" La Aniversară "
„LA ANIVERSARĂ” Se împlinesc 170/169 de ani de când a văzut pentru prima data lumina zilei Mihai Eminescu, poetul nepereche: fie luând ca reper data de naștere decembrie 1849, așa cum apare în registrele și documentele existente la Biserica Uspensia din Botoșani; fie luând în considerație data de 15 ianuarie 1850, așa cum o consemnează poetul în actele personale, memoriile și rapoartele de revizor școlar, subbibliotecar sau bibliotecar șef la Biblioteca din Iași, ori atunci când a urmat cursurile universitare și doctorale la Viena și Berlin, precum și când ocupa temporar postul diplomatic de consul la Viena. Eminescu este nepereche pentru poezia sa genială și excepționala ziaristică economico-politică; piesele de teatru nedefinitivate în cazul finisării ar fi căpătat haină shakespeariană, în schimb poetul a disipat în dramaturgia sa prin destructurare pasaje întregi din celebre poeme transpuse în replici teatrale. Proza sa este una de excepție, dar stilul prozastic este în formare. Încercați, stimați auditori, să lecturați în paralel bucata „Avatarii faraonului Tla” cu romanul-surpriză a lui Liviu Rebreanu, intitulat „Adam și Eva”.
MARGINALIA EMINESCIENE (Vermische Bemerkungen)
I
"Vreme trece, vreme vine, Toate-vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntrebi şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece".
Poezia "Glossă" este una în formă fixă, face parte dintre antume şi a fost creată şi publicată în 1883. Ne rezumăm la a face câteva referiri la versul nr.6, vers care sintetizează trecerea inexorabilă a timpului (timpul subiectiv sau biologic al nostru şi cel infinit al universului), precum şi la efemeritatea tuturor lucrurilor şi fiinţelor (nimic nu se pierde, ci totul se transformă, reluându-se perpetuu ciclitatea lumilor şi plurilumilor. Versul menţionat (cu aspect aforistic sau de sentenţă), prezintă o structură onomatopeică, bazată pe vibraţiile şi sugestiile sonore ale substantivului "val", precum şi a consoanelor "v" şi "l", prefigurând vacarmul şi acalmia, zbaterea şi clipocirea, curgerea, fluxul şi refluxul, înaintarea şi retragerea, pozitivul şi negativul, viaţa şi neantul. Pe alt palier al semnificațiilor incifrate putem sugera că și consoana ”v” sintetizează ”furtunile vieții”, iar consoana ”l”, momentele de pace și fericire ale existenței umane. De asemenea, există aici un inteligent şi savant joc poetic de cuvinte vibrând de idei ample, intime sau filozofice sau ezoterice, subiective sau obiective, respectiv : val, cav, cavă, caval şi, prin extrapolare, c(h)eval (Eminescu cunoştea limba franceză după cum rezultă din corespondenţa purtată cu Veronica Micle.) In continuare, vom proceda la descifrarea (zicem noi) a mesajelor incifrate implementate de poetul nostru naţional în urzeala versului, după cum urmează: Valul este elementul esenţial şi caracteristic al mediului acvativ, ce alimentează mările şi oceanele cu plancton şi nutrimente, bază a existenţei vieţuitoarelor marine şi nu numai. Se metamorfozează brizanţi, talaze , hulă, jerbe sau pereţi ameţitori de ape .Valurile au o muzică a lor ce rezonează cu cea a sferelor. Zbaterea valurilor violentă sau molcomă simbolizează sufletul poetului aspirând spre absolut. Cuvântul cav (convex-concav) ne duce cu gândul la poalele valurilor, la spaţiul dintre ele, adâncitura-hău dintre două valori, ca pe o cale spre abisul albastru. Dar poetul inspirat de Platon, face apel şi la sensul de cavernă sau peşteră ca spaţiul subteran al lumii (Innenraum), da şi pătrunderea în peşteră este intrarea în domeniul mistic al sufletului. Umbrele flăcărilor din peştera platoniană simbolizează prezentul şi trecutul, realitatea şi aparenţa, realul şi ficţiunea. Cuvântul cavă (aminteşte de venele cave) întruchipează şuvoaiele de ape prin care şuieră vânturile, alizeele şi uraganele ca printre nişte tuburi de orgă, căile de circulaţie ale spiritului vital. Instrumentul muzical caval sugerează tendinţa apelor marine şi oceanice, biciuite de vânturi, de a "îngâna" parcă o muzică stranie , molcomă şi şoptită, ca cea a brizanţilor sau una stridentă cu nuanţe de zbatere a valurilor uriaşe. Această armonie contrastantă este asemănătoare cu performanţele cavalului, instrument străvechi al omenirii alături de fluier şi nai, transpunând evenimentele vieţii în curgerea timpului prin bocet, doină, dureri ancestrale vaier sau strigăte de bucurie şi extaz. Conotaţia cuvântului c(h)eval decurge dintr-un simbol romantic, îmbrăcând forma "cailor mării" (valurile ce parcă tropotă), animale fantastice care nu se opresc niciodată din trapul sau alergarea lor, aşa cum spune Eminescu şi în poezia "O călărire în zori".
