Sculptură
Din munți ai coborât spre casa ta un munte
Și te-ai luptat, fără odihnă, cu dalta si ciocanul.
Ai bătături în palme și-ți arde a ta frunte
Și nu mai ști, dar se împlinește în curând și anul.
Tu cioplești din greu, dar nu ști ce-o să iasă,
Iar stânca ți-e pe suflet tot mai străină, grea.
Nu mai cunoști odihna, puterile te lasă,
Dar mintea iscoditoare , un simbol al iubirii te vrea.
-O!...de-aș putea să-ți redau zâmbetul măcar,
Pe buza-ți măiestrită, din a mea pasiune și durere.
Dar eu știu,...că truda mea, va fi sigur în zadar
Căci pentru întreaga ființă, nu cred că am putere.
Nu-ai vrut să ieși precum am vrut în gândul meu,
Piatră de munte, dură, aspră, cenușie,
Să te arăt lumii, să te privească mereu,
Să am și eu în această scurtă viață, o bucurie.
O!...sfântă iubire, ce greu din piatră ieși
Cum din cerul nopții, ies greu, zorii de zi,
Peste munții falnici, cu stânci negre, cenușii
De unde te-am furat pe tine, iubită să-mi fi.
-Vrei stâncă, mâna unui zeu să te cioplească?
E mult prea grea durerea pentru tine
Sau nu vrei din seminția omenească,
Să primești un sculptor neînsemnat ca mine?
Ianuarie 2019 Toronto
NOAPTE DE IARNĂ
E noapte de iarnă și încerc să scriu de aseară
O poveste, dar este așa de frig în casă și afară,
Iar răsuflarea mea vioaie, se încetinește mereu
Ascunzând in taină, singurătatea sufletului meu.
Curg stelele din cer vrăjite, în vechea călimară,
Și se ascund, dibace, pentru a câta oară,
Dar ele vin ca dar, de la însuși bunul Dumnezeu,
Să-mi oprească zvâcnirea sufletului meu,
În care pana deznădejdii tot mai adânc se înfige
Ca într-un bulgăre de viață care frige.
Adâncă-i călimara, prea veche și pustie,
Străini mi-s ochii de coala albă de hârtie
În vârful penei cuvintele-s demult flămânde
Dar de privirea mea, ca sub nămeți se ascunde.
Strâng pana în degetele, aproape, înghețate,
Să stivuiesc cuvintele ce-s pe masă împrăștiate
Dar ele fug de ochii mei, pentru a câta oară
Înghesuindu-se, sperând, să intre iar în călimară.
Gândurile-mi fug cu ele, strivind tăcerea, toate
Ascunzându-mi neliniștea de se mai poate.
Iar de văpăile din sobă, de mult nu mai am parte,
Timpul pare comprimat când orologiul miezul nopții bate.
De sus din cer, plutind agale, pe raza lunii argintie,
Jucându-și umbrele tăcute, pe coala albă de hârtie,
Coboară fulgi prietenoși, obosiți, de ninsoare
Mâzgălind cu albul lor, catifelat, a nopții culoare.
Acești îngeri, fermecători, cu aripi de ceară,
Atâtea amintiri ascund din drumul, pe care coboară
Dar am să-mi fac din ei pentru mine o trăsură,
Să scot gândurile înghețate în bătătură,
Să le cern pe cele ce-mi par mult prea grele
Să le vântur prin lume și să pierd din ele
-Dar dacă e atât de frig și întuneric afară,
Ele,...gândurile mele, dacă de frig or să moară?
Am să le las până ghețurile se vor topii
Poate atunci cuvintele, sigur, mă vor iubi,
Să le pot așeza, fericite, în rafturi și glosare
Fără ca, vreodată, din mintea mea, să mai zboare.
Dacă pot trece, ne înghețat, de această seară
Am să zbor spre căldura razelor de primăvară.
Voi întinde peste frigul iernii, fermecată punte
Să pot ajunge pe văile însorite, de munte
Unde din gânduri, înmiresmate flori or să răsară
Din al căror semințe, rod bogat voi duce la moară.
Atunci voi arunca, haiducește, din călimară pe hârtie
Cuvintele din care voi ridica poeziei mele statuie
Să pot arăta lumii prinosul muncii de o viață,
Și ce-ți pot face gândurile, când prea mult se răsfață.
Ianuarie 2019 TORONTO
|
