Unirea Principatelor Române - 160 de ani
În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea, căci faptele înainte-mergătorilor nostri sunt cele care ne permit nouă să fim astăzi ceea ce suntem. Si putem fi mândri de ceea ce suntem! Cu prilejul acestei sărbători ne amintim si de cei care au pus umărul la realizarea Unirii. Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune bazele viitoarei lor organizări. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei - favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tării Românesti, și prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Despărțit în două Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei de un braț al Milcovului, orașul întruchipa, în acea vreme, situația celor două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, și a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean. Le-a spus că sunt frați și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandantilor că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii. Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia O zi frumoasă, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Si că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat. Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei". Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza si-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. Problema următoare era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat Conferințele internaționale de la Paris, din 26 martie 7 aprilie si 25 august 6 septembrie. La cea de a doua Conferintă, sub presiunea evenimentelor internationale războiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă , marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitată numai pe durata vietii acestuia.
Alexandru Ioan Cuza era născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost deci, primul domnitor al Principatelor Unite si al statului național România, la 5 ianuarie 1859 ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Tării Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singură adunare și un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) si reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa coalitie a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat si a trăit la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tară si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, Mica Unire cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârsi faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut și sub numele de Moș Ion Roată, un țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia și al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind nestiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră si o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, cu gâdilici la limbă", adică spunea adevărul fără menajamente, neavând ascunzători în suflet", după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către tărani ca fiind puternic, cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorică pe scena istorică a tării. Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegatie de studenti l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena, în acel moment în districtul Dobling, pentru a-i demonstra astfel solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația". Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară" și prin faptul că poetul este necruțător cu participanții la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificatie sfântă pentru noi românii. Citind cartea Ultimul tren spre Romania a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 si 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tării, a cerut unirea cu România, spunând: Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârsi libertatea! Acum ori niciodată..." El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotărârea tăranilor din judetul Hotin: Tinând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, că a făcut parte din acelasi neam... cerem astăzi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România. Autorul povesteste cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin constientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piată si mai apoi străzile de jur împrejur ale Chisinăului, hora care a tinut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povesteste, deputatii basarabeni erau alături în parlamentul si guvernul României, alături de rege si regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piată de la Iasi.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu stie, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mână, făcând trei pasi înainte si unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de săptămână, tăranii din sate să se îmbrace în costume nationale si să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune. Să amintim că Hora Unirii, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher si că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Tara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog:
Si Roată se duce si vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata
În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri si-l aduc lângă boier. Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu usurintă, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/ Si dusmanul nu sporeste. Asa si cu Unirea, oameni buni
HORA UNIRII:
Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frătiei/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dusmănia-n tară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Si la viată cu unire,/ Si la moarte cu-nfrătire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură si de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frătească/ Pe câmpia românească!
|
Vavila Popovici / Raleigh NC, 1/18/2019 |
Contact: |
|
|