II.
"Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră - Floare-albastră! floare albastră!... Totuşi este trist în lume!"
Eminescu a preluat creativ motivul sau simbolul "florii albastre" de la romanticii germani şi austrieci din secolele XVIII şi XIX, în special Novalis. În legendele populare turinge se vorbeşte despre muntele Kyffhaeuser şi despre floarea albastră din noaptea Sf.Ioan, care s-a transmis poetului Novalis prin tradiţia orală natală. Pe care le-a transpus apoi în trena epică a romanului "Heinrich von Ofterdingen", unde se vorbeşte de păstoriţă Cyane, cunoscută ca Kornblume (albăstrea), derivat din latinescul "cyaneus". Poetul german apelează la concepţia despre o preexistenţă a sufletului şi la teoria vieţii repetate. Floarea este o expresie a armoniei inconştiente, imagine a aceleia care domnea în epoca de aur, şi a iubirii, care stau la baza naturii. Florile reprezintă copilăria terestră, iar norii manifestări ale celei de a doua copilărie, aceia prin care începe viaţa spirituală. Floarea albastră ar simboliza albastrul himeric al idealului transcedental. S-a creditat faptul că la Eminescu simbolul respectiv reprezintă ceva desăvârşit special dincolo de Novalis şi de orice înţeles metaforic, floarea albastră fiind o fată frumoasă, nebună, iubitoare. De fapt, floarea albastră din poezia lui Eminescu nu e nici un moment iubita, ci simbolul romantic al aspiraţiei nostalgice după un ideal necunoscut a cărei cucerire compensează dezamăgirea din lumea sub toate formele ei. În manuscrisul păstrat, "floarea albastră" e consemnată de Eminescu cu liniuţă de unire între cele două cuvinte, formând un cuvânt compus, de sine stătător.Când s-a referit la iubita sa cu ochi albaştri, poetul a utilizat versul "albastra-mi dulce floare", unde epitelul dulce dă concreteţe şi anulează alăturarea simbolică "floare-albastră", sugerând o răsturnare a simbolului, un contrast cu el. Eminescu şi-a găsit refugiul, dincolo de iubirea pământească, în cultul ideii, al poeziei, simbolizat de "floare-albastră", intangibilul ideal, idealul abstract, un simbol transcedental care este strigat ca un consolator. Unii critici au sesizat o funcţie minoră, ornamentală a florii albastre în "Călin Nebunul", "Călin-file de poveste", "Miron şi frumoasa fără corp" şi în "Sărmanul Dionis". La Novalis iubita se identifică cu infinitul, iar la Eminescu se instituie un constrast: iubirea a trecut, neîmplinită, eroul liric a rămas singur în faţa lumii, cu nostalgia după infinitul incert spre care zboară gândirea sa. Romanul lui Novalis viza la capăt o beatitudine nemaicunoscută prin transfigurarea sufletului şi situarea în planul mistico-fantastic al aventurii eroului, căutător al florii albastre, pe când eroul liric eminescian rămâne cu veşnica tristeţe, cu aspiraţia sa nelămurită şi necesară, ca evadare dintr-o lume în care nu mai are ce spera. Se poate admite existenţa la Eminescu a "florii albastre", ca simbol poetic făurindu-şi un simbol propriu al florii albastre pe filieră folclorică. În scrierile sale poetul român nu-l aminteşte pe Novalis. Între cei doi creatori apropierile par de ordinul structurii, funcţia simbolului este la amândoi cea de mediator al cunoaşterii. Abia în "Mortua est", albastrul pătrunde pentru prima oară în lirica antumă, devenind o prezenţă constantă şi tulburătoare. A existat o consecvenţă de la florile de crin, floare albă de cireş, la imaginea florilor de tei, apoi la florile albastre. Albastrul este un atribut gingaş al ochilor în acelaşi spaţiu poetic nostalgic; este un epitet ce sugerează când materialitatea, când imaterialitatea. Adâncimile sufleteşti sunt lumi ale închipuirii şi reveriei, asociate cu acele "spaţii albastre" eterate (stele albastre, albastrul ceresc, boltirea cea albastră, ca un clopot clar albastru, porţi albastre, câmpii albastre, unde-albastre, valu-albastru vagabond, albastrul tăriei, albastră-i adâncime etc.). Determinativul albastru apare în poezia erotică, cosmică şi fantastic-mitică, capabilă să sensibilizeze trăirile, să însoţească fluxul emotiv sau să plasticizeze metafora spaţiilor şi astrelor. Albastrul se adecvează atmosferei erotice, mitologice şi naturiste a poeziei lui Eminescu.
