectele care țin de arta romanescă, trena faptelor și întâmplărilor sunt bine stăpânite și menținute în echilibru, un pizzicato al dialogului și monologului, marja pe momentele esențiale atent alese și marcate pointilistic.
Nuanțele de ordin memorialistic se întrețes pe canavaua lumii reale (locuri cunoscute ca destinație estivală pentru studenți, mediul studențesc din atmosfera anilor ’60, contextul artistic și socio-politic din ’60 și ’80 ș.a.); peste toate acestea tronează viziunea proprie a autorului asupra vieții intime a tinerilor, înfiriparea dragostei...
Incursiunile în viața interioară, în străfundurile Eu-lui, amintesc de arta lui André Gide, iar partea de evocare istorică a perioadei dinainte de 1989 îmbracă aparent eleganța și stilul precis al memorialistului Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon.
Portretul fizic și psihologic al rusoaicei Sveta amintește de rusoaica enigmatică, personaj al lui Gib Mihăescu; personaj surprins atât în mrejele și fiorii primei iubiri, cât și în perioada nostalgiei maturității.
Având în vedere caracterul dualist al tramei scriitoricești (respectiv roman și memorii), identificăm, în opinia mea, trei personaje principale: primul este reprezentat de cuplul Andi-Andrei și Sveta; al doilea se evidențiază amintirea (completată cu nostalgia și rememorarea); al treilea, evident mediul febril și tineresc al stațiunii maritime Costinești (cunoscut mai ales ca „fenomenul Costinești”), colcăitor de viață, de activitățile creative, dar și propice desfășurării de evenimente fericite și mici dramolete de iubire.
Portretistica e sumară, puține se rețin în mod memorabil, laturile psihologice ale personajelor sunt doar schițate (ca într-o acuarelă), fără aprfundare. Întâlnim descrieri vagi, pastelate/ diluate, de natură, precum și ale locurilor pitorești.
Autorul manifestă reținere exagerată, dar discreție și decență, în privința conotațiilor sexuale sau erotice. Relatarea ”se pierde”, se topește rapid în punctele culminante ale apropierii trupești sau sentimentale ale personajelor. Vezi și episoadele de la locurile de nudism din tabăra internațională.
Surprinzătoare sunt episoadele, destul de largi și cu elemente inedite referitoate la studentul Dan Spătaru, aflat la debutul său ca interpret de muzică ușoară românească și ”jucăuș” cu melodiile rusești tradiționale abordate la ”chermesele” studențești. Sfatuiesc pe domnul Mihai Maxim să facă demersurile necesare ca un exemplar din acest roman să ajungă și la doamna Sidonia Spătaru, văduva regretatului interpet. Fulgural apare și silueta celebrei poete Calorina Ilica.
Mai impresionează evocarea mediului artistic de masă și profesionist al muzicii românești, precum și a universului universitar (Piru, Crăciun, Călinescu, Cioculescu etc).
Putem descifra, prin lecturarea atentă, că personajul principal al romanului, Andrei (Andi) Ionescu este alter ego-ul autorului. Această latură întărește o concluzie de la începutul demersului nostru critic: accentul pus de autor pe aspectul memorialistic și autobiografic.
Nu, în ultimul rând, nu putem neglija ”mașina” care pune în mișcare resorturile romanului: IUBIREA, urcușurile și coborâșurile sentimentelor de dragoste, fiorul primei iubiri, complicațiile și naivitățile triunghiului amoros Andi-Sabina-Sveda, delicatețea sentimentelor protagoniștilor. Aceste lucruri apreciez că trebuiau mai atent exploatate în plan artistic.
Romanului i s-ar potrivi și subtitlul „Costinești, mon amour!”.
Una peste alta, este o lucrare literară ce se reține prin punctele sale forte, agreabilă și recomfortabilă, puncte pe care le-am identificat, cred eu, corect și subliniat cu apăsare colegială și auctorială.
|
Tănase Grosu 1/20/2019 |
Contact: |
|
|