III.
Apelativul – metaforă „floare albă de cireș” (simbol adonic și apolinnic: fragilitate, puritate și gingășie, atributele „dulcei fete„/ femeii tinere; „mireasa sufletului meu”; primenirea și renașterea prin iubire și extaz; echilibrul precar dintre iubire și tragedie, dintre datul existent și extincție) are ca adresant cinci personaje reale feminine: Casandra („îngerul bălai”, inocența, diafanitatea și frumusțea proaspătă, iubirea dintâi juvenilă și neprihănită), Carmen Sylva (strălucirea majestuasă regală, tubluratorul talent nativ de poetă), Mite Kremnitz (frumusețea clasică prusacă, inteligeța strălucitoare și prudența, simbolul amiciției dezinteresate), Cleopatra Poenaru („îngerul albastru”, iubirea frugală si efemeră, visul-fantoșă erotic, versalitatea femeii-actor/ jucător), Veronica Micle (superbia romantică și tragică, expresia visului etern de împlinire și desăvârșire prin dragoste, ființa permanent căutată, chemată-respinsă, dorită-urâtă, partea lipsă a sufletului poetului); toate aceste fațete sufletești și comportamentale întrunite ipotetic armonios ar fi întregit/ împlinit potretul ideal al femeii perfecte dorite cu ardoare, în viața sa și în creația poetică, de către ființa amarnic încercată și zbuciumată a poetului nepereche, a nefericitului perpetuu Mihai Eminescu. Casandra a fost prima iubire idilică a lui Eminescu la Ipotești, în imaginarul poetului (pe când „fiind băiet păduri cutreieram…”) ea apărând ca fiind Blanca, prototipul fiicei de împărat, o fată superbă, blondă și cu ochi albaștri (ființă fragile ce apare în unele manuscrise și poezii), decedată la o vârstă fragedă și lăsând urme adânci de amărăciune, dor și pustietate în sufletul lui Eminescu. În anii ’70 ai secolului trecut, într-o vizită la Ipotești, în cimitirul din satul natal al poetului, încă mai persistau urme vagi ale mormântului tinerei Casandra. Mite Kremnitz a fost una dintre iubirile fulgerătoare ale lui Eminescu, până în ziua de azi nefiind clar dacă poetul i-a dedicat ei sau marei lui iubiri, Veronica Micle, tulburătorul poem „Atât de fragedă...” În viziunea reginei-poete Carmen Sylva imaginea poetului nepereche era urmatoarea: „Ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici... Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui sufletul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes... Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri... Trăsăturile feței trădau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor toamna...” La rândul său, Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, făcea în amintirile sale câteva precizări referitoare la spusele alteței sale: „Regina i-a dat o poezie de-a ei s-o citească [Eminescu] și să-și dea cu părerea. Poetul a citit-o cu atenție, a recitit-o, apoi cu „originala lui sinceritate” [cum spunea scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea] i-a spus: „Majestate! În forma actuală cred ca ar fi mai bine să nu fie publicată...” Supărată, regina, a făcut uz de autoritatea regală și i-a spus lui Eminescu: „Uiți că vorbești cu regina României?” Iar replica poetului a fost promptă: „Da, dar nu cu regina poeziei!”
IV.
În final, o mică menţiune de istorie literară: eticheta de "Luceafăr al poeziei" româneşti legată de numele lui Eminescu a fost lansată de obscurul gazetar C.B.Stamatin, într-un necrolog din ziarul "Adevărul", din 18 iunie 1889. Eticheta a fost preluată şi folosită exhaustiv după 1945, apoi după revoluţia din 1989 să fie abandonată treptat ca şi cea de poet naţional, ultima fără o temeinică justificare. Această ultimă apreciere a fost împărtăşită, din păcate, şi de renumitul critic literar Nicolae Manolescu, care a constat în: Eminescu nu este un Victor Hugo care s-ar fi putut afla pe baricadele unei revoluţii şi deci ar fi putut fi considerat poet naţional; considera că Vasile Alecsandri a fost mai aproape de statutul ideal de poet naţional, considerându-l şi cel mai mare pastelist european, uitând probabil de poeţii lake-işti britanici. A eludat faptul că Eminescu şi-a sacrificat iremediabil sănătatea şi opera în detrimentul muncii titanice la redacţia ziarului "Timpul" şi alte publicaţii contemporane lui pe care le scria integral. Scriitorul Alexandru Brătescu-Voinești povestea odată: „Citirea Luceafărului [la Palatul regal, la 8 octombrie 1882] mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de-o mare durere pe care trebui s-o fi îndurat...” La rândul său Alexandru Vlahuță precizează: „Într-o conversație cu Eminescu, prelungită până noaptea târziu, poetul mi-a povestit o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirit Luceafărul, și care nu se poate spune aici. Creația-capodopera „Luceafărul” exprimă într-un siaj artistico-metaforic, aproape de perfecțiune, atitudinea lui Eminescu, „strain la vorbe și la port”, față de tentativa eșuată a asimilării sale de către „cercul literar”, patronat de Carmen Sylva. Poetul nepereche detesta viața frivolă a protipendadei care popula curtea regală („negrul castel”), printre care remarcă tinere de familie bună („din rude mari, împărătești”), unde pajii de curte ofereau la discuții „cupele de vin” ori explorau cu exuberanță și lipsă de decență crângurile din apropiere (aproape identic cu același tip de comportament libertin al nobililor preajma reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Hasburg-Lothringen, cunoscută ca Maria Antoaneta, din satul idilic din Micul Trianon). Eminescu detesta „cercul strâmt”, imoral și decadent, optând pentru traiul izolat, „nemuritor și rece”, departe de lumea ipocriziei nobiliare și a falselor valori. În eseul extins „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, criticul literar Theodor Codreanu mai precizează următoarele aspecte: „În realitate, statul roman nu a atins niciodată exigențele lui Eminescu, fiindcă nici nu și-a propus aceasta vreodată, desi mari gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al ființei noastre naționale”. Eminescu dorea cu ardoare să elaboreze, aprofundând operele filozofilor germani, o filozofie practică „vizând scoaterea României din subistorie”. Mai menționăm și spusa poetului despre trecutul poporului român că „tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri.”
BIBLIOGRAFIE M. Eminescu: „Opere” (antume și postume), ediția Perpessicius, vol.I-VI Eberhard Hauge: „Die Aufhebung der Zeit in Novalis. Heinrich von Ofterdingen”, 1957 Arthur Schopenhauer: „Die Welt als Wille und Vorstellung”, 1960 Northrop Frye: „Il mito romantico (Il Romanticismo)”, 1968 „Nuvela romantică germană”, antologie, 1968, Biblioteca pentru toți, nr.430. Theodor Codreanu: „Dubla sacrificare a lui Eminescu” Carmen Sylva, Alexandru Brătescu-Voinești, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea: amintiri și memorii
|
Tănase Grosu 1/14/2019 |
Contact: |
|
|